XLIV

Se ştie cum atacau părţii.

Numai că, de data aceasta, în timp ce atacau, erau şi ei atacaţi.

Octavius, de care la început păreau că nu vor să se ocupe, văzându-şi generalul învăluit, făcu un apel la oamenii săi, pentru ca cei care, de bunăvoie, ar fi dorit să meargă, să vină cu el să-i aducă întăriri.

La început cinci sute de oameni, apoi şi restul de patru mii cinci sute coborâră de pe dealul lor ca o avalanşă de fier şi foc, rupseră rândul părţilor şi făcură joncţiunea cu armata lui Crassus.

Apoi, după ce se uniră cu tovarăşii lor, îl aşezară pe general în centru, îl învăluiră cu corpurile lor, îl acoperiră cu scuturile şi începură să strige, cu mândrie, la duşman:

— Acum, trageţi cât veţi vrea, ar trebui să murim cu toţii în jurul şi înaintea generalului nostru, ca să ajungeţi voi măcar să-l atingeţi.

Şi cu toţii, strânşi unii în alţii, masă mobilă şi aproape de nepătruns, din cauza scuturilor, începură să bată în retragere spre Sinnaca.

Surena observă cu nelinişte că aproape nu mai rămâneau în jurul lui Crassus decât oamenii cu scuturi, cea mai mare parte a soldaţilor înarmaţi uşor şi care nu purtau această armă de apărare fiind morţi. Scuturile,

Fără să neutralizeze loviturile puternice de săgeată, le amortizau, totuşi, efectul. Aşa grupaţi cum erau, romanii păreau o imensă broască ţestoasă cu carapacea de fier, care se mişca încet, dar se mişca, apropiindu-se de regiunea muntoasă. El înţelese că, odată angajat în valea dintre dealuri, cavaleria, care forma forţa lui principală, devenea inutilă; el văzu că avântul părţilor săi se topea şi nu se îndoi câtuşi de puţin că, dacă se făcea noapte iar romanii reuşeau să părăsească câmpia, ar fi fost salvaţi.

Atunci barbarul făcu apel la viclenia care îi reuşise întotdeauna la fel de bine ca şi forţa.

El lăsă să scape în mod intenţionat câţiva prizonieri, prefăcându-se că-i urmăreşte şi că trage asupra lor.

Din ordinul comandantului lor, părţii discutau în prezenţa prizonierilor că romanii se înşelau când credeau că regele Orodes voia să-i extermine; că, dimpotrivă, lor nimic nu le era mai plăcut decât amiciţia şi prietenia romanilor, dacă ar fi putut să creadă în această prietenie şi în această alianţă şi, dacă Crassus şi romanii s-ar fi predat, ar fi fost trataţi, fără îndoială, cu omenie.

Prizonierii fugiră şi, scăpând de cei care îi urmăreau şi de săgeţile lor, îşi ajunseră tovarăşii, cărora le împărtăşiră ceea ce auziseră.

Ei fură duşi în faţa lui Crassus, căruia îi repetară povestea inventată de surena.

Acesta, urmărindu-i din ochi, îi văzuse ajungând armata romană şi, observând mişcarea care se produsese după venirea lor, suspendă atacul.

Apoi, destinzându-şi arcul, cu pas măsurat şi însoţit de principalii lui ofiţeri, înaintă spre Crassus, îi întinse mâna şi-l invită să stea de vorbă.

Văzând această demonstraţie pacifică, soldaţii făcură tăcere şi-l auziră pe generalul duşman vorbind:

— Romani, regele v-a făcut să-i încercaţi energia şi puterea, nu pentru că a vrut-o el, ci pentru că aţi venit peste el, în ţara lui. Acum, trimiţându-vă teferi în ţara voastră, el vrea să vă dea dovadă de îngăduinţa şi bunătatea lui.

Întrucât cuvintele acestea se potriveau cu ceea ce povestiseră prizonierii, romanii le primiră cu o extremă bucurie.

Dar Crassus clătina din cap şi nu voia să se încreadă în spusele duşmanului. Toate tratativele de până atunci ascunseseră o cursă sau vreo minciună şi nu vedea acum Nici un motiv ca părţii să-şi schimbe purtarea atât de complet şi de neaşteptat.

El se consfătuia că ofiţerii, fiind de părere să se respingă orice tratative, oricât de seducătoare şi de trandafirii ar fi fost ele, dar mai ales să continue retragerea spre munţi, fără nici un moment de întârziere, când strigătele soldaţilor îi tulburară consfătuirea.

Şi aceştia se consfătuiseră şi hotărâseră ca comandantul lor să se ducă la surena, pentru că şi surena venea spre el, şi să accepte propunerile care i se făceau.

