XLVII

Ceea ce îl speria pe Cato era ciudata autoritate pe care o obţinea Cezar asupra Romei, când lipsea din Roma.

În timp ce din Orient veneau veşti despre înfrângerea lui Crassus, din Occident veneau veşti despre victoriile lui Cezar.

Într-o zi se află că Cezar pornise împotriva germanilor, cu care erau în pace, şi că le-a ucis trei sute de mii de oameni.

Era aceeaşi infracţiune care se comisese contra părţilor, numai că Crassus lăsase pe câmpurile de luptă Treizeci de mii de oameni şi-şi pierduse viaţa, pe când Cezar găsise o nouă ocazie de a-şi mări gloria şi popularitatea.

La vestea acestei victorii, poporul scoase strigăte de bucurie şi ceru să se aducă public mulţumiri zeilor.

Însă Cato, dimpotrivă, se ridică împotriva lui Cezar, deoarece comisese nedreptatea de a fi atacat un popor cu care se aflau în pace şi ceru ca Cezar să fie predat germanilor, ca să facă cu el ce le-ar fi plăcut.

— Să aducem sacrificii zeilor, ca să le mulţumim că nu aruncă asupra armatei nebunia şi îndrăzneala generalului, dar să-l pedepsim pe general ca să nu atragem asupra noastră răzbunarea zeilor şi să nu cadă asupra Romei greutatea unui sacrilegiu Este de la sine înţeles că propunerea lui Cato a fost ruşinos respinsă.

Cezar află, în depărtata Galia, interesul lui Cato pentru el şi, într-o scrisoare adresată Senatului, îl umplu pe Cato de ocări şi acuzaţii.

Printre aceste acuzaţii, cele două registre de socoteli cipriote, unul înecat şi altul ars, aveau un rol principal; în privinţa urii lui Cato împotriva lui Pompei, Cezar întreba dacă această ură nu provenea de la faptul că Pompei o refuzase pe fata lui Cato.

La aceste imputaţii, Cato răspunse că puţin contau cele două registre, dacă s-ar fi pierdut ori s-ar fi păstrat, că fără să fi primit din partea Republicii un cal, un soldat, sau o corabie, ei adusese din Cipru mai mult aur şi argint decât adusese Pompei de pe urma tuturor războaielor sale, a triumfurilor sale, după ce agitase toată lumea; că în privinţa refuzului lui Pompei de a-l fi avut pe Cato ca socru, d-impotrivă, el, Cato refuzase să-l aibă pe Pompei ca ginere; nu că l-ar fi socotit pe Pompei nedemn de a se înrudi cu el, ci pentru că socotea principiile lui Pompei prea puţin conforme cu principiile lui.

Numit unic consul, Pompei, aşa cum am spus, restabilise ordinea şi-l condamnase pe Milo, fără să se tulbure că Milo fusese omul lui şi fără să ţină seama de serviciul pe care i-l făcuse ucigându-l pe Clodius.

Liniştea, alungată din Roma, îşi făcuse, ca şi Cicero o intrare triumfală.

Cicero numea divin consulatul lui Pompei.

Unde duceau Roma toate acestea?

Spre regalitate, sau cel puţin spre dictatură.

În adevăr, cuvântul de rege era atât de detestat de Romani, încât ar fi fost o adevărată nebunie să se pronunţe acest cuvânt.

Deghizat sub numele de dictatură, faptul acesta era mult mai puţin respingător. Era încă proaspătă amintirea dictaturii lui Sylla, dar dictatura lui Sylla fusese o dictatură aristocrată şi toată nobilimea, mai cu seamă tot patriciatul Romei, găsea că o asemenea dictatură era de preferat unor tribunate ca ale fraţilor Grachi sau al lui Clodius.

De aci rezultă că Pompei se crezu destul de puternic ca să facă o încercare.

Se răspândi prin Roma, în ascuns, că Pompei, consul, n-ar fi putut să facă tot binele pe care l-ar fi dorit şi mai ales să împiedice tot răul de care se temea.

Apoi, în urma exprimării acestui regret, cei care

0 făcuseră clătinau melancolic din cap, ca şi cum erau nevoiţi să ajungă la singura concluzie, la care se putea ajunge:

— E trist să mărturiseşti, însă ar trebui un dictator.

