XXXI

Într-o dimineaţă, Pompei ieşi însoţit de o escortă serioasă şi-l conduse pe Quintus în Forum.

Mândru de prima sa victorie, Clodius îl atacă pe Pompei, dar de data aceasta el avea a face cu veteranii din Spania şi din Asia, aşa că fu bătut.

În timpul încăierării, Quintus fu rănit grav.

Rănirea aceasta a fost un noroc pentru Cicero: văzândul pe Quintus rănit, poporul înţelese că venise momentul ca Clodius să fie arestat.

Dealtfel, Roma nu trăia decât prin comoţii şi salturi. Nu mai există nici Senat pe Capitoliu, nici tribunale în bazilici, nici adunări în Forum.

Senatul luă o mare hotărâre, căci înapoierea lui Cicero era o problemă capitală: el convocă toată Italia pe Câmpul lui Marte. Toată Italia ca să voteze şi să decidă între Clodius şi Cicero.

Toţi cei care au dreptul de cetate se îndreaptă spre Roma. Un milion opt sute de mii de voturi dispun înapoierea exilatului! Ziua în care această hotărâre a fost cunoscută a fost o zi mare, o zi de sărbătoare pentru toată Italia.

Ctcero primise decretul Senatului prin care se convoca poporul pe Câmpul lui M-arte şi i scria lui Atticus: „Am primit scrrsori de la Quintus împreună cu senattisconsultul în care este vorba de mine Am de gând să aştept până’cnjd va fi confirmat de o lege, iar dacă această lege îmi este potrivnică, mă voi folosi de autoritatea Senatului. Prefer să-mi pierd viaţa decât patria. Tu, vino să ne: întâlneşti cât mai repede”

Dar se întâmplă ca tribunul Serranjs se opuse decretului de rechemare.

Cicero află şi, deodată, toată energia i se spulberă.

Câteva zile mai târziu îi trimitea lui Atticus o a doua scrisoare: „După scrisorile tale şi după situaţia însăşi, îmi dau seama că totul este pierdut. Te rog să nu le lipseşti alor mei în nenorocirea care s-a abătut asupra lor Aşa după cum îmi scrii, te voi vedea în curând.”

În sfârşit, în ajunul nonelor lui august, chiar în ziua în care fusese publicat decretul privind rechemarea sa, Cicero se hotărî să plece din Dyrrachium.

Ajunse la Brindisi în ziua nonelor; acolo o găsi pe fiica sa, Tullia, venită să-l întâmpine.

Printr-o întâmplare, era ziua lui de naştere şi ziua de sărbătoare a coloniei, aşa că fu sărbătoare pentru toată lumea.

La Brindisi, află că legea fusese votată cu o majoritate zdrobitoare, aproape în unanimitate.

EI părăsi Brindişi însoţit de o esocrtă alcătuită nu numai din cei numiţi de magistraţi, dar şi din cei care se oferiseră singuri. Pe drum, la fiecare pas, era oprit de delegaţii trimise ca să-l felicite. De-a lungul drumului, prin oraşele pe care le străbătea rechematul, nu exista om cu renume sau de calitate care să nu-i iasă în cale, afară de cazul că fusese prea compromis în partida adversă.

De la poarta Capena, prin care intră, Cicero observă Treptele templelor acoperite de lume care, de cum îl recunoscu, izbucni în strigăte de bucurie.

Aclamaţiile îl însoţiră până în Forum.

Acolo aglomeraţia era atât de mare încât a fost nevoie să se folosească lictorii ca să i se deschidă drum până la Capitoliu. De vreo două, trei ori era să fie asfixiat.

A doua zi, în ziua nonelor lui septembrie, el se prezentă în faţa Senatului şi-i adresă mulţumirile sale.

De două zile, alimentele se scumpiseră considerabil. La început, câteva voci, aţâţate de Clodius, strigară că începuse să se simtă influenţa înapoierii lui Cicero, dar vocile acestea fură înăbuşite.

Senatul se declară în şedinţă permanentă.

Mulţi doreau ca Pompei să fie însărcinat cu aprovizionarea oraşului.

Înapoierea lui Cicero reînnoise creditul lui Pompei.

Mulţimea îi striga lui Cicero:

— Pompei! Pompei! Propune-l pe Pompei!

