XXIX

În mijlocul acestei corupţii politice, se petrecea la Roma ceva ciudat, care părea un spectacol oferit poporului pentru a-l face să se creadă în vremurile frumoase ale Republicii. Spectacolul îl dădea Cato.

Cato era un fel de bufon serios căruia i se permitea să spună şi să facă orice. Poporul mai mult se amuza de el, decât să-l fi iubit, de aceea alerga să-l vadă pe Cato umblând fără tunică şi în picioarele goale. Cato profetiza; dar erau preziceri ca ale Casandrei, pe care nimeni nu le băga în seamă.

Când Pompei luptase să-i obţină lui Cezar proconsulatul Galiilor, Cato îl apostrofase pe Pompei în mijlocul drumului:

— Ah! Va să zică aşa, Pompei, te-ai plictisit de mărire şi te înhami la jugul lui Cezar? Deocamdată nu-ţi dai seama de aceasta, o ştiu, dar când vei începe să o simţi, când vei vedea că nu o poţi suporta, o vei face să cadă asupra Romei. Atunci ai să-ţi aduci aminte de avertizările lui Cato şi ai să-ţi dai seama că erau cinstite, drepte şi făcute în interesul tău.

Pompei ridica din umeri şi trecea mai departe. Fiind deasupra fulgerelor, cum poţi să fii lovit de ele?

După ce Clodius fusese numit tribun, înţelese că nu avea să fie niciodată stăpânul Romei, cât timp se găsea acolo Cato. Trimise după acesta.

Cato se supuse, el, care refuzase să se ducă atunci când îl chemase un rege. Cato era legea: tribunul îl chema; pu (în îi păsa lui că tribun era Clodius sau un altul; Cato răspundea chemării tribunului.

— Cato, îi spuse Clodius, eu te consider omul cel mai curat şi mai cinstit din Roma.

— Oh! Exclamă Cato.

— Da, răspunse Clodius, şi vreau să-ţi dau o dovadă Deşi mulţi îmi cer, şi cu mari intervenţii, să le dau comanda Ciprului, eu cred că tu eşti singurul demn de această comandă. Ţi-o ofer.

— Tu îmi oferi mie comanda Ciprului?

— Da.

— Mie, Cato?

— Ţie, Cato.

— Refuz.

— De ce refuzi?

— Pentru că este o cursă: vrei să mă îndepărtezi din Roma. Ei bine, eu vreau să rămân în Roma.

— Fie, spuse Clodius, dar te previn de un lucru: dacă nu vrei să te duci în Cipru de bunăvoie, ai să te duci cu forţa.

Şi, prezentându-se imediat în fata adunării poporului, făcu să se voteze legea care îl numea pe Cato guvernatorul Ciprului. Nu mai era nici o posibilitate de refuz; Cato acceptă.

Era tocmai în timpul tulburărilor care izbucniseră în legătură cu Cicero. Cato se duse la Cicero care mai era încă la Roma şi-l rugă să nu provoace vreo rebeliune, apoi plecă. Dar Clodius nu-i dădu la plecare nici nave, nici trupe, nici ofiţeri publici, ci doar doi grefieri, dintre care unul era un tâlhar notoriu, iar celălalt un om al lui Clodius.

Cato primise ordin să gonească din Cipru pe regele Ptolemeu – care nu trebuie confundat cu Ptolemeu Auletul, care cânta din flaut, regele Egiptului – şi să readucă în Bizanţ Pe ce’ exilaţi de acolo. Aceste misiuni aveau ca scop să-l ţină pe Cato departe de Roma pe toată durata tribunatului lui Clodius.

Înzestrat cu mijloace atât de modeste, Cato socoti că trebuia procedat cu prudenţă. El se opri la Rodos şi trimise înainte pe un prieten al său, pe nume Canidius, pentru a-l convinge pe Ptolemeu să se retragă fără luptă.

Atunci i se întâmplă lui Cato acelaşi. Noroc care i se Întâmplase lui Pompei cu Mitridate: Canidius îi aduse vestea că Ptolemeu se otrăvise, lăsând o avere considerabilă.

