XLV

Octavius fu cel dintâi care observă trădarea şi care încercă să i se opună.

El aruncă repede o privire asupra celor care îl înconjurau pe Crassus şi căută zadarnic, printre ei, o figură care să inspire încredere.

Dar toţi surâdeau – şi surena surâdea şi mai mult, cu ochii lui pictaţi, cu obrajii fardaţ.1, cu părul separat printr-o cărare la mijloc, ca la femei – dar toţi surâdeau într-un fel sinistru, cum se întâmplă când răzbunarea este împlinită.

Octavius, care continuase să meargă pe jos, apucă de frâu calul lui Crassus şi-l opri.

— Generalul nu va merge mai departe.

Dar surena lovi cu lemnul arcului său calul lui Crassus, care se cabră şi încercă să se smulgă din mâna lui Octavius.

Ceilalţi romani care îl însoţeau pe Crassus înţeleseră semnul lui Octavius; ei îndepărtară pe scutieri şi se aşezară în faţa calului lui Crassus, spunând:

— Noi îi facem escorta generalului nostru.

Atunci, fără să se fi declarat ostilităţile, se produse Agitaţie, împinsături, tumult.

În acest tumult Octavius scoase sabia şi, văzând că un scutier apucase calul lui Crassus şi-l trăgea de frâu, înfipse spada în corpul scutierului, care se prăbuşi.

În timp ce scutierul cădea, Petronius, care primise şi el un cal, se prăbuşea din şa, dar nu rănit, ci din cauza unei lovituri pe care o primise în platoşă.

Octavius se aplecă să-l ajute să se ridice, dar pe când se apleca primi din spate o lovitură care-l ucise pe loc.

Înainte de a se fi putut ridica, Petronius fu şi el ucis.

În momentul acela căzu şi Crassus.

Fusese lovit de cineva sau căzuse din întâmplare?

Nu se ştie.

Dar abia căzuse, că un part, pe nume Pomaxaithres, se aruncă asupra lui, îi tăie mai întâi capul şi apoi mâna, mâna dreaptă.

Toată această catastrofă s-a petrecut cu iuţeala fulgerului şi tot ca un fulger păru că dispare în nori.

Soldaţii rămaşi pe deal erau prea departe ca să poată vedea bine amănuntele, iar din cei care îl însoţeau pe Crassus, unii fură ucişi odată cu el, cu Octavius şi cu Petronius.

Ceilalţi, adică doar trei sau patru oameni, profitând de învălmăşeală, reuşiră să ajungă pe deal, după cum e lesne de ghicit, fără să se mai uite înapoi.

Surena lăsă pe loc corpul lui Crassus, examină plin de curiozitate capul şi mâna pe care se afla inelul, şi le dădu unui şef pe nume Syllaces.

Apoi se apropie de tabăra romană şi, când putu să fie auzit, le spuse:

— Romani, războiul s-a sfârşit, regele era supărat numai pe generalul vostru, căci nu voi, ci generalul vostru a voit războiul. Aşa că vă puteţi apropia cu toată încrederea; cine va veni va rămâne în viaţă.

O parte din armată mai crezu şi în vorbele acestea şi se predă.

Cealaltă parte rămase unde se găsea, iar în timpul nopţii, nemaiavând comandant, se împrăştie în munţi.

Dar tocmai oamenii care se răspândiseră în munţi avură mai mult noroc.

Dintre aceştia, o mie cinci sute sau două mii reuşiră să treacă graniţa, însă cei care se predară n-au mai apucat nici s-o vadă măcar: toţi fură ucişi de părţi.

„Se zice că în total au fost douăzeci de mii de morţi şi zece mii de prizonieri”, scrie Plutarh.

Însă pentru că nici prizonierii nu s-au mai înapoiat, şi ei pot fi socotiţi în numărul morţilor.

Să trecem acum la epilogul acestei înfricoşătoare tragedii, asupra căreia poate că ne-am întins cam mult, neputând scăpa de latura dramatică şi mai ales filosofică a ei.

În timp ce se petreceau aceste fapte în Mesopotamia, la câteva leghe de Carrai, Orode făcuse pace cu armeanul Artabase^

Una din condiţiile păcii a fost căsătoria surorii lui Artabase cu Pacorus, fiul lui Orode.

Aşa că în timp ce în Mesopotamia erau masacraţi galii şi romanii, capitala Armeniei era în sărbătoare.