Cicero făcu semn că vrea să vorbească. Lumea tăcu.

De mult nu i se mai auzise vocea, aşa încât vocea lui, Care altădată fusese atât de des auzită, era acum un lucru nou.

Cicero vorbi, şi vorbi frumos. Este adevărat că informaţia o avem de la el şi el nu are obiceiul să se denigreze.

— Feci et aceusate sentenţiam. Dixi.

După avizul său, se întocmi un senatusconsult ca să-l invite pe Pompei să ia conducerea aprovizionării.

La citirea senatusconsultului şi la auzul numelui lui Cicero, care îl determinase, poporul izbucni în aplauze.

A doua zi, Pompei acceptă, dar puse condiţiile sale: el se angaja, pe cinci ani, cu aprovizionarea Romei, dar voia să aibă cincisprezece locotenenţi. Primul numit a fost Cicero.

În consecinţă, consulii întocmiră un proiect care îi dădea lui Pompei, pe timp de cinci ani, sarcina de a se ocupa de organizarea aprovizionării cu alimente pe tot pământul.

Oamenii cu judecată găseau că era foarte bine aşa, când, printr-un amendament, cum am spune astăzi, Mellius a propus să i se acorde lui Pompei şi posibilitatea de a dispune de toate resursele financiare ale imperiului, de flotă şi de armată în măsură în care ar avea nevoie şi de a supune autorităţii sale pe guvernatorii provinciilor.

Cicero tăcea, pentru că aceasta nu-l mai interesa; apoi el, care-l cunoştea pe Pompei, omul celor două uşi, mai bine ca oricine, găsea, poate, că s-ar îi mers prea departe cu admiraţia aceasta exagerată.

A doua zi a avut loc o mare dezbatere cu privire la casele lui Cicero, atât aceea care fusese pur şi simplu rasă de pe suprafaţa pământului de Clodius, cât şi asupra aceleia în locul căreia se clădise un templu închinat Libertăţii.

Trebuia să se evite sacrilegiul de a se expropria un zeu sau o zeiţă.

Problema fu supusă spre rezolvare pontificilor, care au stabilit că: „Dacă acela care spune că a consacrat locul n-a acţionat nici în virtutea unei dispoziţii generale, nici în virtutea unui mandat emanând expres de la o lege, sau înscris, votate într-un plebiscit, restituirea va putea fi operată fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere religiei.”

Oh, sfânt ordin al iezuiţilor! Tu nu te tragi numai de la Ignaţiu de Loyola, ci existenţa ta se pierde în negura timpurilor!

Mare dezbatere în legătură cu această problemă.

Clodius vorbi trei ore fără să poată dovedi că a avut dreptul să facă ceea ce a făcut; dar poporul roman este un popor artist: el găseşte că Clodius foloseşte mai bine spada decât cuvântul şi că în privinţa cuvântului Cicero este maestrul lui Clodius. El îl fluieră pe Clodius şi decretul este votat.

Este stabilit acolo că locuinţa lui Cicero îi va fi restituită, că porticul lui Catul va fi refăcut pe banii statului; apoi i se alocă lui Cicero, drept daune-interese, două milioane de sesterţi pentru casa de la Roa, cinci sute de mii de sesterţi pentru cea de la Tusculum, două sute cincizeci de mii pentru cea de la Formio.

Dar şi Cicero şi oamenii cumsecade găsesc că este foarte puţin.

— Que aestimatio non modo vehementer ab optimo quoque, set etiam a plebe reprehenditur.

Clodius este înfrânt în Senat, după cum a fost şi în piaţa publică; dar Clodius nu este omul care să abandoneze lupta: la 4 none ale lui noiembrie, el îşi adună restul fostei sale armate de pe vremea când era tribun şi se năpusteşte cu aceste resturi asupra zidarilor şi cioplitori

10. A. Dumas J 45

Lor de piatră ocupaţi să reconstruiască locuinţa duşmanului său, îi goneşte, apoi asediază casa lui Quintus înarmaţi cu pietre şi, până la urmă, îi dau foc.

Remarcaţi că toate acestea se petrec în Roma, ziua în amiaza mare, în timp ce există acolo un Senat, consuli, pretori şi tribuni.

