XXII

Dreptul de război din antichitate, mai ales în primii ani după fundarea Romei, nu lăsa nici o proprietate celor învinşi. Teritoriul cucerit era împărţit în trei părţi: partea zeilor, partea Republicii şi partea învingătorilor.

Această din urmă parte se distribuia veteranilor şi în ea se stabileau coloniile.

Partea zeilor era atribuită templelor şi administrată de preoţi.

Mai rămânea partea Republicii, ager publicus.

Închipuiţi-vă ceea ce trebuie să fi însemnat această parte a Republicii, ager publicus, după ce se cucerise toată Italia şi, după Italia, Grecia, Sicilia, Spania, Africa şi Asia.

El reprezenta un imens domeniu care rămânea Necultivat, domeniu inalterabil pe care Republica nu putea să-l vândă, pe care putea doar să-l închirieze.

Care era spiritul legii care autoriza închirierea acestor pământuri?

Să se creeze un fel de mici ferme pentru familiile de agricultori care să scoată din acest bogat pământ al Italiei două sau trei recolte pe an; să se realizeze ceea ce se face în Franţa de când cu divizarea proprietăţii: ca trei sau patru pogoane să poată hrăni o familie.

Dar n-a fost aşa. Este de la sine înţeles că aceasta dădea mult de lucru agenţilor Republicii. Apoi, cum să pretinzi oale cu vin drept chirie pentru două sau trei pogoane? La început se arendă pe cinci şi zece ani.

La rândul lor, fermierii îşi dădură seama că exista un lucru care permitea mai puţine cheltuieli şi care producea mai mult decât agricultura; era păşunatul Pământul fu transformat în păşuni şi fură aduse la păşunat oi şi vite Au fost regiuni pentru care nici nu s-a făcut efortul de a le preface în păşuni, acolo s-au crescut porci Şi mai era un avantaj pentru a ara, însămânţa şi culege recolta de pe o suprafaţă de patru sute de pogoane ar fi trebuit zece cai şi douăzeci de sclavi; pentru a păzi trei, patru, cinci, şase turme nu trebuiau decât trei, patru, cinci sau şase sclavi.

Dealtfel, arendele se plăteau Republicii în natură, aşa cum se plăteşte şi acum în Italia. Această arendă era: o zecime, pentru pământurile care se puteau însămânţa, o cincime pentru păduri; pentru păşune, un număr de capete de vită, după vitele pe care trebuia să le hrănească.

Or, se plătiră arendele aşa cum am arătat mai sus, când însă fu evident că se câştiga mai mult cu creşterea vitelor decât cu agricultura, se cumpără grâul, ovăzul, lemnul şi se făcură plăţi cu grâul, cu ovăzul şi cu lemnul cumpărat, dar se crescură vite în loc de a se cultiva grâul Încetul cu încetul, închirierile pe cinci ani se transformaseră în închirieri pe zece ani, închirierile pe zece ani în închirieri pe douăzeci de ani şi, din zece în zece ani, se ajunse la închirieri emfiteotice.

Tribunii poporului, care observaseră la ce abuzuri ducea această stare de lucruri, făcuseră mai mult, şi anume, o lege prin care se interzicea să se ia în folosinţă mai mult de cinci sute de pogoane şi să se crească mai mult de o sută capete de vite mari şi cinci sute de vite mici.

Aceeaşi lege „obliga pe fermieri să ia în serviciul lor un Anumit număr de oameni liberi, ca să inspecteze şi să le supravegheze proprietăţile.

Dar nimic nu se respectă din toate acestea.

Chestorii primiră oale cu vin şi închiseră ochii.

În loc de cinci sute de pogoane, se ajunse să se deţină, prin tranzacţii frauduloase sau trecându-se excedentul e capul prietenilor, o mie, două mii, zece mii de pogoane, n loc de o sută de capete de vite mari şi cinci sute de vite mici, se posedau cinci sute, o mie, o mie cinci sute.

Supraveghetorii liberi fură îndepărtaţi, sub pretextul serviciului militar; care ar fi fost chestorul atât de rău cetăţean ca să nu fie de acord cu o astfel de dezertare în favoarea patriei?

Se închiseră ochii asupra lipsei supraveghetorilor cum se închiseră ochii şi asupra restului.

Sclavii, care nu erau chemaţi să poarte arme, se înmulţiră după bunul loc plac, în timp ce, dimpotrivă, populaţia liberă, decimată neîncetat, mergea spre dispariţie şi se ajunse la situaţia că cetăţenii cei mai bogaţi şi mai onorabili sfârşiră prin a se considera ca proprietari ai acestui pământ care, aşa cum îl arăta în realitate numele, aparţinea naţiunii.

Or, imaginaţi-vă strigătele de disperare pe care le scoaseră aceşti falşi proprietari când se puse problema, ca, pentru salvarea patriei, adică pentru raţiuni superioare, să se rezilieze arendările pe care se întemeia toată averea lor… Şi ce avere!

