XLVIII

Toate acestea erau lucruri meschine şi foarte puţin cinstite.

Să ne ocupăm puţin de Cezar, nu că am voi să facem istoricul campaniei sale din Galia: l-a făcutei, Şi poate că noi n-am găsi nimic altceva mai bun, adevăr sau minciună, decât ceea ce povesteşte el!

În timpul celor nouă ani scurşi, în care el n-a mai văzut Roma şi în care de la treizeci şi nouă de ani a ajuns la patruzeci şi opt – vedeţi, dar, că nu mai avem a face cu un tânărîn timpul acestor nouă ani a făcut minuni!

A luat cu asalt opt sute de oraşe, a supus trei sute de naţiuni diferite, s-a luptat cu trei milioane de duşmani, din care a ucis un milion, a făcut prizonieri un milion, şi un milion i-a pus pe fugă.

Şi toate acestea cu cincizeci de mii de oameni!

Dar ce oameni!

Cezar a plămădit armata aceasta cu mâna lui; cunoştea fiecare om pe nume; ştia cât valorează şi ce era în stare în atac sau în apărare. Armata aceasta semăna cu un şarpe al cărui cap este el; cu singura deosebire că o poate face să se mişte în totalitatea ei sau pe tronsoane.

Pentru această armată el va fi în acelaşi timp general, părinte, stăpân şi tovarăş.

Două fapte pedepseşte: trădarea şi revolta; nici teama n-o pedepseşte; chiar cei mai viteji au momentele lor de slăbiciune.

Cutare legiune a dat înapoi, a fugit: în altă zi va fi bravă.

Permite orice soldaţilor săi, dar numai după victorie: arme, aur şi argint, odihnă, lux, plăceri.

— Soldaţii lui Cezar pot învinge chiar parfumaţi, spune el.

Merge până acolo încât dă fiecărui soldat un sclav ales dintre prizonieri.

Odată porniţi în marş, nimeni nu va şti nici când se va sosi, nici când se va pleca, nici când se va da lupta. Adesea, nici el însuşi nu va şti, ci se va conduce după împrejurări. Orice întâmplare, oricât de importantă sau oricât de neînsemnată ar fi, îi aduce o inspiraţie. Fără motiv de oprire, se opreşte; fără motiv de plecare, pleacă.

Trebuie ca soldaţii săi să ştie că el deţine toate argumentele şi toate motivele şi că de aceste argumente şi motive nu dă socoteală nimănui.

Foarte adesea pleacă deodată, dispare, indicând drumul care trebuie urmat. Unde e? Nimeni nu ştie; soldaţii vor trebui să-l caute şi să-l găsească.

Astfel, oamenii aceştia care sub comanda altora erau şi vor fi oameni obişnuiţi, cu el sunt nişte eroi.

El îi iubeşte, pentru că se ştie iubit de ei. El nu-i numeşte soldaţi, nu-i numeşte cetăţeni, îi numeşte camarazi Dealtfel, molaticul acesta, omul acesta slab, epilepticul acesta, nu împarte cu ei toate primejdiile? Nu se găseşte el peste tot în acelaşi timp? Nu face o sută de mile pe zi călare, în căruţă sau chiar pe jos? Nu traversează râurile înot? Nu merge în coloană, cu capul gol, pe soare sau pe ploaie? Nu doarme, ca cel din urmă soldat al său, afară, pe pământul gol, sau într-o căruţă? N-are mereu alături de el, zi şi noapte, un secretar gata să scrie după dictare, şi în spate un soldat care-i poartă spada?

Când a părăsit Roma, n-a depus atâta zel încât în opt zile era pe malul Ronului, pe când curierii, plecaţi cu trei zile mai înainte ca să anunţe sosirea lui şi a armatei, au ajuns la patru, cinci zile după el? Exista în toată armata un călăreţ capabil să se înfrunte cu el? Avea nevoie de mâini ca să-şi manevreze calul – calul acela fantastic, crescut de el, care avea copita crestată în cinci, ca un picior de om? Nu: îi erau destul genunchii, şi-l conducea cum voia el, cu braţele încrucişate la piept sau cu mâinile la spate.

O legiune a sa e masacrată: o plânge, şi-şi lasă barbă până când va fi răzbunată.

Dacă tinerii şi nobilii căpitani, care au venit în Galia numai cu gând să se îmbogăţească, se tem de un nou război, el îi adună şi le spune:

— N-am nevoie de voi; mie îmi ajunge legiunea a zecea! (Legiunea a zecea a lui Cezar este vechea lui gardă). N-am nevoie decât de legiunea mea, a zecea, ca să-i atac pe barbari; n-avem a face cu duşmani mai teribili decât cimbrii, şi-mi pare că eu fac cât Marius.