Este adevărat că Pompei era plecat să cumpere grâu.

La 5 ale idelor lui noiembrie, un nou atac.

Cicero cobora Via Sacra escortat de clienţi şi de curtea sa de cavaleri, când apare Clodius pe neaşteptate şi se repede asupra lui Cicero, scoţând strigăte înspăimântătoare; oamenii lui sunt înarmaţi cu pietre, cu ciomege şi cu spade. Cicero o rupe la fugă pur şi simplu. El găseşte deschisă uşa la vestibulul lui Tetius şi se refugiază acolo împreună cu o parte din suită.

Acolo se baricadează şi ţin în respect pe vitejii lui Clodius.

Cicero primeşte întăriri, Clodius pierde şi de data aceasta.

— Aş fi putut pune să-l ucidă, spune Cicero; dar încep să tratez cu dietă, chirurgia mă oboseşte (Ipse occidi potuit şed ego dieta curare incipio, chirurgiae toedet).

Lăudărosul!

Cicero a greşit cruţându-l pe Clodius; căci, în ajunul idelor lui noiembrie, iată-l pe Clodius că-şi pune în minte să incendieze casa lui Milo de pe muntele Germatus, şi asta pe lumină, la a cincea oră din zi.

Şi-a recrutat ceata tot printre sclavi: zdrenţăroşii de care vorbeşte Safari în Ruy Blas sunt nişte regi indieni, pe lângă cei care urlă în spatele lui Clodius, înarmaţi cu săbii, scuturi şi torţe. Cartierul general al şefului este în casa lui Faustus Sylla.

Din fericire, Milo a fost prevenit; el posedă două case în acelaşi cartier: una pe care a cumpărat-o cu banii lui, alta pe care a moştenit-o de la Annius. În aceasta din urmă, Flaccus s-a închis cu o garnizoană.

Garnizoana, cu Flaccus în frunte, face o ieşire şi ieşirea aceasta pune în derută hoarda lui Clodius.

La rândul său, Clodius fuge şi el şi se ascunde în casa lui Publius Sylla. E căutat din pod şi până în pivniţă, dar zadarnic.

Flaccus şi Milon nu se gândesc să-l trateze prin dietă, ca Cicero, ci prin scalpel.

A doua zi se întruneşte Senatul.

Clodius nici nu mişcă. Milo îl acuză pe Clodius.

Dar comiţiile se vor întruni, Clodius va fi numit edil, primarul unui cartier din Roma.

— Ce ziceţi de un asemenea magistrat?

— Şi, odată edil, nu numai că nu va mai putea fi judecat, dar anunţă dinainte că va trece Roma prin foc şi sabie. E profesiunea lui de credinţă.

Ziua comiţiilor soseşte; Milo anunţă că augurii sunt nefavorabili, aşa că nu se va vota decât a doua zi.

A doua zi, înainte de a se crăpa de ziuă, Milo se duce în Câmpul lui Marte.

După cum se ştie, Câmpul lui Marte este masa verde pe care se joacă de-a alegerile. Astăzi va fi câmpul de luptă pe care se va decide situaţia dintre Milo şi Clodius.

Dacă Clodius s-ar prezenta, e mort.

Clodius nu se arată.

A doua zi, la 11 ale calendelor, Milo se prezintă în faţa comiţiilor, înainte de ivirea zorilor. Deodată îl observă pe Metellus, care trece în fugă.

Cine este acest Metellus? Cicero nu o spune. Nu cumva este Metellus Celer, fostul consul, Metellus cel Iute, cumnatul lui Clodius, rivalul lui Catul, al lui Cezar, al tuturor amanţilor soţiei sale? Nu. În anul 695 acesta se declarase împotriva cumnatului său şi murise subit. Întrebaţi cauza morţii şi vi se va răspunde: „L-a otrăvit nevastă-sa”.

Oricum ar fi, un Metellus oarecare încerca să ajungă în Câmpul lui Marte pe drum ocolit. Milo aleargă, îl ajunge, îi notifică protestul său ca tribun, iar Metellus se retrage în mijlocul huiduielior.

La 10 calende, se cade la învoială; la 8 noiembrie adunarea are loc.

La 8 noiembrie, la ora nouă seara, Milo obţine postul.

