XVII

Cato era bogat. Numit preot al lui Apollon, el îşi luă o casă separată şi duse cu el partea din moştenirea părintească care îi revenise şi care se ridica la o sută douăzeci de taianti (cam şase sute şaizeci de mii de franci)*. Mai târziu, moşteni de la vărul său primar încă o sută de taianti, ceea ce îi ridica averea la peste un milion două sute de mii de franci.

Cato era foarte zgârcit. „Abia moştenise toată averea aceasta, spuse Plutarh, şi-şi restrânse felul de trai”.

Şi mai moşteni încă o jumătate de milion, când muri fratele său la Exus. Vom ajunge imediat la această moarte

* în anul 1887 6- A Dumas 81

Şi vom vedea ce va spune Cezar despre zgârcenia lui Cato.

Cato era puţin cunoscut, când i se ivi un prilej de a vorbi în public. Nu ca să apere sau să acuze vreun delapidator bogat, cum era Dolabella sau Verres. Nu. Cato cel Bătrân, străbunicul pentru care strănepotul nutrea o veneraţie atât de mare, Cato cel Bătrân – Cato al celebrei delenda Carlhago – ridicase bazilica Porcia în timpul când era cenzor. Am spus oare că porecla de Porcius îi venea de la numărul mare de porci pe care îi creştea, iar numele de Cato, de la priceperea în afaceri? Dacă n-am spus-o, o spunem acum.

Aşadar, bazilica Porcia fusese ridicată de Cato, dar s-a întâmplat că una din coloanele bazilicii stingherea scaunele tribunilor când îşi ţineau şedinţele. Ei voiră să o înlăture, sau măcar să-i schimbe locul, dar Cato veni şi pledă ca să nu se mişte coloana din loc. Şi coloana rămase Se observase atunci la Cato cuvântul strâns, plin de sens, grav şi, totuşi, nu lipsit de o oarecare gratie, principalul merit rămânând conciziunea.

Din momentul acela fu socotit orator.

Dar la Roma, am mai spus-o, nu era destul să fii soldat, trebuia să fii şi orator, după cum nu era destul să fii orator, trebuia să fii şi soldat.

Cato se pregătise pentru această grea meserie.

La Roma, Cato nu putea urma exemplul strămoşului său care umbla complet gol, în schimb se obişnuise să suporte cele mai mari friguri, cu capul descoperit şi jă meargă pe jos în că lătoriile, câteodată foarte lungi, pe care le întreprindea. Aceasta însă nu angaja cu nimic pe amicii săi: aceştia călătoreau călare sau în lectică, dar oricât de repede ar fi mers, el se apropia de cel cu care voia să vorbească şi, ca să se odihnească, îşi lăsa mâna pe greabănul calului.

La început fusese foarte sobru, stând la masă numai câteva minute, bând numai o singură dată, după ce mâncase, şi ridicându-se imediat după ce băuse.

Mai târziu lucrurile se schimbară: rigidul stoic începu să bea şi-şi petrecea câteodată noaptea întreagă la masă.

— Cato face pe beţivul, spunea Memmius.

— E adevărat, răspundea Cicero, dar nu spui că, În schimb, joacă zaruri de dimineaţa până seara.

Poate Cato era totuşi beat când, în plin Senat, tt numise beţiv pe Cezar, care bea aproape întotdeauna numai apă.

„în privin (a vinului, spune Suetoniu vorbind de Cezar, chiar duşmanii lui sunt de acord că consuma foarte puţin: Vini parcissimum ne inimiei quidem negaverunt.” însuşi Cato revine asupra cuvântului beţiv, când spune: „Dintre toţi cei care au tulburat Republica, numai Cezar singur nu era beat: Unum ex omnibus ad evertendam Republicam sobrium accessisse”.

Până la căsătoria sa, Cato a fost fecior. Mai întâi a vrut să ia de soţie pe Lepida, care era logodită cu Scipio Metellus. Se credea că logodna fusese ruptă între cei doi tineri, însă pretenţia lui Cato reînvie dragostea lui Metellus, care o reţinu pe Lepida tocmai în momentul în care Cato întindea mâna spre ea.

De data aceasta stoicul îşi pierdu stăpânirea de sine. El voi să-l dea în judecată pe Scipio Metellus. Amicii săi îl făcură să înţeleagă că toată lumea avea să râdă de el şi că nu va putea trage nici un folos de pe urma procesului acesta. El îşi retrase plângerea, ca să vorbim ca în zilele noastre, dar luă pana şi scrise iambi împotriva lui Scipio. Din păcate iambii aceştia s-au pierdut.

Se căsători cu Attilia, pe care o alungă din cauza comportării desfrânate; iar a doua oară se căsători cu Marcia, fiica lui Filip.

Să arătăm acum cum înţelegea gelozia stoicul nostru care, amorezat de Lepida, făcea iambi contra lui Scipio; care căsătorit cu Attilia o gonea din cauza purtării.

