XLVI

Să revenim la Cato şi la Pompei, apoi vom arunca o privire în Galia ca să vedem ce face Cezar.

Cato continua să fie omul excentric, având privilegiul De a face orice, dar, cu toate acestea, neputând să fie numit consul.

Candidase şi nu reuşise.

Dar nu este destul să spunem doar atât; când e vorba de un om de importanţa lui Cato, trebuie spus şi cum s-a făcut că n-a reuşit.

Ne amintim ce-i prezisese Cato lui Pompei cu privire la Cezar.

Trebuie să recunoaştem că Cezar dădea perfectă dreptate profeţiilor lui Cato.

Numai el se ridica în mijlocul acestor zile dezastruoase.

Cu un noroc nemaipomenit, el scăpase de toate aceste războaie meschine din Forum care, de şase ani, îl slăbeau pe Pompei; scăpase de ele ca să facă un război, un război important.

Războiul este un lucru serios şi cinstit, el ridică pe oameni la orice înălţime pe care sunt în stare s-o atingă.

În Forum, cine era Cezar?

Un tribun mai puţin popular decât Clodius, Mai puţin energic decât Catilina, mai puţin pur decât fraţii Grachi.

În armată, Cezar începuse să rivalizeze cu Pompei şi, depăşindu-l pe Pompei, să-i depăşească pe toţi ceilalţi.

Or, la această magie a gloriei, cea mai strălucitoare dintre toate magiile, se adăuga o abilitate profundă şi o corupţie permanentă, care constituiau cele două mari procedee ale lui Cezar.

Cato vedea mai puţin victoriile obţinute de Cezar în Galia, cât înfricoşătorul drum pe care îl făcea în Roma.

Pentru Cato nu exista decât un singur mijloc de a opri această înaintare, care tindea la abolirea Republicii: acela de a fi numit el consul; fiind consul la Roma, el s-ar fi împotrivit lui Cezar, imperator în Galia.

Şi atunci candidă.

El obţinu ca Senatul să emită un decret potrivit căruia candidaţii trebuiau să se adreseze ei înşişi poporului şi că nimeni nu putea să solicite voturile în numele acestora.

Era un fel dificil de a reuşi.

Cato era, prin felul lui de a fi, un candidat mediocru.

„Pe de altă parte, scrie Plutarh cu naivitate, poporul era nemulţumit că era lipsit de salariu.”

Aşa fiind, concurând în felul lui Coriolan al lui Shakespeare, Cato nu reuşi în candidatura pe care şi-o pusese.

Or, era obiceiul că atunci când se suferea o asemenea înfrângere cel înfrânt să se închidă în casă câteva zile şi să petreacă aceste zile împreună cu familia şi cu prietenii, în tristeţe şi în doliu.

Cato nu făcu aşa.

În vremea aceea trăia la Roma un oarecare Favonius, prieten şi imitator al lui Cato, aşa cum, după spusele lui Demetrius din Phaleron, fusese Apolodor faţă de Socrate.

Neţinând seama de înfrângerea suferită, Cato se hotărî să-l ajute pe Favonius în alegerile la edilitate, unde concura fără prea mari şanse.

Observând că voturile sunt scrise de o singură mână, Cato a demascat înşelătoria şi, făcând apel la tribuni, a anulat alegerea.

Mai târziu, totuşi, Favonius a. Fost ales edil.

În timpul magistraturii sale el a dat spectacole, oferind actorilor cununi de măslin, ca în Olimpia, nu cununi de aur, cum era obiceiul.

Iar ca daruri nu a împărţit lucruri scumpe, ci ulcele cu vin, carne de porc, smochine, castraveţi şi câte o legătură de lemne pentru romani, praz, lăptuci, napi şi pere pentru greci. Grecii, care erau oameni de spirit, mâncau napii şi prazul râzând.

Romanii, care aveau stomac bun, mâncau carnea de porc şi smochinele, spunând:

— Ce om ciudat e Cato acesta!

Apoi, prin una din ciudăţeniile care îl caracterizează, poporul aduse la modă jocurile lui Favonius.

Lumea se înghesuia ca să primească legătura de gulii sau legătura de vreascuri.

Curion şi jocurile sale sfârşiră printr-un fiasco total.

Este adevărat că tocmai Cato, în persoană, punea cununile de măslin pe capul cântăreţilor şi distribuia prazul şi castraveţii.

Lumea ar fi vrut să-l vadă pe Cato negustor de legume.

Aflat în mijlocul mulţimii, Favonius îl aplauda pe Cato împreună cu mulţimea.

În timpul acesta se petreceau evenimentele dintre Milo şi Clodius, în urma cărora Pompei ajunsese să fie numit, temporar, unic consul.

Mai întâi Cato s-a opus acestei numiri. Cum se ştie, Cato se opunea la toate. Dar surveniră două evenimente care, fără să coincidă între ele, trebuiau totuşi, după Opinia lui Cato, să aibă o influenţă fatală asupra libertăţii.

Iulia, soţia lui Pompei, murise, după cum am spus; Crassus fusese învins şi ucis de părţi.

Moartea Iuliei rupea legătura de rudenie dintre socru şi ginere; Iulia fusese legătura dintre Cezar şi Pompei.

Moartea lui Crassus destrăma triumviratul.

Teama pe care Crassus o inspirase în special lui Cezar şi lui Pompei îi făcea să respecte unul faţă de celălalt condiţiile tratatului semnat. Dar, când moartea le răpi dintre ei pe adversarul acesta care ar fi putut, dacă nu prin geniu, cel puţin prin avere, să lupte împotriva unuia din cei doi care ar fi fost victorios, nu se mai văzu decât ceea ce rămase în realitate, adică doi luptători gata să se încaiere pentru stăpânirea lumii.

Or, Cato nu-l iubea pe Pompei, dar mai ales îl ura pe Cezar!

Cato nu uitase că Cezar publicase lucrarea sa Anticaton şi că în acest Anticaton îi reproşase două lucruri: că trecuse prin sită cenuşa fratelui său ca să scoată aurul şi că îi cedase lui Hortensius pe soţia sa, tânără, în speranţa să o ia înapoi mai târziu, bătrână şi bogată; ceea ce Cato făcuse într-adevăr.

În aşteptare, căzu pradă deznădejdii. Ce urmăreau cei doi bărbaţi – Cezar şi Pompei – care găseau că lumea e prea mică pentru amândoi?

Zeii îşi împărţiseră universul în trei: Jupiter, cerul; Neptun, marea; Pluton, infernul şi, după ce se făcu împărţirea, s-au liniştit, cât erau ei de zei. Cezar şi Pompei erau doar ei doi care să-şi împartă imperiul roman şi imperiul nu le ajungea!