Clodius este acum un om pierdut; vestibulul casei sale e aproape gol; o lanternă veche luminează câţiva ticăloşi în zdrenţe.

Nu vor fi comiţii, sau cel puţin, nu vor fi comiţii decât ca Milo să-l acuze pe Clodius.

Dacă Milo îl întâlneşte pe Clodius pe stradă, Clodius este un om mort. Cicero îi scrie lui Atticus despre aceasta.

— Şi se inter viam obtulerit, occisum iri ab ipso Milone vedeo.

De data aceasta cel puţin, totul se sfârşeşte cu o puternică colică a lui Cicero, care durează zece zile şi pe care el o pune pe seama ciupercilor şi a verzii de Bruxelles pe care le-a mâncat la ospăţul augural dat de Lentulus!

XXXIII Am spus că Pompei lipsea, fiind plecat să aprovizioneze Roma. Se dusese în Sicilia, în Sardinia şi în Africa şi făcuse aprovizionări considerabile.

În momentul când se pregătea să le pornească pe mare spre Roma, se iscă un vânt puternic. Toată lumea era de părere că Pompei nu trebuia să plece, dar el se urcă pe primul vas şi porunci să se ridice pânzele, spunând:

— Trebuie să plec, dar nu trebuie să şi trăiesc.

Pompei este încă în perioada lui de glorie, aşa că istoria notează toate cuvintele pe care le spune. Dar va veni Pharsalus şi ea le va uita, ca să înregistreze numai cuvintele lui Cezar.

Cu câtva timp mai înainte, Pompei mai lipsise o dată.

După ce se luptase primăvara, vara şi toamna – până când ploile desfundaseră drumurile, până când zăpada blocase trecerile, până când fluviile purtând sloiuri încetaseră să mai fie navigabile, Cezar venise la Lucca săşi ţină curtea.

Să-şi tină curtea, este cuvântul potrivit.

La Roma nu se vorbea despre el decât ca să se amintească o nouă victorie. În timp ce rivalii lui slăbeau în încăierări de la răscruce de drumuri, el, asemeni unui nou Adamastor, creştea la orizont.

Tot ce era mai ilustru în Roma şi în provincie venea la Lucca; Appius, guvernatorul Sardiniei. Nepos, proconsulul Spaniei etc. În timpul iernii anului 696, se găseau la Lucca o sută douăzeci de lictori purtând fascii şi peste două sute de senatori.

Veniseră şi Crassus şi Pompei.

Legăturile care uneau triumviratul erau într-un fel slăbite; cu ocazia acestei întrevederi ele fură strânse. Aici şi acum se hotărî ca Cezar să păstreze încă cinci ani proconsulatul Galiei, ca Pompei şi Crassus să fie numiţi consuli, ca Crassus şi Pompei să fie numiţi guvernatori de provincie ca să poată ţine în mâinile lor toate trupele din Republică.

Ca să se poată ajunge la alegerea lui Crassus şi a lui Pompei, Cezar scrise tuturor prietenilor săi din Roma. El acordă concedii multor soldaşi ca să-şi poată da voturile lor în comiţii.

Planurile acestea fuseseră stabilite pentru anul

699 de la fundarea Romei, cu cincizeci şi cinci de ani înaintea erei noastre.

Însă evenimentele pe care le-am povestit ne readuc în anul 698.

Anul 698 trece fără evenimente deosebite.

Clodius e complet doborât. Mai forţează el ici, colo câte o uşă, mai dă foc la câteva case, mai rupe câteva coaste în dreapta şi în stânga, dar seamănă cu un buldog căruia i-ai pus botniţă şi care este silit să lase nişte prăpădiţi de câini să mănânce din propria lui farfurie.

Cicero mănâncă atât de bine din farfuria lui Clodius, încât, profitând de absenţa acestuia, se duce pe Capitoliu şi sfărâmă tablele tribune în care erau înscrise actele înfăptuite sub tribunatul duşmanului său.

Când se întoarse, Clodius strigă că s-a produs o ilegalitate. S-au văzut hoţi care, în momentul arestării, strigau ei „hoţii!”

Cicero răspunse cu una din dilemele lui obişnuite.