Crassus a voit să se opună dorinţei lor, dar nu mai era vorba de o dorinţă, ci de o hotărâre.

Strigătele şi insultele începură să se facă auzite din masa agitată şi înăcrită.

Crassus era un trădător, un laş; el i-ar fi dat pe mâna duşmanului la care nu îndrăznea nici să meargă, nici să-i vorbească, deşi aceştia veneau spre el neînarmaţi.

Generalul roman insistă, le ceru să mai aştepte o zi măcar, promiţându-le că a doua zi aveau să se găsească în siguranţă, în munţi.

Dar oamenii erau disperaţi, la capătul puterilor şi al răbdării şi nu mai voiau să ştie de nimic. Ei îşi loveau armele ca să-i acopere vocea, trecând de la insulte la ameninţări şi strigând; ei, care spuseseră că nu se va putea ajunge la corpul generalului decât după ce i-ar fi ucis pe toţi, strigau acum că dacă Crassus nu s-ar duce spre surena, au să-l ia ei şi au să-l predea.

Raza de speranţă care li se ivise îi orbise şi-i înnebunise.

În sfârşit, Crassus spuse că era gata să facă ce cerea armata; dar înainte de a se îndrepta spre părţi se adresă soldaţilor.

— Octavius, Petronius, şi voi toţi, ofiţeri aci de faţă, sunteţi martorii violenţei cu care sunt tratat; însă, dacă veţi scăpa din această primejdie, uitaţi modul cum mă tratează proprii mei soldaţi şi spuneţi lumii întregi că Crassus a pierit nu prin trădarea compatrioţilor lui, ci prin viclenia duşmanului.

Şi după ce spuse aceste cuvinte începu să coboare singur de pe colină.

Atunci, Octavius şi Petronius se ruşinară să-şi lase generalul să se expună singur şi coborâră şi ei.

Lictorii lui Crassus socotind că era de datoria lor să Nu-şi abandoneze stăpânul, se grăbiră să se aşeze alături de el.

Dar Crassus îi trimise înapoi.

— Dacă este vorba de tratative, spuse el, sunt destul eu; dacă este pentru a muri, e destul să mor numai eu.

El voi să-i trimită înapoi şi pe Octavius şi pe Petronius, dar ei refuzară cu hotărâre să-l părăsească, aşa cum făcură încă vreo cinci, şase romani devotaţi, care voiră să împartă soarta generalului lor, oricare ar fi fost ea.

Cei trei părţi înaintară spre grupul roman care îi aştepta. La vreo cinci, şase paşi în urmă venea mica lor escortă.

Cei dintâi care veniră în întâmpinarea lui Crassus şi care îi adresară cuvântul au fost doi greci corcitură, ca şi cum, de când cu Sinon, în orice trădare trebuia să se găsească un grec.

Aceştia, recunoscându-l pe Crassus, descălecară în grabă, îl salutară cu tot respectul şi-i vorbiră în greceşte, invitându-l să-şi trimită oamenii ca să se convingă că surena înainta neînarmat.

— Dacă aş ţine la viaţa mea, răspunse Crassus în aceeaşi limbă, n-aş fi venit să ajung în puterea voastră.

Totuşi, se opri un moment şi trimise înainte pe cei doi fraţi Roscius, ca să întrebe câte persoane aveau să fie la întrevedere şi despre ce avea să se vorbească.

Mai întâi, surena îi reţinu pe cei doi fraţi; apoi, străbătând repede, împreună cu ofiţerii săi, distanţa care îl mai despărţea de Crassus, strigă:

— Cum? Noi suntem călare şi generalul roman pe jos? Un cal! Repede, un cal!

— Nu e nevoie! Răspunse Crassus. Pentru că e vorba de un tratat între noi, să discutăm aici condiţiile acestui tratat.

Însă surena îi răspunse:

— Sigur că da; din acest moment există un tratat; însă nu s-a semnat nimica şi – adăugă el cu un surâs răutăcios – voi, romanii, uitaţi repede orice tratat care nu poartă sigiliul vostru.

Apoi îi întinse mâna lui Crassus.

Acesta îi dădu mâna lui surena, poruncind, în acelaşi timp, celor care îl însoţeau să-i aducă un cal.

— De ce îţi ceri calul tău? Spuse surena, crezi că noi n-avem cai? Iată, unul pe care ţi-l dă regele.

Şi îi arătă un cal minunat, acoperit cu valtrapuri scumpe şi cu frâu de aur.

În acelaşi moment, şi mai înainte ca Crassus să se fi putut apăra, scutierii îl ridicară şi-l aşezară în şa; apoi, mergând alături de el, începură să bată calul ca să-i grăbească mersul.

Era evident că se înfăptuia trădarea şi că voiau să-l răpească pe Crassus.