Serbările acestea, date cu ocazia căsătoriei celor doi tineri, constau în special în reprezentaţii scenice din vechiul teatru grec, căci Orode, deşi era barbar, vorbea puţin latineşte şi foarte bine greceşte, iar Artabase, autor dramatic şi rege, făcea, ca rege, istorie, iar ca autor dramatic tragedii.

Or, într-o seară, după ce se îndepărtaseră mesele de ospăţ iar un actor tragic, pe nume lason, de fel din Tralles, localitate în Caria, cânta, spre marea mulţumire a spectatorilor, rolul lui Agave din Bachantele lui Euripide, se auzi bătând cineva în poarta palatului.

Artabase trimise să se vadă cine bate.

Un ofiţer plecă şi se întoarse imediat spunând că era un şef part numit Syllaces, care îi aducea regelui Orode veşti bune din Mesopotamia.

Regele Orode îl ştia pe Syllaces ca unul din oamenii apropiaţi de surena; în plus, Syllaces era şi un demnitar al imperiului.

La un semn de aprobare al regelui Artabase, el porunci să fie introdus Syllaces.

Syllaces începu prin a se prosterna la picioarele lui Orode, apoi, ridicându-se dădu drumul pulpanei hainei şi lăsă să cadă, la picioarele lui Orode, capul şi mâna lui Crassus.

Orode înţelese imediat şi fără nici o altă explicaţie, iar părţii prezertţi la ospăţ umplură sala de apluze şi de strigăte de bucurie.

Regele îl aşeză pe Syllaces lângă el.

La rândul său, lason, care cânta rolul lui Agave, aşa cum am mai spus, şi ajuns tocmai la scena dintre Cadmus şi Agave, în care Agave ţine în mână capul lui Pentheu, crezut, în nebunia ei, un cap de leu; la rândul său, spuneam, actorul lason, dând capul lui Pentheu unui personaj din cor şi luând capul lui Crassus, începu să recite ca şi cum ar fi continuat rolul Agavei, dar arătând spre capul lui Crassus în loc de al lui Pentheu.

— Aduc din munţi o nouă podoabă pentru tirsa mea, un strălucit trofeu de vânătoare. După cum vezi, am prins leul acesta în plasă.

Cuvântul a fost spus cu frenezie.

Apoi, continuând dialogul său cu corul şi fiind întrebat de cor:

— Cine i-a dat lovitura de moarte?

Pomaxaithres se repezi la lason, îi smulse capul din Mâini şi răspunse cu versul din Euripide:

— Eu! Eu! Mie mi se cuvine această cinste!

În adevăr, ne amintim că el îl ucisese pe Crassus şi-i tăiase apoi capul şi braţul drept.

Întâmplarea aceasta neaşteptată completă ospăţul, un ospăţ ciudat, în care se dădea lupta între civilizaţie şi barbarie, între tragedia factice şi tragedia adevărată.

Orode porunci să se dea câte un talant fiecăruia dintre cei doi actori, un talant lui lason şi un talant lui Pomaxaithres.

În felul acesta luă sfârşit această mare şi nebunească acţiune a lui Crassus şi se destrămă primul triumvirat, prin moartea unuia dintre membrii săi.

În câteva cuvinte vom spune acum ce au devenit ceilalţi actori ai acestei piese.

Surena a fost ucis din porunca lui Orode. Prin înfrângerea lui Crassus el ajunsese, într-un fel, mai mare decât regele; Orode îl doborî, cum dobori un stejar care face prea multă umbră.

Pacorus, fiul său, care se căsătorise cu sora lui Artabase şi care văzuse capul şi mâna lui Crassus jucând un rol la serbările ocazionate de nunta sa, fu învins şi ucis într-o mare bătălie dată împotriva romanilor.

Orode se îmbolnăvi de hidropizie: boala era de moarte. Al doilea fiu al său, Phraates, găsind că nu murea destul de repede, îl otrăvi.

„Or, se întâmplă, scrie Plutarh, că otrava era remediul necunoscut pentru boala de care fusese atins Orode; pentru că boala lui o primi şi o absorbi şi se anihilară una pe alta.”

În consecinţă, adăugă Plutarh, Orode se simţi uşurat.

Dar, Pharaates alese drumul cel mai scurt: îşi sugrumă tatăl.