XXI

Aşadar, rivalii cu adevărat serioşi se găseau acum faţă în faţă, o mare luptă urmând să înceapă între Pompei, care reprezenta aristocraţia, Cezar, care reprezenta democraţia, Crassus, care reprezenta proprietatea, Cato, care reprezenta legea şi Cicero, care reprezenta cuvântul.

După cum se vede, fiecare îşi avea puterea lui.

Mai întâi, trebuia să se ştie dacă Cezar avea să fie, sau nu, consul.

Trei bărbaţi candidau pentru consulat cu şanse serioase: Luceius, Bibulus şi Cezar.

Cezar îşi plătise datoriile şi revenea cu mâinile aproape goale, însă ca să fi putut fi numit avea nevoie de cel puţin două sau trei milioane.

Crassus îi împrumutase, la plecare, cinci milioane. El socotise că n-avea de ce să se jeneze de el: nu-i restituise banii, aşa că nu avea de ce să i se mai adreseze tot lui.

Ah! După ce avea să fie numit consul, fiecare avea să vină, de la sine, să se ploconească în faţa lui.

Însă Crassus aştepta prudent.

Totuşi, cei doi bărbaţi cu influenţă, Pompei şi Crassus, nu-i erau potrivnici.

Cezar profită de influenţa sa asupra lor pentru a da o lovitură de maestru.

De când cu afacerea cu gladiatorii, ei erau certaţi. Cezar îi împăcă, dacă nu în mod sincer cel puţin în mod solid: din interes.

Apoi îl căută pe Luceius.

— Tu ai bani, îi spuse el; eu am influenţă. Dă-mi două milioane şi vei fi numit.

— Eşti sigur?

— Eu răspund.

— Trimite la mine să-ţi dea două milioane.

Cezar ar fi vrut să trimită să-i ia imediat, de teamă Ca Luceius să nu se răzgândească. Dar de ruşine aşteptă să se facă noapte şi atunci trimise să ia banii în coşuri.

Când fu în posesia lor, Cezar chemă interpreţii. Interpreţii erau agenţi de corupţie, însărcinaţi să facă legătura cu conducătorii mulţimii.

— Începeţi campania, le spuse el, lovind cu piciorul în coşurile care făceau un zgomot metalic: sunt bogat şi vreau să fiu generos.

Interpreţii plecară.

În timpul acesta, Cato era cu ochii pe Cezar. El aflase cum îşi procurase banii, şi cum şi în ce condiţiuni se făcuse înţelegerea. El se duse la Bibulus, unde se întâlni cu toţi cei ce făceau opoziţie demagogiei reprezentată prin Cezar.

Să-i amintim pe pricipalii conservatori din acea vreme: Hortensius, Cicero, Piso, Pontius Aquila, Epidius, Marcellus, Caestius, Flavius, bătrânul Considius, Varrus, Sulpicius, care odată îl făcuse pe Cezar să piardă consulatul, şi, în sfârşit, Lucullus.

Fusese vorba de succesul pe care îl avusese Cezar în Forum şi în bazilica Fulvia.

Se înfăţişase în togă albă, fără tunică.

— De ce ieşi fără tunică? Îl întrebă unul din amicii săi, pe care îl întâlnise pe strada Regia.

— Nu trebuie să-mi arăt rănile poporului? Răspunse Cezar.

Paisprezece ani mai târziu, Antonius va fi el cel care va arăta poporului rănile lui Cezar.

Noutatea pe care o aducea Cato era cunoscută. Cuvintele „Cezar are bani” căzuseră ca un trăsnet în mijlocul adunării.

Vestea o adusese Pontius Aquila, care o aflase de la împărţitorul tribului său.

La rândul său Varro anunţase împăcarea lui Crassus cu Pompei.

Această a doua veste produse consternare în adunare.

Dacă Cezar dispunea de bani, nu mai era cu putinţă să te opui alegerii sale, dar se putea face opoziţie la alegerea lui Luceius.

Căci Luceius, numit, ar fi fost totuna cu Cezar.

Bibulus, din contra; Bibulus, ginerele lui Cato, numit în locul lui Luceius, ar fi neutralizat influenţa demagogului.

Zărindu-l pe Cato, toţi se strânseră în jurul său.

— Ei? Îl întrebau toţi, din toate părţile.

— Ei bine, spuse Cato, prezicerea lui Sylla este pe cale de a se realiza, sunt mai mulţi Marius în omul acesta care îşi poartă centura ca femeile

— Ce e de făcut?

— Împrejurarea este gravă, spuse Cato, dacă lăsăm să ajungă la putere acest vechi complice al lui Catilina, Republica e pierdută.

Apoi, ca şi cum s-ar fi temut că pierderea Republicii n-ar fi fost un motiv serios pentru unii din cei de faţa, adăugă:

— Dar nu numai Republica e pierdută, ci şi interesele voastre sunt în pericol, vilele, statuile, tablourile, piscinele, mrenele pe care le hrăniţi cu atâta grijă, banii, bogăţia, luxul la care va trebui să renunţaţi, toate acestea sunt promise drept recompensă celor care vor vota pentru el.

Atunci, un oarecare Favonius, amicul lui Cato, propuse o acuzare de corupere de sufragii. Pentru aceasta existau trei legi: legea Aufidia, care condamna pe corupător să plătească anual câte trei mii de sesterţi fiecărui trib; legea lui Cicero care, pe lângă această amendă în mulţită cu numărul triburilor din Roma, mai adăuga zece ani de exil; în sfârşit, legea Calpurnia, care cuprindea în această pedeapsă pe toţi cei care se lăsaseră seduşi.

Cato se opuse, însă, acestei acuzări.

— Să-ţi acuzi adversarul, înseamnă să te recunoşti învins, spuse el.

Acelaşi „ce facem?” se auzi din nou.

— Ei! Pe Jupiter! Să facem şi noi ceea ce face el! Spuse Cicero. Dacă metoda e bună pentru el, s-o folosim şi noi împotriva lui.

Ce spune Cato? Întrebară deodată vreo trei-patru Voci Cato se gândea Faceţi ce propune Cicero, spuse el. Filip al Macedoniei nu cunoştea cetate de necucerit dacă putea să trimită acolo măcar un măgăruş încărcat cu aur. Cezar şi Luceius cumpără triburile: să supralicităm şi ele vor fi ale noastre.

— Dar, bine, strigă Bibulus, eu nu sunt atât de bogat ca să cheltuiesc cincisprezece, douăzeci de milioane de sesterţi într-o alegere; asta e posibil pentru Cezar, care n-are o drahmă, dar care dispune de buzunarele tuturor cămătarilor din Roma.

— E adevărat, spuse Cato, dar noi toţi, la un loc vom fi mai bogaţi decât el. Iar dacă nouă ne lipsesc ajutoarele particulare, vom lua din visteria publică. Haideţi, fiecare să-şi fixeze contribuţia.

Fiecare se taxă. Nici Pliniu, nici Velleius nu spun la ce sumă se ajunse după această colectă; dar se pare că fusese destul de mare, pentru că Luceius pierdu, iar Bibulus fu numit consul împreună cu Cezar.

Odată ajuns la putere, Cezar atacă problema legii agrare. Fiecare, pe rând, se lega de această lege pentru a-şi reînnoi popularitatea, dar îşi găsea moartea.

Să spunem, în puţine cuvinte, ce era legea agrară la romani: vom vedea că ea nu semăna deloc cu ceea ce ne închipuim noi.