— Fiind patrician, Clodius nu putea fi tribun al poporului; neputând fi tribun al poporului, actele din timpul tribunatului său sunt neavenite; actele tribunatului său fiind neavenite, oricine le poate distruge.

Dar, din cauza acestei distrugeri, Cicero provocă o discuţie între el şi Cato, la care nu se aştepta.

Pe aceste table erau înscrise misiunile lui Cato la Bizanţ şi în Cipru, or Cato ţinea foarte mult să nu dispară urma trecerii sale prin afacerile publice.

Cum se termină această ceartă? Din nefericire, Cicero nu vorbeşte despre ea în scrisorile sale, iar Plutarh nu scrie decât câteva cuvinte:

— Prin aceasta, Cicero dădu lui Cato o lovitură care n-avu nici o consecinţă, dar care, totuşi, aruncă o mare răceală peste prietenia lor.

Întreg anul se petrecu, nu se ştie cum, în mici şicane.

Pompei îl însărcinează pe Gabinius să-l reinstaleze pe Ptolemeu în drepturile sale regale şi Gabinius se întoarce, încovoiat sub greutatea milioanelor, ceea ce îl face pe Crassus să dorească şi mai mult plecarea în Siria; dar pentru aceasta, am mai spus-o, e nevoie ca Crassus şi Pompei să fie consuli.

Şi astfel se ajunge în anul 699 de la fundarea Romei.

Se zvonea peste tot că, în urma unei consfătuiri cu Cezar, lumea fusese împărţită între cei trei bărbaţi. Când se află că Crassus şi Pompei aveau să se prezinte Împreună la consulat nu mai rămase nici o îndoială.

— Candidezi pentru consulat? Îl întrebară Marceii cus şi Domitius pe Pompei.

— Poate da, poate nu, răspunse acesta.

— Dar, bine, la o întrebare precisă, dă un răspuns precis.

— Ei bine, spuse Pompei, voi candida în interesul celor buni şi împotriva celor răi.

O astfel de alianţă nu era de natură să liniştească pe toţi cei ce mai ţineau cât de puţin încă, n-am spune la Republică, ci la numele Republicii. Fu întrebat Crassus; răspunsul său fu mai modest.

— Voi candida la această magistratură, spuse el, dacă cred că am să pot fi folositor statului; dacă nu, mă voi abţine.

Răspunsul orgolios al lui Pompei, răspunsul ambiguu al lui Crassus, făcură pe câţiva competitori să îndrăznească să-şi pună candidatura. Dar când situaţia se contură cu toată claritatea, când Crassus şi Pompei fură văzuţi că se prezintă oficial, toţi candidaţii se retraseră, cu excepţia lui Domitius.

Îl susţinea Cato, după cum îl susţinuse şi pe Bibulus împotriva lui Cezar.

După cum se ştie, Cato nu se jena. El mergea prin pieţele publice şi spunea că Pompei şi Crassus în realitate nu urmăreau consulatul, ci tirania; că scopul lor nu era o magistratură la Roma, ci să obţină stăpânirea unor provincii importanţe şi comanda unor puternice forţe militare.

Răspândind asemenea cuvinte şi susţinând asemenea alegaţii, el îl încuraja pe Domitius, spunându-i să nu-şi piardă speranţa şi convingându-l că luptă pentru libertatea comună.

Şi în jurul lor lumea repeta:

— În adevăr, Cato are dreptate, de ce oamenii aceştia, care au mai fost consuli împreună, mai pretind tot împreună un al doilea consulat? De ce împreună şi nu doar unul din ei? Oare lumea duce lipsă de cetăţeni care să fie demni de a sta alături de Crassus şi Pompei?

Pompei se sperie. În astfel de lupte, Pompei se speria uşor şi atunci, ca un adevărat soldat, recurgea la forţă.

El pregăti un atac împotriva lui Domitius. Pe când acesta, însoţit de câţiva amici printre care şi Cato, se îndrepta spre Formu, înainte de a se face ziuă, oamenii lui Pompei se aruncară asupra micului grup, nici mai mult nici mai puţin de parcă ar fi fost oamenii lui Clodius, uciseră servitorii care purtau torteie şi-l răniră pe Cato.

Din fericire toate acestea se petreceau destul de aproape de casa lui Domitius, aşa încât acesta împreună cu cei câţiva amici care mai rămăseseră cu el se refugiară acolo.