Cum am mai spus, Cato trebuia să se ducă şi la Bizanţ. Ce s-ar fi ales, în alte mâini decât ale sale, de toată bogăţia lăsată de Ptolemeu?

Îşi aruncă privirea în jur şi şi-o opri pe nepotul său, Marcus Brutus.

Acum amintim pentru întâia oară de acest tânăr, fiul Serviliei, care trecea drept nepotul lui Cezar. Rolul mare pe care îl va juca ne face să ne oprim un moment asupra lui, chiar acum când istoria îi pomeneşte numele.

Brutus avea atunci vreo douăzeci şi doi de ani. El pretindea că se trage din acel faimos Junius Brutus, căruia romanii îi ridicaseră pe Capitoliu o statuie (de bronz ţinând în mână o sabie goală, pentru a arăta că el distrusese pentru totdeauna puterea Tarquinilor; numai că această origine îi era contestată de lucrările genealogice ale timpului.

În adevăr, cum era să se tragă din Junius Brutus, când Junius Brutus poruncise să se taie capetele celor doi fii ai săi?

Este adevărat că filosoful Posidonius susţine că Brutus ar mai fi avut şi un al treilea fiu, şi că acesta, fiind prea tânăr, nu participase la conspiraţie, aşa că, supravieţuind tatălui şi fraţilor săi, a fost strămoşul modernului Brutus.

Cei care contestau această filiaţiune spuneau că, dimpotrivă, Brutus era de origine plebee, fiul unui oarecare Brutus, simplu intendent, a cărui familie nu ajunsese decât de scurtă vreme la onorurile acordate de Republică.

Servilia, mama lui Brutus, susţinea că se trăgea din acel Servilius Ahala care, văzându-i pe Spurius Mellius că aspiră la tiranie şi că-şi instigă prietenii la agitaţie, s-a înarmat cu un pumnal şi s-a dus în Forum. Acolo, convingându-se că ceea ce auzise era adevărat, l-a înfipt cu atâta putere în Spurius, încât nefericitul s-a prăbuşit mort, pe loc.

Aceasta se întâmplă cam cu trei sute optzeci de ani mai înainte, adică prin anul 438 î.e.n.

Partea aceasta din genealogia lui Brutus era admisă de toată lumea.

Tânărul era o fire blândă şi gravă. Studiase filosofia în Grecia, citise şi comparase pe toţi filosofii şi se oprise, ca model, asupra lui Platon. Stima mult pe Antiohus Ascalonianul, şeful vechii Academii şi se împrietenise cu fratele acestuia, Ariston, împreună cu care lua masa.

Ca toţi tinerii distinşi din acea epocă, Brutus vorbea la fel de bine latina şi greaca; poseda o oarecare elocinţa şi pledase cu succes.

Când Cato s-a gândit să se folosească de el pentru a scăpa de la jaf averea lui Ptolemeu, se găsea în Pamphilia, unde îşi petrecea convalescenţa după o boală gravă.

La început, lui Brutus nu i-a plăcut misiunea oferită; după el, unchiul său îl insulta pe Canidius dându-i ca inspector un tânăr de douăzeci şi doi de ani. Însă, pentru că avea o mare veneraţie pentru Cato, se supuse.

Brutus însuşi întocmi inventarul obiectelor, iar Cato ajunse când trebuia să înceapă vânzarea.

Toată vesela de aur şi de argint, toate tablourile preţioase, toate pietrele scumpe, toate stofele de purpură fură preţuite de Cato. Mai mult încă: întrucât acesta voia ca preţurile să reprezinte valoarea lor reală, participă şi el la ^nzare supralicitând, ca să se ajungă la sumele aşteptate.

Rezultatul vânzării şi sumele găsite în tezaur se ridicară la vreo şapte mii de talanţi, o valoare foarte mare pentru vremea aceea.

