XXIII

Odată alianţa dintre Pompei, Cezar şi Crassus întărită prin jurământ, trebuia să se facă lumină în jur.

Tot Senatul era potrivnic. Ostilitatea aceasta era încarnată în persoanele lui Cato, Bibulus şi Cicero, care se declarase cu totul împotriva lui Pompei şi care, după ce Fusese omul său credincios, pretinzând că fusese rău recompensat pentru acest devotament, îi devenise duşman.

Mai întâi, a fost vorba să se întărească partidul prin alianţe.

După cum am spus, Pompei îşi repudiase soţia bănuită şi dovedită a fi fost amanta lui Cezar.

Pompei se căsători cu fata lui Cezar.

Cezar îşi repudiase soţia, fiica lui Pompei, sub pretext că soţia lui Cezar nu trebuia nici măcar bănuită.

Cezar se căsători cu fata lui Piso.

Piso va fi consul în anul următor.

Cepion, care era logodit cu fiica lui Cezar, căsătorită cu Pompei, se căsători cu ouată a lui Pompei, mulţuminduse, în loc de a fi ginerele lui Cezar, să devină cumnatul său.

— O! Republică! Strigă Cato, iată-te devenită codoaşă, iar provinciile şi consulatele nişte simple daruri de nuntă.

De ce fusese bănuită soţia lui Cezar? S-o spunem Omul care a compromis-o va juca un rol destul de ciudat în evenimentele din anii 693, 694 şi 695 de la fundarea Romei, aşa că merită să ne ocupăm puţin de el La Roma era o sărbătoare ţinută în mare cinste: serbarea lui „Bona Dea”. Locul de desfăşurare al acestei serbări era întotdeauna casa vreunui magistrat impor tânt, pretor sau consul. În luna ianuarie a anului 693, sărbătoarea se organizase în casa lui Cezar, or, în timpul acestor sărbători erau îndepărtaţi toţi bărbaţii, dar nu numai ei, ci chiar şi animalele de sex bărbătesc şi statuile purtând atributele virilităţii.

Cine era această Bona Dea?

Răspunsul este dintre cele mai dificile şi nu se bazează decât pe probabilităţi.

Bona Dea, era după toate aparenţele, generatoarea pasivă, matricea umanităţii, dacă se poate spune aşa Pentru unii, era Fauna, soţia lui Faunus, dar aceasta era opinia vulgară; pentru alţii era Ops, soţia lui Saturn, sau Maia, soţia lui Vulcan; pentru specialişti, era Terra, pământul care poartă rodul ogoarelor.

De unde venea această Bona Dea? Poate din India şi în legătură cu aceasta vom spune imediat câteva cuvinte, însă înfăţişarea ei simbolică se afla la Pessinonte, oraş din Galatia.

O piatră, semănând vag cu o statuie, căzuse din cer şi Devenise obiectul unui mare cult din partea galaţilor.

Unul din calculele romanilor era de a concentra toţi zeii în panteonul lor. În felul acesta, ei centralizau în Roma nu numai Italia, ci întregul univers.

Ei trimiseră o deputăţie solemnă la Attalus ca să-i ceară statuia. Attalus le predă ambasadorilor piatra sacră: după unii un meteorit; după alţii un bloc magnetic.

Vreţi să cunoaşteţi drumul pe care l-a parcurs nava de pe malul Frigiei până la Roma? Citiţi -l pe Ovidiu. Puteţi să urmăriţi nava în Marea Egee, străbătând strâmtoarea Messina, în Marea Tireniană şi, în sfârşit, până la insula sacră de pe Tibru, dedicată lui Esculap. Acolo, nava se opri şi nu se mai urni nici măcar un pas, nici cu ajutorul vâsleior, nici cu ajutorul pânzelor.

Trăia atunci la Roma o vestală numită Claudia Quinta.

Fusese bănuită că nu-şi respectase jurământul. O aştepta moartea.

Ea se oferi să-şi dovedească nevinovăţia făcând corabia să-şi reia drumul.

Propunerea ei fu acceptată.

Claudia Quinta se duse la Tibru, pe malurile căruia se întindea Roma. Îşi legă centura de catargul vasului şi trase. Corabia o urmă cu docilitatea cu care navele în miniatură urmează copiii care le trag cu sfoara în bazinul din parcul Tuilleries.

Este de la sine înţeles că acuzaţia căzu, iar reputaţia de castitate a vestalei Claudia Quinta se răspândi în toată Italia.

Vestala ridică la Roma, pentru Bona Dea, un templu pe muntele Aventin.

Evenimentul venea cum nu se putea mai bine pentru a reda curaj romanilor. Era tocmai în momentul când Hanibal îşi instalase tabăra la porţile Romei.

Chiar în aceeaşi seară se puse în vânzare câmpul pe care acesta îşi aşezase tabăra şi se ştie că se prezentară o mulţime de cumpărători.