Aşa că se auzeau aceste cuvinte, spuse cu jumătate Glas:

— Ar trebui un dictator! E necesar un dictator!

Apoi adăugau:

— Şi sincer vorbind, nu-i aşa că numai Pompei este acela care ar putea fi dictator?

Cato, ca şi ceilalţi, auzea toate acestea şi se întorcea furios acasă la el.

În cele din urmă, un om se însărcina să formuleze această pretinsă nevoie a Romei: tribunul Lucilius.

El propuse public alegerea lui Pompei ca dictator.

Dar Cato era acolo; el se urcă la tribună şi-l trată atât de aspru, încât Lucilius fu pe punctul să-şi piardă tribunatul.

Văzând acest eşec, mai mulţi prieteni ai lui Pompei se prezentară în numele său, declarând că, chiar dacă

1 s-ar fi oferit dictatura, Pompei n-ar fi acceptat-o.

— Dar bine, spuse Cato, vorbiţi în numele lui Pompei, sau în numele vostru personal?

— Vorbim în numele lui Pompei, răspunseră solii.

— El bine, spuse Cato, Pompei are o posibilitate foarte simplă de a-şi arăta buna-credinţă; are puteri depline; să reinstaureze legalitatea în Roma, sprijinind alegerea a doi consuli.

Posibilitatea propusă de Cato fu raportată lui Pompei.

A doua zi, Pompei coborî în Forum şi se adresă popourlui.

— Cetăţeni, am obţinut toate funcţiile mai repede decât sperasem şi le-am predat întotdeauna mai repede decât s-ar fi aşteptat cineva. Ce vrea Cato? Am să fac după cum doreşte.

Cato ceru ca, prin influenţa lui Pompei, să fie aleşi doi consuli şi, dacă era cu putinţă, fără tulburări.

Pompei fixă comisiile peste o lună, declară că toţi cetăţenii erau liberi să se prezinte, numai să fi îndeplinit în prealabil condiţiile necesare pentru consulat şi afirmă că vor fi aleşi fără tulburări.

Mulţi se prezentară.

Fură aleşi Domitius şi Messala. Domitius era acela pe care Pompei de atâtea ori îl atacase pe nedrept şi pe care îl asediase în casă, în timp ce el era ales consul împreună cu Crassus.

Apoi Pompei renunţă la putere şi se retrase, sau lăsă să se creadă că se retrage în viaţa particulară.

De unde venea graba aceasta de a redeveni simplu particular?

Trecuseră aproape doi ani de la moartea Iuliei şi Pompei se îndrăgostise din nou.

De cine se îndrăgostise?

O vom spune imediat.

De o femeie încântătoare, foarte la modă la Roma: de fiica lui Metellus Scipio, de văduva lui Publius Crassus.

Se numea Cornelia.

În adevăr, era o persoană foarte distinsă, foarte pricepută în literatură şi o muziciană excelentă; cânta din liră, dar asta n-o împiedicase să fi studiat geometria, iar în momentele sale de răgaz să citească pe filosofi.

Era ceea ce se cheamă în zilele noastre, în Franţa, o femeie de litere iar la englezi un „bas bleu”.

Căsătoria aceasta făcu să se clatine cu uimire toate capetele serioase din Roma.

Pompei nu avea nici mai mult nici mai puţin de cincizeci şi trei de ani, iar ea doar nouăsprezece, vârstă potrivită să fi luat pe cel mai tânăr din copiii lui Pompei.

Pe de altă parte, republicanii găseau că de data aceasta Pompei uitase situaţia precară a Republicii.

Sub noii consuli, tulburările începură din nou. Ce făcea Pompei în timpul luptelor din Forum, care se desfăşurau ca în zilele lui Clodius şi Milo?

14. A. Dumas 209

Se încununa cu flori, făcea sacrificii şi-şi celebra căsătoria.

Dar de ce tulburase Cato consulatul lui Pompei? Îi convenea atât de mult lui Cicero! Totul mergea atât de bine la Roma când Pompei era consul unic.

Aşa că, atunci când Messala şi Domitius îşi terminară magistratura – şi n-aş putea spune că o duseră până la capăt – toţi oamenii cumsecade din Roma erau de părere că Pompei trebuia să fie dictator.