Cato luase toate măsurile de prevedere pentru ca această sumă să ajungă la Roma fără accident. Temânduse de un naufragiu, el poruncise să se facă lădiţe conţinând fiecare doi talanţi şi cinci sute de drahme. De fiecare lădiţă o sfoară groasă şi lungă, în capătul căreia agăţase o bucată de plută, pentru ca în caz de accident lăzile să cadă în apă, dar bucăţile de plută, plutind pe deasupra, să indice locul unde se găseau acestea. În plus, înscrisese în două registre tot ceea ce încasase şi cheltuise în timpul guvernării sale; un registru îl încredinţase unuia din liberţii săi, pe nume Philargyrus, iar un altul îl păstrase asupra sa.

Însă cu toate aceste precauţiuni, întâmplarea a făcut să dispară ambele registre: Philargyrus, care se îmbarcase la Kenkreea, a naufragiat, a pierdut registrul şi, împreună cu el, toate lădiţele care i se încredinţaseră. Cato a păstrat registrul său până la Korcira. Acolo a poruncit să se înalţe corturile pentru el şi ai săi în piaţa publică. Marinarii Făcând focuri mari, flăcările s-au întins la corturi, iar registrul a fost mistuit în incendiu.

Şi când un prieten îşi arăta mâhnirea pentru acest accident, Cato îi răspunse:

— Am întocmit aceste socoteli nu pentru a-mi dovedi fidelitatea, ci pentru a da altora exemplul unei severe exactităţi.

Când Roma a aflat de venirea lui, toată populaţia i-a ieşit înainte de-a lungul fluviului.

Văzând această flotă – căci Cato a plecat cu o singură nava şi a adus o întreagă flotă – văzând această flotă plutind în sus pe Tibru şi poporul urmând-o, s-ar fi zis că e vorba de un adevărat triumf.

Poate că ar fi fost mai modest din partea lui Cato să se oprească acolo unde i-a întâlnit pe consuli şi pe pretori; dar el n-a considerat că era bine să procedeze în felul acesta şi a continuat să plutească mai departe pe galera regală cu şase rânduri de rame a lui Ptolemeu, şi nu s-a oprit decât atunci când îşi puse flota la adăpost, în arsenal.

Oricât am fi de partizani ai lui Cato, nu putem să ascundem cititorilor noştri că această neaşteptată dovadă de îngâmfare dată de celebrul stoic a făcut, în primul moment, asupra Romei o impresie proastă.

Insă, când s-au văzut trecând prin Forum cantităţile imense de aur şi argint pe care le adusese, contrar tuturor obiceiurilor proconsulare, admiraţia pentru acest dezinteres alungă impresiile pe care le inspirase îngâmfarea.

Dealtfel, lui Cato nu-i fură cruţate onorurile.

Senatul se întruni şi-i acordă pretura extraordinară cu privilegiul de a asista la jocuri îmbrăcat într-o togă brodată cu purpură.

Insă Cato, care, între timp, redevenise el însuşi, refuză toate aceste onoruri şi ceru Senatului doar să-i redea libertatea lui Nicias, intendentul regelui Ptolemeu, invocând grija şi credinţa de care acesta dăduse dovadă. Este de la sine înţeles că cererea i-a fost îndeplinită.

Iată ce făcea Cato în timp ce Cezar îşi începea campania din Galia, iar Cicero îşi plângea exilul în Thesalonic.

Să vedem ce făceau Crassus şi Pompei sau, mai ales, ce făcea Clodius.

XXXIII Crassus părea cât se poate de liniştit, adăpostit cum era, pe de o parte de Cezar, pe de alta de Pompei. Dealtfel nu dorea decât un lucru: proconsulatul Siriei. Visul său era să declare război părţilor, în care se vedea o sursă imensă de pradă pentru el.

Pompei îşi petrecea tot timpul, îndrăgostit bătrân, între patru ochi cu tânăra lui soţie, fără să se sinchisească de ceea ce se petrecea în Forum.

Privind în jurul său, Clodius se vedea, deci, unicul stăpân al Romei: Cicero era la Thesalonic; Cato în Cipru.

Totuşi, atâta timp cât Pompei se afla în Roma, el nu avea deplina măsură a puterii, aşa că se hotărî să acţioneze.

