XLIII

Părţii observaseră retragerea romanilor, dar nu-i urmăriseră.

Se observă, în general, la multe popoare respectul pentru noapte, sau teama de întuneric, în timpul retragerii din Rusia, multă vreme cazacii nu atacau armata în timpul nopţii. Abia dimineaţa reluau urmele lăsate pe zăpadă de armata franceză şi le urmau până dădeau peste ea.

Aşa s-a întâmplat şi cu Crassus.

Cum se făcu ziuă, părţii intrară în tabără şi masacrară vreo patru mii de răniţi care nu putuseră să fie transportaţi.

În plus, cavaleria luă prizonieri un mare număr de fugari care pierduţi în întuneric, rătăceau răspândiţi pe câmp.

Locotenentul Vargonteius se rătăcise cu patru cohorte. Văzându-se înconjurată de duşmani, mica trupă se retrase pe o movilă.

Acolo, fără să facă vreun pas nici înainte, nici înapoi, ca să atace sau să fugă, cele patru cohorte fură masacrate.

Doar vreo douăzeci de oameni, într-un acces de disperare, se aruncară, cu spada în mână, asupra barbarilor. Aceştia, fie din uimire, fie din admiraţie, îi lăsară să treacă.

Cei douăzeci, fără să se grăbească, fără să meargă în dezordine, îşi continuară drumul spre Carrai şi ajunseră la cetate fără să fi fost tulburaţi de cineva.

Crassus şi grosul armatei porniseră pe urmele lui Ignatius, iar pe la patru dimineaţa se întâlniră cu armata cu care Coponius venea în calea romanilor.

Aşa că Coponius găzdui în cetate şi pe general şi restul armatei sale.

Surena nu cunoştea drumul urmat de Crassus; el credea, aşa cum i se spusese din greşeală, că doar câţiva Fugari se retrăseseră în oraş şi că Crassus scăpase cu grosul armatei.

Să-i asedieze pe locuitorii din Carrai şi pe cei care se refugiaseră între zidurile cetăţii, sau să pornească în urmărirea lui Crassus?

Înainte de a fi luat vreo hotărâre, trebuia să se asigure că Crassus nu era în oraş; el trimise deci la Carrai un fel de parlamentar care vorbea şi latina şi parta.

Omul se apropie de ziduri.

El trebuia să-l cheme pe Crassus şi dacă Crassus nu era în Carrai, pe Cassius.

La strigătele de „cine-i”? Ale santinelelor, el răspunse că era un trimis al lui surena şi că avea o misiune din partea acestuia pentru general.

Crassus fu anunţat.

El fu invitat să nu se arate, i se spuse să se ferească de şiretenia părţilor, cei mai vicleni dintre barbari; dar Crassus nu ascultă.

Neştiind ce avea să se întâmple, el văzu în această propunere o posibilitate de salvare a armatei sale.

Împotriva tuturor, Crassus se duse pe zidul cetăţii.

Cassius îl urmă.

Trimisul lui surena îi spuse că stăpânul său voia să aibă cu Crassus o convorbire personală.

În timp ce se schimbau aceste cuvinte între cei doi, sosiră câţiva călăreţi părţi care îi cunoşteau din vedere şi pe Crassus şi pe Cassius. Ei se asigurară de identitatea generalului roman şi a locotenentului său.

Convinşi că erau într-adevăr Crassus şi Cassius, ei spuseră aceasta parlamentarului.

Atunci acesta spuse că surena era dispus să negocieze, să le acorde romanilor viaţa cu condiţia ca ei să devină aliaţii lui Orode, să semneze un tratat de alianţă şi să părăsească Mesopotamia.

— Generalul, adăugă parlamentarul, crede că aceasta este situaţia cea mai favorabilă şi pentru romani şi pentru părţi, în loc să se ajungă la luptă pe viaţă şi pe moarte.

În tot timpul numai lui Cassius i se vorbise şi numai el răspunse.

Ajuns la acest punct al discuţiei, Cassius se întoarse spre general ca să primească ordine.

Crassus făcu semn să accepte.

1 3. A. Dumas I QO Aşa că acceptă întrevederea şi întrebă ora şi locul unde urma să se întâlnească.

Parlamentarul îi spuse că răspunsul la ambele întrebări avea să-i fie comunicat în cursul zilei.

Apoi se întoarse la surena, anunţându-l că Crassus şi Cassius nu scăpaseră, ci că se găseau în Carrai.

Caraienii, ocupaţi cu forţa de romani, erau duşmanii lor înverşunaţi.

De aceea surena nici nu se mai gândi să ascundă această situaţie.

Încă de-a doua zi dis-de-dimineaţă el se prezentă, însoţit de părţii săi, în faţa cetăţii, iar părţii începură să-i insulte pe romani.