Observaţi că, din cauza opoziţiei făcute, Cato era socotit printre oamenii de rea-credinţă.

Aşadar i se propunea lui Pompei o nouă dictatură. Dar atunci Bibulus se urcă la tribună.

Vă amintiţi de Bibulus? Era ginerele lui Cato.

Aşadar, Bibulus se urcă la tribună. Toată lumea se aştepta la o ieşire vehementă împotriva lui Pompei.

Câtuşi de puţin: Bibulus propuse alegerea lui Pompei ca unic consul.

Astfel îi acorda o mare autoritate, limitată însă, cel puţin prin legi.

— În felul acesta, spunea Bibulus, Republica va ieşi din haosul în care se găseşte, iar noi vom fi sclavii celui mai bun cetăţean.

Părerea apărea ciudată în gura lui Bibulus.

Aşa că în momentul când Cato se ridică, toată lumea se gândi că avea să tune şi să fulgere împotriva tuturor şi chiar împotriva ginerelui său, aşa cum îi era obiceiul.

Dar nu se întâmplă nimic din toate acestea.

Spre marea uimire a mulţimii, se auziră ieşind din gura lui Cato următoarele cuvinte, pronunţate în mijlocul unei tăceri mormântale:

— Niciodată nu mi-aş fi dat avizul pe care l-aţi auzit, dar pentru că l-a dat un altul, cred că ar trebui să-l urmaţi. Prefer în locul anarhiei orice fel de magistratură şi nu cunosc o persoană mai potrivită decât Pompei care să comande în momente atât de tulburi ca acestea.

Senatul, care nu aştepta decât cuvântul lui Cato ca să se pronunţe, susţinu această părere imediat ce fu rostită.

Se decretă, deci că Pompei va fi numit unic consul şi că, dacă ar fi avut nevoie de un coleg, el putea să-şi aleagă colegul pe care l-ar fi voit; numai că aceasta nu se putea face mai înainte de două luni.

Pompei, încântat de a fi găsit un sprijin în omul în care Credea că avea să găsească un adversar, îl invită pe Cato să vină să-l vadă în grădina sa.

Cato se duse.

Pompei îi ieşi înainte, îl îmbrăţişa, mulţumindu-i pentru sprijin, şi-l rugă să-l ajute cu sfaturile lui şi să se considere ca şi cum ar fi împărţit puterea cu el.

Dar Cato, mândru ca de obicei, se mulţumi să răspundă acestor cuvinte politicoase ale lui Pompei:

— Comportarea mea anterioară n-a fost dictată de vreun sentiment de ură, după cum nici comportarea mea de acum nu este pornită din vreo favoare. Altădată, ca şi acum, nu m-am călăuzit decât după interesul statului. Acum, ori de câte ori mă vei consulta asupra problemelor tale personale, îţi voi da sfatul meu cu toată plăcerea, dar când va fi vorba de probleme de stat, chiar dacă îmi ceri sfatul sau nu, eu îmi voi spune întotdeauna părerea cu voce tare.

Cu Cicero se întâmplă cu totul altfel decât cu Cato: unul părea că tine la onoarea de a fi rău cu toată lumea, celălalt era la fel de bine şi cu Cezar şi cu Pompei.

În luna noiembrie, anul 700 de la facerea Romei, adică cu cincizeci şi trei de ani înaintea erei noastre, Cicero îi scria lui Atticus: „Găsesc o primă consolare, ca o scândură în naufragiul meu, legătura mea cu Cezar. El îl copleşeşte pe fratele meu Quintus – aş zice fratele tău, o zei!

— Îl copleşeşte cu onoruri, cu atenţii, cu favoruri încât Quintus nu s-ar simţi mai bine dacă eu i-aş fi imperator. Crezi că Cezar, după cum îmi scrie el, l-a lăsat să aleagă locul de tabără de iarnă pentru legiunile sale? Şi dacă tu nu l-ai iubi, pe cine ai iubi atunci, printre toţi oamenii aceştia? Apropo, ţi-am scris, că sunt locotenentul lui Pompei şi că plec din Roma la idele lui ianuarie?”

O, demn Cicero!

Şi când te gândeşti că, fără Fulvia, ar fi fost la fel de bine cu Antonius, cum era cu Pompei şi cu Cezar!