Am văzut că Pompei tratase cu Tigrane tatăl şi-l păstrase pe Tigrane fiul pentu triumful său. Tânărul Tigrane era în închisoare.

Glodius îl scoase cu forţa din temniţa în care se găsea şi-l aduse la el.

Pompei nu spuse nimic.

Clodius provocă procese amicilor lui Pompei şi-i condamnă.

Pompei tăcu.

În sfârşit, într-o zi când Pompei, ieşind din vila sa de pe muntele Albano şi călcând cercul magic trasat de dragoste în jurul său venise să asiste la proces, Clodius înconjurat de o ceată de amici – şi se cunoaşte cine erau amicii lui Clodius – Clodius, înconjurat de o ceată de amici, se urcă pe estradă de unde putea fi văzut şi auzit de toată adunarea şi de acolo începu să strige:

— Cine este imperatorul nestăpânit?

— Pompei! Repetară amicii săi, în cor.

— Cine este acela care, de când s-a însurat, se scarpină în cap numai cu un deget ca să nu-şi strice frizură?

— Pompei!

— Cine vrea să se ducă la Alexandria, să repună pe tron un rege al Egiptului, misiune care va fi bine plătită?

— Pompei!

Şi, la fiecare întrebare pusă, corul amicilor repeta: „Pompei”.

Câteva cuvinte despre acuzaţia: „Cine vrea să meargă la Alexandria să repună pe tron un rege al Egiptului,

Misiune care va fi bine plătită?” pentru că vrem să nu lăsăm nimic nelămurit în expunerea noastră.

Ptolemeu Auletul, fiul natural al lui Ptolemeu Soter II, numit „auletul” din cauza pasiunii sale pentru flaut, avusese nişte răfuieli cu supuşii săi.

În vremea aceea Roma era tribunalul lumii: regi şi popoare veneau să-şi caute acolo dreptatea. Ptolemeu plecă din Alexandria cu gândul de a face apel la poporul roman.

— Să faci apel la poporul roman, însemna să faci apel la omul puternic în Roma în acel moment.

Ptolemeu plecă deci, şi se opri în Cipru tocmai când Cato făcea şi el în insulă un scurt popas.

Ştiindu-l pe Cato acolo, el îi trimise vorbă printr-un ofiţer că voia să-l vadă.

— De notat: Cato se dusese în Cipru ca să-l jecmănească pe fratele lui Ptolemeu Auletul.

Stoicul se găsea în closet, exact în aceeaşi situaţie în care se găsea dl. De Vendome când se anunţase Alberoni; trimisul lui Ptolemeu fu anunţat.

— Să poftească, spuse Cato.

El ascultă explicaţiile date de ofiţer cu privire la dorinţa stăpânului său.

— Dacă regele Ptolemeu doreşte să mă vadă, răspunse el, acesta este un lucru foarte simplu: casa mea este deschisă deopotrivă regilor şi altor cetăţeni.

Răspunsul era brutal! Ptolemeu se făcu că nu înţelege şi se duse la Cato.

Convorbirea începu prin a fi puţin rece; dar, încetul cu încetul, Ptolemeu descoperind multă judecată în răspunsurile lui Cato, îi ceru sfatul asupra a ceea ce era bine să facă, adică dacă trebuia să-şi continue drumul spre Roma sau să se întoarcă în Egipt.

— Întoarceţi-vă în Egipt, răspunse Cato fără ezitare.

— De ce?

— Pentru că dacă aţi angajat un capăt din Egipt în laminorul acesta care se cheamă Roma, tot Egiptul va fi apucat în el.

— Atunci, ce este de făcut?

— V-am mai spus: întoarceţi-vă în Egipt, împăcaţi-vă cu supuşii dumneavoastră şi, pentru a vă da o dovadă de dorinţa mea de a vă fi pe plac, dacă e nevoie, vă voi însoţi şi mă voi îngriji eu de această împăcare.

La început, regele Ptolemeu acceptase; dar, cedând altor sfaturi, plecă la Roma, într-o bună dimineaţă, fără Să-i spună lui Cato nimic şi, ajuns acolo, se puse sub protecţia lui Pompei.