Această a doua soţie a lui Cato, Marcia, era foarte frumoasă şi la fel de deşteaptă, ceea ce n-o împiedica să aibă mulţi admiratori. Printre aceşti admiratori se numără şi Quintus Hortensius, unul din oamenii cei mai onoraţi şi mai onorabili din Roma. Numai că Quintus Hortensius avea o manie ciudată: nu aprecia decât femeia pe care nu o avusese. Or, divorţul fiind permis la Roma, el ar fi voit să se căsătorească, după divorţ, fie cu fiica lui Cato, căsătorită cu Bibulus, fie chiar cu soţia lui Cato.

Hortensius făcu mărturisiri mai întâi soţiei lui Bibulus care, iubindu-şi soţul şi având doi copii cu el, găsi propunerea lui Hortensius foarte onorabilă, dar cu totul deplasată.

Pentru ca lucrul să fie şi mai serios, Hortensius primi refuzul lui Porcia chiar din gura lui Bibulus.

Dar Hortensius nu se lăsă bătut şi insistă pe lângă Bibulus.

Bibulus se adresă socrului său.

Cato interveni.

Hortensius se explică atunci fată de Cato, cu care era bun prieten de mulţi ani, într-un mod mai categoric decât o făcuse fată de Bibulus.

Hortensius nu căuta scandalul şi nu ţinea cu orice preţ la bunul altuia; ceea ce voia, era o so (ie cinstită.

Din nefericire, cu toate cercetările sale, nu găsise în Roma decât două şi amândouă erau căsătorite.

Una era, cum am spus, Porcia, soţia lui Bibulus; cealaltă Marcia, soţia lui Cato.

Or, el cerea ca Bibulus sau Cato – puţin îi păsa care dintre ei – să împingă devotamentul până la a se despărţi de soţie şi a i-o da lui. După părerea lui, acesta era un fapt pe care Pythias şi Damon nu şi l-ar fi refuzat unul altuia, iar el pretindea că-l iubeşte pe Cato cel puţin tot atât pe cât iubea Pythias pe Damon.

Dealtfel, Hortensius făcea o propunere care dovedea buna lui credinţă: se angaja să restituie pe Porcia lui Bibulus sau pe Marcia lui Cato, imediat după ce ar fi avut doi copii.

El se sprijinea pe o lege a lui Numa căzută în desuetudine, dar neabrogată. Legea aceasta pe care cititorul o va putea regăsi în Plutarh – Paralelă între Licurg şi Numa – stabilea că soţul care ar crede că are destui copii ar putea să-şi cedeze soţia unui altuia, fie pentru un timp, fie pentru totdeauna.

Cato îi atrase atenţia lui Hortensius că, în ceea ce-l privea pe el, această ceziune era cu atât mai cu neputinţă cu cât Marcia era însărcinată.

Hortensius răspunse că, dorinţa lui fiind o dorinţă cinstită, el avea să o aştepte pe Marcia să nască.

Această insistentă impresionă pe Cato, care-i ceru permisiunea lui Hortensius să-l consulte, totuşi, şi pe Filip, tatăl Marciei.

Filip era un om cumsecade.

— Din moment ce tu nu vezi nici un inconvenient în această ceziune, spuse el, nu văd nici eu; totuşi cer să semnezi şi tu contractul de căsătorie dintre Hortensius şi Marcia.

Cato consimţi.

Se aşteptă până Marcia născu şi se restabili; apoi, în prezenta tatălui şi soţului său, care semnă şi-şi puse sigiliul pe contract, ea fu căsătorită cu Hortensius.

Vom adăuga imediat de ce acest aranjament era mai Puţin extraordinar în anul 695 de la facerea Romei decât în anul 1850 al erei noastre.

Dar mai întâi să terminăm cu povestea Marciei şi a lui Hortensius.

Cei doi soţi trăiră în perfectă fericire; Marcia satisfăcu din plin dorinţele lui Hortensius dându-i doi copii şi, întrucât Cato n-o mai ceru înapoi, Hortensius o păstră până la moartea sa, când îi lăsă tot ce avea: vreo douăzeci sau douăzeci şi cinci de milioane.

Atunci Cato se recăsători cu Marcia, după cum se poate citi în Appius, Războiul civil, şi în Lucaniu, Pharsalus, cartea a IlI-a, versul 328, numai că faptul petrecându-se în momentul în care pleca cu Pompei, Cato n-a mai luat o soţie, ci o mamă pe care o redădu fiicelor sale.

Întâmplarea aceasta făcu oarecare vâlvă la Roma. Se vorbi, dar nimeni nu rămase uimit. Aceasta făcea parte din legea divorţului.

Câteva cuvinte acum despre aceste legi pentru ca în ochii cititorului să rămână o singură problemă: pasivitatea Marciei care trece de la un bărbat la altul, ba, poate, o să explicăm şi această pasivitate.

După cum se vede, pretenţia noastră este să explicăm totul.