Şi legiunea a zecea îi trimite ofiţerii săi, ca să-i exprime recunoştinţa, iar alte legiuni îşi dezavuează căpitanii.

Mai mult; a creat o a treisprezecea legiune. Dintre galii învinşi a recrutat zece mii de oameni; o mie sau o mie două sute din aceştia i-aţi văzut cum au luptat alături de Crassus; aceştia constituia armata sa uşoară; sunt ca tiraliorii de la Vincennes, mereu veseli, niciodată obosiţi! Este legiunea Ciocârlia, care merge cântând ca pasărea al cărei nume îl poartă şi pare a avea aripi, tot ca ea.

Acum, dacă trecem de la curajul şi devotamentul tuturor la curajul şi devotamentul individual, vom găsi nişte exemple ca pe vremea frumoasă a republicii greceşti a Cinegirei, sau a republicii romane a lui Scaevola.

Într-o luptă navală, aproape de Marsilia, un soldat pe nume Acilius, se aruncă pe o corabie duşmană, dar când să pună piciorul pe punte, i se tăie braţul drept cu o lovitură de spadă. Atunci, cu stângul, care poartă scutul, îl loveşte în faţă pe duşman cu atâta putere încât aruncă înapoi pe toţi cei din faţa lui, iar el pune stăpânire pe corabie.

În Marea Britanie, în insula sacră, în insula druizilor, pe care Cezar s-a hotărât s-o cucerească şi pe care o cucereşte folosind fluxul şi refluxul, fenomene care uluiesc ştiinţa romană, în Marea Britanie comandanţii cohortelor s-au angajat într-un teren mlăştinos, unde sunt puternic atacaţi de duşman. Sub privirile lui Cezar, un soldat se aruncă în mijlocul barbarilor, face minuni de vitejie, obligă duşmanul să se retragă în fugă, îl urmăreşte, şi-şi salvează ofiţerii. Apoi trece prin mlaştină cel din urmă, traversează această mocirlă jumătate înot, jumătate mergând, dar se prăbuşeşte într-o groapă din care reuşeşte să iasă, însă fără scut. Şi cum Cezar, plin de admiraţie faţă de un astfel de curaj, se îndreptă spre el cu braţele deschise, soldatul, cu capul în jos, cu ochii în lacrimi, cade la picioarele lui Cezar şi-i cere iertare că n-a putut să-şi păstreze scutul.

Mai târziu, la Dyrrachium, unul din aceşti oameni, Cassius Scaeva, cu un ochi scos de o săgeată, cu umărul şi coapsa străbătute de două lovituri de suliţă, cu o sută treizeci de lovituri primite în scut, va chema duşmanul ca şi cum ar fi voit să se predea, iar din cei doi duşmani care se vor apropia, unuia îi va despica un umăr, iar pe celălalt îl va răni la faţă, şi va reuşi să scape, ajutat de camarazii veniţi în ajutor.

Mai târziu, în Africa, un altul, Granius Petronius, aflat pe o corabie cucerită de Scipio, îi spune acestuia, care poruncise să fie ucis tot echipajul, iar lui să i se lase viaţa, pentru că era chestor:

— Soldaţii lui Cezar sunt obişnuiţi să-şi dea ei viaţa altora, şi nu să primească viaţa – şi-şi tăie beregata.

Cu acest fel de soldaţi, Cezar nu se teme de nimic. Află că belgii, cei mai viteji dintre gali, s-au răsculat şi au ridicat o armată de peste o sută de mii de oameni. Se repede într-acolo cu câţi pot să-l urmeze, douăzeci sau Douăzeci şi cinci de mii de spanioli, romani, gali şi germani; totul este Cezar în armata lui Cezar; el cade asupra belgilor în momentul când aceştia distrugeau pământurile aliaţilor Romei; îi bate, îi taie în bucăţi şi ucide un număr atât de mare, încât soldaţii care urmăresc pe supravieţuitori trec iazurile şi râurile fără pod, pe trupurile celor căzuţi.

Şaizeci de mii de nervieni îl surprind pe Cezar, căzând asupra lui în momentul în care se fortifica şi nu se aştepta la luptă. Cavaleria îi este risipită din primul şoc, barbarii încercuiesc legiunile a douăsprezecea şi a şaptea şi masacrează toţi ofiţerii.