În adevăr, doi ani mai târziu, Gabinius, locotenentul şi omul lui Pompei, îl reinstala pe Ptolemeu în drepturile sale, dar numai acesta din urmă şi Pompei, poate, au ştiut cât costase această protecţie.

Şi acum să ne întoarcem la ultima glumă a lui Clodius. Pompei înţelese că era timpul să acţioneze. Era mâhnit că din cauza unui caraghios ca Clodius trebuia să ia o hotărâre, mai ales el, care era un om atât de nedecis. Totuşi, întrucât trebuia sfârşit o dată, Pompei îşi consultă amicii.

Unul dintre ei, Culeus, îl sfătui să rupă cu Cezar, repudiindu-i fiica şi, în urma acestei repudieri, să se împace cu Senatul.

Senatul era supărat pe Pompei de când acesta lăsase cu atâta laşitate şi ingratitudine ca Cicero să fie exilat.

Acesta era, desigur, un mijloc de a se împăca cu Senatul, dar Pompei nici nu se gândea la o asemenea soluţie: am spus că era îndrăgostit ca un nebun de soţia sa.

Alţii propuseră să-l aducă înapoi pe Cicero.

La propunerea aceasta, ciuli urechile.

El anunţă Senatul că era gata să ajute, cu arma în mână, înapoierea lui Cicero, dar trebuia ca Senatul să ia iniţiativa.

Bazat pe această promisiune, Senatul dădu un decret, prin care anunţa că nu va mai acorda sancţiunea sa nici unei măsuri şi nu va începe discutarea nici unei probleme până când Cicero nu va fi rechemat.

Era o declaraţie de război în toată regula.

În aceeaşi zi, doi consuli noi îşi luau în primire sarcinile, înlocuindu-i pe Piso şi pe Gabinius, care fuseseră în funcţiune la data exilării lui Cicero. Unul din noii consuli, Lentulus Spinter, ceru cu hotărâre rechemarea exilatului. Celălalt consul era Metellus Nepos, acela pe care Cicero îl copleşea cu epigramele sale.

Clodius ameninţa’Senatul cu derbedeii săi. Dar, fapt bun şi demn de reţinut, el nu mai era tribun.

Pompei gândi că nu era de demnitatea sa să-şi pună mintea cu Clodius.

Cu tâlharii trebuie să te porţi şi mai tâihăreşte, spune proverbul; lui Clodius îi opuse un Clodius şi jumătate: se numea Milon şi fusese numit tribun în locul lui Clodius.

Annius Milon era un om de teapa lui Clodius. Se căsătorise cu fiica lui Sylla şi se bucura la Roma de o oarecare trecere.

Clodius şi Milon nu puteau trăi liniştiţi în acelaşi oraş.

Milon luase partea lui Cicero nu pentru că aşa ar fi fost drept, ci pentru că, făcându-se amicul lui Cicero, se făcea duşmanul lui Clodius.

Când Pompei i se destăinui, aşa cum ar fi făcut-o unui condotier, Milon nu-i spusese decât că era la dispoziţia lui; mai rămânea să se înfrunte.

Întotdeauna, Clodius ţară după el vreo sută de gladiatori. Milon angajă două sute de bestiari. Cele două trupe se întâlniră. Se începu cu insulte şi se sfârşi prin a se încăiera. Lupta fu lungă şi înverşunată: amicii lui Clodius alergară din toate părţile; nicicând nu se văzuse pe pavajele Forumului un număr atât de mare de derbedei.

Clodius ieşi învingător.

El lăsă şanţurile pline de sânge, canalele de scurgere pline de morţi; apoi, pornind în goană prin oraş, el şi ai lui dădură foc templului Nimfelor.

Un tribun rămăsese printre cadavre; se crezu că murise, dar era numai grav rănit.

Tribunul acesta făcea parte din tabăra lui Cicero; era grav.

Clodius găsi leac acestei situaţii; el puse să fie ucis un tribun din tabăra sa şi aruncă învinuirea acestei crime asupra oamenilor Senatului.

Pompei socoti că în sfârşit venise timpul să intervină.