Dacă vreţi să obţineţi o capitulare, le strigau ei, dacă ţineţi la viaţă, aşa cum aţi dovedit-o fugind din faţa noastră, nu veţi obţine capitularea decât dacă ne predaţi pe Crassus şi Cassius, în lanţuri.

Romanii ascultau consternaţi aceste insulte şi îşi dădeau seama că nu se puteau încrede nici în locuitorii oraşului; ei înţelegeau că fiecare piatră din caldarâm ascunde o trădare.

Crassus voi să le dea puţină speranţă: el le vorbea de Artabase şi de ajutorul armenilor atât de dispreţuiţi în zilele de prosperitate şi atât de apreciaţi după înfrângere.

Însă romanii clătinau din cap, spunând că ei nu trebuiau să conteze decât numai pe ei înşişi şi că singura lor salvare consta în a se retrage.

În consecinţă ei îl solicitau pe Crassus să profite de noapte, să părăsească oraşul şi să meargă cât mai mult cu putinţă în timpul întunericului.

Crassus era foarte dispus să dea ascultare dorinţei soldaţilor, numai că pentru a reuşi trebuia ca acest plan să rămână secret, fiecare fiind convins că dacă un singur locuitor al oraşului ar fi avut cunoştinţă, zece minute mai târziu ar fi ştiut şi surena.

Cu toate acestea era nevoie de o călăuză.

Crassus voi să o aleagă el însuşi – şi ce mână bună avea!

El îl alese pe unul numit Andromachos, care nu era altceva decât un spion al părţilor.

Hotărât lucru, Crassus fusese închinat zeilor infernului. ^

În felul acesta, părţii erau informaţi în cele mai mici amănunte despre fuga lui Crassus.

Aşa că nu se emoţionară câtuşi de puţin.

Romanii ieşiră din Carrai fără ca nici cel mai mic zgomot să se fi auzit din tabăra părţilor încât să-i fi făcut să se teamă că retragerea lor ar fi fost cunoscută. Este adevărat că surena, ştiind că duşmanii lui sunt călăuziţi de Andromachos, era sigur că o să-i găsească.

În adevăr, romanii erau conduşi pe drumuri care păreau că-i depărtează de oraş, deşi în realitate îi menţineau în împrejurimile lui.

Călăuza reuşi să îndepărteze pe romani de la drumul bun şi-i băgă într-o regiune mlăştinoasă şi plină de gropi. Dar din cauza marşurilor şi a contramarşurilor, din înfăţişarea terenului, după sentimentul instinctiv pe care îl aveau că sunt mai aproape ca niciodată, de duşman, mulţi declarară că Andromachos era un trădător şi refuzară să-l mai urmeze.

Cassius însuşi se pronunţă hotărât, acuzându-l pe Andromachos, şi l-ar fi ucis dacă Crassus nu l-ar fi luat sub protecţia sa.

Însă, atunci, lăsându-l pe Crassus în orbirea lui, Cassius se separă de el şi împreună cu vreo cinci sute de călăreţi se întoarse spre Carrai.

Acolo luă nişte călăuze arabe şi, pentru că acestea îl sfătuiau să mai aştepte, să nu plece încă, până ce luna va trece de zodia Scorpionului, el le spuse:

— Nu-mi pasă de Scorpion, ci de Săgetător. La drum!

La drum!

Şi porni călare în spre Asiria.

De Crassus se mai despărţi o parte din armată.

Condusă de călăuze credincioase, ea ajunse la un lanţ de munţi care se întind la o mică distanţă de fluviul Tigru şi care se numesc Sinnaca.

Erau cam o mie de oameni sub comanda unui locotenent cunoscut prin curajul său; aşa că aveau toată încrederea în el. Locotenentul acesta se numea Octavius.

Pe Crassus, geniul său rău nu-l părăsise: la început acest geniu rău se numi Ariamnes, acum se numea Andromachos.

Lumina zilei îl surprinse pe Crassus printre mlaştini şi gropi.

El începu să înţeleagă că era vorba de o trădare.

Ameninţându-l cu spada deasupra gâtului, el îi porunci lui Andromachos să-l conducă pe un teren bun.

Acesta se supuse cu greu.

După multă oboseală el aduse armata pe drumul cel mare.

Crassus mai avea cu el patru sau cinci cohorte, vreo sută de călăreţi şi cinci lictori.

Datorită terenului mai bun, abia apucaseră să se strângă în jurul lui oamenii care îi mai rămăseseră, când duşmanul îşi făcu apariţia.

Crassus se urcă pe coama unui deal şi, de acolo, la vreo jumătate de leghe depărtare, zări un alt deal plin de oameni, cu armele strălucind în soare.

Cei care ocupau acest deal erau Octavius şi soldaţii Lui.

Era o ultimă speranţă.

Se puteau, deci, susţine unul pe altul.

Părţii se îndreptară spre Crassus, ca şi când ar fi ştiut că acolo era generalul comandant, şi începură atacul.