XVI

Iată-i, dar, pe Cezar şi pe Pompei reîntorşi la Roma unul venind din Orient, celălalt dinspre soare-apune Crassus, care se prefăcea ca este înfricoşat de armata lui Pompei, îi aştepta Cezar l-a anunţat printr-o scrisoare pe Crassus ca soseşte, adău. Gând cS, dacă şi el va contribui cu ceva, sp obligă să-l reconcilieze cu Pompei De Cicero nu se sinchisea nimeni Pompei este gelos pe succesele sale din Senat, căci Pompei’este gelos pe tot Aşa că nu va fi „greu să-i învrăjbească cineva pe cei doi prieteni.

Cicero se plânse lui Atticus.

„Amicul dumitale – scrie el. Lui Atticus la 25 ianuarie anul 693 de la fundarea Romei (şaizeci şi unu de ani înainte de era noastră) – amicul dumitale – ştii de cine vreau să vorbesc – amicul acesta despre care îmi scrii că mă lăuda, fără să îndrăznească să mă blameze, amicul acesta, ţinând seama de^manifestările sale, este plin de ataşament, de deferentă, de tandreţe faţă de mine, în public mă ridică în slăvi, dar în secret îmi face rău, într un fel care nu constitue o taină pentru nimeni Nici un spirit de dreptate, nici de sinceriţate, nici un motiv onorabil în politica pe care o face Nimic înălţător, puternic, generos Am să-ţi scriu mai amănunţit despre toate acestea într-o altă sc-risoare”

Mai amănunţit1 Vedeţi bine că nu-i mai rămânea mare lucru de şpus şi că în puţine rânduri ilustrul orator învingătorul lui Catilina, făcuse un portret destul de asemănător, din punctul său de vedere cel puţin al învingătorului lui Mitridat”

Însă în timpul acesta, un bărbat era împins înainle fără să i se dea atenţie cfe niciunul din cei trei deşi ar fi Meritat să se ocupe de ei bărbatul acesta era Cato cel Tână Să spunem un cuvânt despre acela care era considerat la Roma ca fiind atât de sever, încât romanii, la teatru, aşteptau să-l vadă plecat pentru a putea cere dansatorilor să danseze „french can-can” -ul timpukii.

Se născuse cu5 nouăzeci şi cinci de ani înaintea erei noastre, avea cinci ani mai puţin decât Cezar şi unsprezece mai puţin decât Pompei, avea acum treizeci şi trei de ani Era strănepotul lui Cato Cenzorul pe care, spunea o epigramă, Proserpina refuză să-l primească în infern, aşa mort cum *era!

„Roşcovanul acesta care muşca toată lumea, omul acesta cu ochi sfredelitori, acest Porcius pe care Proser până refuză să-l primească în infern, aşa mort cum el”

Iată epigrama. După cum se vede, ’ea îl descrie pe Cato cel Bătrân că era roşcovan, că avea ochii Minervei şi că în timpul vieţii era un om atât de ciufut, încât nici mort nu se gândea cineva să-l aibă ca vecin.

Pe lângă acestea, era un om dibaci, dovadă numele de Cato El se numea Priscus, dar a fost poreclit Cato, de la catus care înseamnă înţelept, priceput, subtil.

La> şaptesprezece ani, luptase contra lui Hanibal Dovedise, în luptă, mâna iute şi piciorul solid şi ameninţase duşmanul cu voce aspră, în timp ce lovea cu spada spre piept sau spre figură. Şi astăzi sunt profesori de scrimă din regimente care procedează în felul acesta. Nu bea decât apă; doar în timpul marşurifor îndelungate sau pe călduroasă punea în apă puţin oţet. Când bea rachiu îndoit cu apă însemna, pentru el, că se destrăbăla.

Era născut în vremurile eroice – cu două’ sute treizeci de ani înaintea erei noastre – când se mai găsea în Italia pământ şi oameni care să-l are Asemeni tui Fabius, Fabricius sau Cincinatus, el părăsea brăzdarul ca să apuce paloşul, şi paloşul ca să revină la brăzdaF, bătânduse în luptă ca un simplu soldat, arându-şi singur pământul ca un simplu plugar; numai iarna era îmbrăcat, vara, umbla complet gol.

Era vecin de pământ cu acel Manius Curius care obţinusp triumful de trei ori, îi învinsese pe samniţii aliaţi cu sabinii, alungase pe Pyrrhus din Italia, dar după aceste trei. Triumfuri continua să locuiască în aceeaşi căsuţă sărăcăcioasă în care trimişii samniţilor îl găsiră cocând napi Deputaţii veneau să-i ofere nu ştiu ce suma în aur – Vedeţi ce mănânc, le spuse el

— Vedem.

— Ei bine, n-ai nevoie de aur când ştii să mulţumeşti cu o masă ca asta Un om ca acesta trebuie să-i fi plăcut lui Cato, după cum şi Cato trebuie să-i fi plăcut lui. Tânărul se împrieteni cu bătrânul.

Cato cei Tânăr se trăgea din acest aspru cenzor care sf certase cu Scipio pentru că îl găsise prea risipitor şi prea strălucitor. El moştenea multe de la strămoşul său, deşi îi despărţeau cinci generaţii şi deşi reprezentantul uneia din aceste generaţii, Caius Porcius Cato, nepotul lui Cato cel Bătrân, acuzat şi condamnat pentru delapidare, se retrăsese să moară la Taragona.