Care era, după toate probabilităţile, leagănul acestui cult? India. India, misterioasa străbună a genului uman, care şi-a luat, ca simbol, vaca, izvor de hrană.

India considerase universul ca produsul a două principii: unul bărbătesc ş altul femeiesc.

Odată adoptat acest punct, se ridică următoarea întrebare: În actul generator care a produs universul, care a fost principiul care s-a supus celuilalt? Care este facultatea inferioară în rang? Principiul bărbătesc a precedat principiul femeiesc? Principiul femeiesc a precedat principiul bărbătesc? Şi care, dintre principiul bărbătesc şi principiul femeiesc, a fost mai influent în actul pe care l-a săvârşit dând naştere universului? Este Iswara, numele principiului bărbătesc? Este Pracriti, numele principiului femeiesc?

Cine trebuie numit primul la sacrificiile publice, în imnurile religioase, în simplele rugăciuni? Trebuie separat sau contopit cultul cu care sunt onoraţi? Principiul bărbătesc trebuie să aibă un altar la care să fie venerat de bărbaţi? Principiul femeiesc un altul la care să fie adorat de femei? Sau, poate să existe un altar unic la care femeile şi bărbaţii să venereze cele două principii împreună?

Să nu se uite că în această vreme imperiul indian se întindea pe o mare parte din glob.

Sacerdoţiul, solicitat, a fost obligat să se pronunţe asupra unuia sau altuia din cele două principii.

El se pronunţă în favoarea principiului bărbătesc; stabili anterioritatea acestuia asupra principiului femeiesc şi proclamă dominaţia acestuia asupra sexului femeiesc.

Milioane de partizani sprijineau principiul contrar.

Hotărârea, dată în ciuda opoziţiei acestora, a trebuit sp fie susţinută de sacerdoţiu.

A fost nevoie să se re curgă la forţă: legea îi împrumută măreţia ei. Partizanii principiului femeiesc fură constrânşi, dar ei strigară că aceasta însemna tiranie.

Într-o asemenea situaţie era destul să se prezinte ocazia pentru a izbucni revolta.

Şi ocazia s-a prezentat.

Căutaţi în Scanda-Pousana şi în Brahmanda şi veţi vedea că doi prinţi din dinastia domnitoare, amândoi fiii regelui Ugra, n-au putut, aşa cum se va întâmplă mai târziu cu Eteocle şi Polynice, să se înţeleagă pentru a domni împreună şi de aceea au împărţit imperiul indian: cel mare se numea Tarak’hya; cel mic, Irşu.

Cel mare, crezând că face bine chemând religia în ajutor, declară că era în mod neîndoios pentru zeul său, Iswara, adică pentru principiul bărbătesc; mezinul se declară sus şi tare pentru Pracriti, sau principiul femeiesc. Cel mare avu de partea lui sacerdoţiul, care îi confirmă declaraţia, pe mai-marii statului, pe proprietarii bogaţi şi Pe toţi cei care depindeau de aceştia; mezinul avu de partea lui clasele de jos, muncitorii, proletarii şi pe toţi cei care ţineau de ei în vreun fel.

De aceea, partizanii lui Irşu fură numiţi pallis, cuvânt sanscrit care însemnează păstori.

Aceşti păstori, aceşti pallis partizani ai lui Irşu îşi luară ca simbol, ca drapel, ca steag facultatea feminină, care era simbolul cultului lor: această facultate feminină se numeşte yony, în limba sanscrită.

De aici dublul nume care li se dă.

Primul provenind din condiţia lor socială, pallis, păstori şi mai apoi pastori, nume cu care sunt cunoscuţi în istorie şi cu care au intrat în Egipt, în Persia şi în Iudeea, dându-i acesteia numele de Pallisthan, din care se va face Palestin; – al doilea, provenind de la credinţa lor, yonyas, ionieni, nume sub care vor coloniza coaste Asiei Mici şi a unei părţi din Grecia.

Iată de ce, printr-o misterioasă coincidenţă cu simbolul lor, yony, steagul lor este roşu; iată de ce purpura care se cumpără de la Tyr era simbolul suveranităţii; iată de ce porumbelul, pasărea lui Venus, se numea yonch; iată de ce toate născocirile noi, delicate, feminine erau luate din Ionia, el însuşi cuvânt melodios, delicat şi feminin, dacă a existat cumva; iată în sfârşit, de ce în Egiptul de jos, la babilonieni şi la frigieni, facultatea feminină trece înaintea facultăţii masculine, numindu-se zeiţa Issis, la tebani, Milydha la babilonieni şi Cibele, la frigieni, apoi, la Roma, zeiţa Ma, Mama Bună, Zeiţa Bună, Bona Dea.

Cititorul să ne ierte această mică digresiune care a costat, totuşi puţină muncă, şi pe care, din această cauză o supunem discuţiei mitologilor cu toată încrederea.

Să spunem acum ce se făcea în aceste serbări închinate la Bona Dea.