Cezar smulge scutul din mâna unui soldat, îşi face drum printre cei care luptă în faţa lui, se aruncă în mijlocul nervienilor şi în clipa următoare este înconjurat din toate părţile.

Îl salvează legiunea a zecea care, de sus, de pe deal, observând pericolul care îl ameninţă pe generalul ei, se năpusteşte ca o avalanşă, răstoarnă tot ce întâlneşte în cale, despresoară pe Cezar, şi nu se mulţumeşte numai să-l despresoare, dar lasă timp întregii armate să lovească şi ea în duşman.

Angajarea este generală.

Treizeci de mii de romani se luptă cu şaizeci de mii de duşmani; fiecare face minuni de vitejie; dar nervienii nu se retrag nici un pas măcar. Fiecare soldat al lui Cezar ucide doi duşmani. Cei şaizeci de mii de nervieni zac cu toţii pe câmpul de luptă. Din patru sute de senatori sunt ucişi trei sute nouăzeci şi şapte. Doar trei scapă cu viaţă.

Resturi ale unui popor, împreună cu regele lor, s-au închis în Alesia, un oraş din Auxonia, situat pe vârful unui munte. Oraşul este considerat ca inexpugnabil; zidurile sale sunt înalte de treizeci de coţi.

Nu importă; Cezar îl asediază.

Regele îşi trimite călăreţii prin toată Galia, să spună că n-are alimente decât pentru treizeci de zile, şi să adune pe toţi cei care sunt în stare să poarte arma.

Călăreţii aduc trei sute de mii de oameni. Cezar, cu cei şaizeci de mii de soldaţi ai lui, este prins între cei şaizeci de mii de asediaţi şi trei sute de mii de oameni, care îl asediază.

Dar el a prevăzut asta şi s-a fortificat şi împotriva celor din oraş şi împotriva celor din câmpie.

Şi-a înconjurat tabăra cu lucrări uimitoare; trei Rânduri de şanţuri, late de douăzeci de picioare; un parapet de douăsprezece picioare; opt rânduri de şănţuleţe, cu palisade pe margine; toate acestea, prelungite pe un circuit de două leghe, au fost terminate în cinci săptămâni.

Era ultimul efort pe care îl făcea Galia: el se zdrobi Aici.

Într-o zi, Cezar ieşi din tabără, lăsând oamenii necesari ca să ţină la respect pe cei asediaţi, şi căzu asupra celor trei sute de mii de oameni care îl încercuiau.

„întreagă această putere formidabilă, spuse Plutarh, se risipi sub paloşul romanilor şi se topi ca o fantomă sau ca un vis”.

Romanii care păzeau tabăra nu aflară de victorie decât din strigătele, din bocetele femeilor din Alesia care, de pe ziduri, vedeau armata romană întorcându-se cu scuturile împodobite cu aur şi argint, cu platoşe pline de sânge şi cu vesela şi corturile galilor.

În cele din urmă asediaţii, murind de foame, sunt forţaţi să se predea, după ce propuseseră să ucidă femeile şi copiii, şi să-i mănânce.

Cezar aştepta solii lor, stând pe un jilţ.

Vercingetorix care fusese sufletul acestui război, se împodobi cu cele mai frumoase arme, ieşi din cetate pe un cal acoperit cu valtrapuri bogate, îl jucă în jurul lui Cezar, descălecă, aruncă la picioarele învingătorului spada, suliţele, casca, arcul şi săgeţile şi, fără să spună un cuvânt, se aşeză pe treptele care duceau spre jilţul său.

— Pentru triumful meu! Spuse Cezar, arătându-l soldaţilor cu degetul.

Astfel, nu numai că Cezar a făcut multe, dar a făcut mai mult decât oricine înaintea lui: mai mult decât Fabius, mai mult decât Metellus, mai mult decât Scipio, mai mult decât Marius, mai mult decât Lucullus, mai mult chiar decât Pompei. Pe unul l-a depăşit prin dificultăţile locurilor în care a purtat războiul; pe altul prin ferocitatea şi perfidia naţiunilor pe care le-a supus. În sfârşit, a fost superior tuturor prin numărul bătăliilor pe care le-a dat şi prin numărul înfricoşător de mare al duşmanilor pe care i-a ucis.

Dar la Roma ce se petrece?

Roma era atât de speriată de victoriile sale încât Senatul propune ca, după pacificarea Galiei, să-i dea un Succesor lui Cezar, iar Cato anunţa sus şi tare, jurând, că-l va chema în judecată pe Cezar de îndată ce acesta îşi va fi trimis armata la vatră.

Totul era să-l facă să-şi trimită armata la vatră.