Fraţii Grachi îşi pierdură viaţa La înapoierea sa din Asia, Pompei ameninţase Roma cu o lege agrară; lui nu-i păsa de popor; Pompei, reprezentantul aristocraţiei, se sinchisea destul de puţin de toate acestea înainte de toate, el credea în armată şi voia să-şi înzestreze soldaţii Dar, cum era firesc, el găsi în Cicero un opozant.

Cicero, omul jumătăţilor de măsură, un fel de Odilon Barrot al timpului său, propusese să se cumpere pământul şi nu să se împartă, el voia să folosească pentru cumpărare veniturile din viitorii cinci ani ai Republicii.

Să spunem în treacăt că Pompei aproape dublase veniturile statului, el le ridicase de la cincizeci la o sută treizeci şi cinci milioane de drahme, adică de la vreo patruzeci de milioane la o sută opt milioane de franci.

Or, în limp de cinci ani, diferenţă reprezenta între trei sute patruzeci, trei sute cincizeci de milioane Senatul se ridicase împotriva propunerii lui Pompei şi aşa cum se spunea în timpul guvernelor constituţionale, trecuse la ordinea de zi.

Cezar sosise la rândul său şi reluase problema de unde fusese părăsită; numai că el îmbina interesele poporului cu ale armatei.

Această nouă pretenţie făcu mare vâlvă.

Desigur, lumea se teme de legea agrară; atâtea interese erau legate de abuzurile cu arenzile emfiteotice despre care v-am făcut o idee! Dar ceea ce era mai de temut, Cato o spunea cu voce tare, era imensa popularitate de care s-ar fi bucurat cel care ar fi reuşit s-o aplice… Şi, trebuie s-o spunem, era o şansă enormă ca acela să fi fost Cezar.

După câte se părea, legea lui Cezar era cea mai bună care fusese făcută până atunci.

Avem în faţă Istoria consulatului lui Cezar, de Dio Cassius. Iată ce citim: „Cezar propuse o lege agrară fără cusur. Erau în vremea aceea o mulţime de leneşi şi de înfometaţi care ar fi trebuit îndrumaţi spre munca câmpului, iar pe de altă parte Italia, devenind din ce în ce mai pustie, trebuia să fie repopulată.

Cezar ajungea acolo fără să producă Republicii nici o nemulţumire, el împărţea ager publicus şi în special Campania celor care aveau trei sau mai mulţi copii; Capua devenea colonie romană.

Însă pentru că ager publicus nu era suficient, se cumpăra pământ de la particulari la preţ de cens, cu banii aduşi de Pompei din războiul împotriva lui Mitridate, douăzeci de mii de talanţi; banii aceştia trebuiau să fie folosiţi pentru întemeierea de colonii în care aveau să-şi găsească locul soldaţii care cuceriseră Asia.”

Şi, într-adevăr, după cum se vede, nu se putea spune ceva rău despre această lege care mulţumea aproape toată lumea, în afară de Senat, care se temea de popularitatea lui Cezar.

Ea satisfăcea poporul, căruia i se făcea o magnifică colonie, într-un loc dintre cele mai frumoase şi pe unul din cele mai bogate pământuri ale Italiei.

Ea îl mulţumea j) e Pompei, care găsea în ea realizarea dorinţei lui, adică recompensarea armatei pe care o comandase.

Ea aproape că îl mulţumea şi pe Cicero, de la care se luase ideea.

Numai că, după cum se ştie, colegul lui Cezar iusese numit Bibulus, pentru ca Senatul să găsească în el întruchiparea rezistenţei sistematice. Bibulus se opuse legii, sistematic.

La început, Cezar nu voise să folosească forţa.

El puse poporul să-l Roage pe Bibulus.

Bibulus rezistă.

Cezar se hotărî să apuce taurul de coarne, aşa cum spune proverbul modern şi cum trebuie să fi spus şi vreun proverb din antichitate. El citi legea în plin Senat, apoi după lectură interpelă, pe rând, pe toţi senatorii.

Toţi o aprobară din cap, dar o respinseră prin vot.

Atunci, Cezar ieşi înainte şi se adresă lui Pompei:

— Pompei, cunoşti legea mea, o aprobi, dar o vei susţine? Întrebă Cezar.

— Da, răspunse Pompei cu voce tare.

— Cum? Întrebă Ce-zar.

— Oh! Fii liniştit, răspunse Pompei, dacă cineva o va ataca cu sabia, eu o voi apăra cu sabia şi scutul.

Cezar îi întinse mâna lui Pompei; Pompei îi întinse mâna lui Cezar Poporul aplaudă văzând pe cei doi învingători că se înţeleg într-o problemă care îl interesa direct.

În momentul acela Crassus ieşea din Senat.

El veni spre Pompei cu care am spus că se împăcase datorită lui Cezar.

— Dacă e vorba de o înţelegere, particip şi eu, zise el.

— Ei bine, spuse Cezar, uneşte-ţi mâna cu mâinile noastre.

Senatul era pierdut. El avea împotriva sa popularitatea, adică pe Pompei; geniul adică pe Cezar; banii, adică pe Crassus.

Din acest moment datează era primului triumvirat.

Vocea acestor oameni la un loc valora un milion de voturi.