Cato al nostru, Cato cel Tânăr, sau Cato din Utica cum vreţi să-l numiţi, rămăsese orfan de tată şi de mamă cu un frate şi trei surori.

Fratele acesta se numea Cepion.

Una din surori, soră numai de mamă – se numea Servilia. Am pomenit numele acesta când am vorbit de biletul pe care îl primise Cezar în ziua Conjuraţiei lui Catilina.

Ea rezistase mult timp lui Cezar, dar acesta, aflând că ea îşi dorea mult o perlă foarte frumoasă, o cumpărase şi i-o oferise.

Iar Servilia, în schimb, îi dădu lui Cezar ceea cQ dorise.

Perla costase mai mult de un milion o sută de mii de franci.

Cato era un bărbat cu figura severă şi întunecata, refractară la râs, se mânia greu, dar odată supărat nu se liniştea decât cu şi mai multă greutate. Pricepea greu, dar îşi amintea întotdeauna ceea ce învăţase odată. Din fericire avusese ca preceptor un om inteligent, care gânaea mereu şi nu ameninţa niciodată. Bărbatul acesta se numea Sarpedon, ca şi fiul lui Jupiter şi al Europei.

Încă din copilărie, Cato dădu semne de încăpăţânarea aceea care mai târziu avea să-i facă reputaţia. Cu nouăzeci de ani înaintea erei noastre – avea atunci patru sau cinci ani – aliaţii Romei solicitară dreptul de cetate Am vorbit despre avantajele care decurgeau din aces drept.

Unul din deputaţi locuia la Drusus, amicul său Drusus, unchiul lui Cato din partea mamei, creştea copiii surorii sale şi avea o mare slăbiciune pentru ei.

Deputatul acesta – se numea Popidius Lilo – făcea copiilor tot felul de drăgălăşenii pentru ca ei să intervină pe lângă unchiul lor.

Cepion, care avea vreo doi, trei ani mai mult decât Cato, se lăsase convins şi promisese.

Dar nu acelaşi lucru se întâmplă cu Cato.

În vârstă de patru, cinci ani, trebuie să fi priceput destul de greu o problemă atât de complicată ca aceea a dreptului de cetate, dar la toate insistenţele deputatului el se mulţumea să fixeze asupra lui nişte ochi severi, fără să răspundă ceva.

Ei bine, copile îl întrebă Popidius, nu faci şi tu ca fratele tău?

Copilul tăcea.

— N-ai să vorbeşti cu unchiul tău pentru noi? Ce zici?

Copilul continuă să tacă.

— Ce băiat rău, spuse Popidius.

Apoi, încet:

— Să vedem până unde o să meargă, spuse el celor din jur Şi apucându-l de centură îl scoase pe fereastră la

0 înălţime de vreo treizeci de picioare, ca şi cum ar fi fost gata să-i dea drumul.

Dar copilul nu-şi descleşta dinţii.

— Îmi promiţi sau îţi dau drumul? Întrebă Popidius.

Copilul continuă să tacă fără să dea vreun semn de Uimire sau de teamă.

Pe Jupiter! Spuse el Bine că caraghiosul ăsta mic nu e decât un copil şi nu un om mare, căci, dacă ar fi fost un bărbat, s-ar putea să nu obţinem nici un vot din partea poporului Sylla fusese amicul personal a-l lui Lucius Porcius, atâl lui Cato, ucis lângă lacul Fucino, în timpul atacului împotriva toscanilor revoltaţi Se pare că tânărul Marius nu fusese complet străin de această moarte. Orose

1 o atribuie şi cunoaşteţi proverbul „Până nu faci foc nu iese fum”

Sylla, care fusese prieten cu tatăl lor. Chema din când în când cei doi copii la el şi se amuza vorbind cu ei „Casa lui Sylla, spune Plutarh, era o adevărată imagine a iadului, datorită numeroşilor proscrişi aduşi acolo zilnic pentru a fi torturaţi”

Era în anul 80 înaintea erei noastre, şi Cato avea atunci vreo treisprezece, paisprezece ani.

Din când în când vedea ieşind din casă trupuri frânte de tortură şi mai des vedea scoţându-se capete tăiate. Undeva, jos, auzea oameni gemând. Aceasta îi dădea mult de gândit despre Sylla care se purta prietenos cu el.

Într-o zi, nemaiputându-se stăpâni, îl întrebă pe preceptorul său:

— Cum se face că nu se găseşte nimeni să-l ucidă pe omul acesta?

— Pentru că lumea se teme de el mai mult decât îl urăşte, răspunse preceptorul.

— Daţi-mi mie o spadă, spuse Cato, să-l ucid şi să-mi scap tara de sclavie.

Preceptorul consemnă cuvintele pentru istorie, dar se feri să-i dea elevului spada pe care o ceruse.

Până la douăzeci de ani, Cato nu mâncase niciodată fără fratele lui mai mare, pe care îl adora.

— Pe cine iubeşti tu cel mai mult? Fusese întrebat când era copil.

— Pe fratele meu, răspunse el.

— Şi după el?

— Pe fratele meu.

— Şi, totuşi, după el?

— Pe fratele meu.

Ori de câte ori i s-ar fi pus aceeaşi întrebare, de tot atâtea ori ar fi dat acelaşi răspuns.