Oamenii lui Pompei blocară casa şi, în absenta rivalului lor, Pompei şi Crassus putură, în linişte, să fie numiţi consuli.

Dar un pericol îi ameninţa.

Cato solicita pretura; Cato, care devenise duşmanul lor de moarte şi căruia de-abia i se vindecase rana căpătată pe când îl însoţea pe Domitius spre Forum.

Aşa că se hotărî înlăturarea lui Cato, dar nu prin violentă.

Cato avea o gură foarte mare şi, când striga, era, dacă nu ascultată, cel puţin auzită în toată Roma.

Crassus şi Pompei erau bogaţi; aşa că se risipiră câteva milioane printre tribuni. Şi Cato eşuă.

Pretori fură numiţi Antias şi Vatinius: amândoi oamenii lui Pompei şi ai lui Crassus. Siguri că nu vor întâlni vreo opoziţie, ei împinseră înainte pe Trebonius, tribunul poporului, care proclamă decretele întocmite la Lucca.

Cezar primi în continuare pe cinci ani guvernarea Galiei.

Crassus şi Pompei traseră la sorţi Siria şi cele două Spânii: Siria îi reveni lui Crassus, iar Şpaniile lui Pompei.

Toţi obţinură ceea ce-şi doriseră.

Crassus, care voia Siria ca să pornească război contra părţilor, avea Siria; Pompei, care cunoştea Spania şi care conta să strângă acolo, adică la porţile Italiei, soldaţii de care ar fi avut nevoie într-o zi pentru planurile sale, deţinea Spania fără să fie obligat să-şi părăsească soţia, de care era din ce în ce mai îndrăgostit; în sfârşit, poporul, care credea că nimic nu se putea face la Roma fără Pompei, îl păstra pe Pompei la Roma.

Dar dintre toţi cel mai fericit era Crassus. Milioanele lui Gabinius nu-l lăsau să doarmă.

Între Mitridate şi Temistocle era vorba de lauri; între Gabinius şi Crassus era vorba de milioane XXXIII În ochii pesimistului acela de Cato lucrurile mergeau din rău în mai rău.

Cicero învăţase pe propria lui piele să fie înţelept. Mai ironiza el, este adevărat, dar foarte discret – căci nu se putea împiedica să nu ironizeze – însă îl saluta pe Pompei şi-i surâdea sau îi scria lui Cezar pe care îl privea ca pe un alt eu al său.

Este adevărat că şi Cezar îi făcea tot felul de amabilităţi, dar, bineînţeles, numai epistolare.

„Mi-l recomanzi pe M. Orfius, îi scria el, l-aş face regele galilor, dacă n-ai prefera să-l fac locotenentul lui Lepta.” „Dacă mai ai pe cineva să-mi trimiţi ca să-l îmbogăţesc, trimite-l!”

Iată cum se proceda la Roma; şi Cato îl trimitea pe Tribatius; „îl trecea, spunea el, din mâinile sale în mâinile credincioase şi victorioase ale lui Cezar”.

Apoi termina: „Ai grijă de sănătatea ta şi iubeşte-mă cum te iubesc şi eu” (Et me ut amas, ama).

Inutil să spunem că Cicero nu-şi mai bate joc de Crassus – cel puţin cu voce tare; doar în scrisorile sale confidenţiale continuă să-l mai numească Chelul şi Milionarul; el îi aplaudă proiectele când îl întâlneşte şi-l felicită pentru viitoarele sale victorii asupra părţilor, iar acesta îi încredinţează planurile pe care şi le face.

Victoriile sale asupra părţilor! El nu se va mărgini la părţi: el va arăta că victoriile lui Lucullus asupra lui Tigran şi ale lui Pompei contra lui Mitridate nu sunt decât nişte jocuri de copii; el va reînnoi marşul triumfător al lui Alexandru, va pătrunde în India prin Bactriana şi nu se va opri decât la marea exterioară!

Şi, totuşi, decretul care îl numea pe Crassus proconsul în Siria nu pomeneşte nimic de războiul cu părţii, deşi toată lumea ştia că aceasta era ideea fixă a lui Crassus; chiar şi Cezar, care îi scria din Galia ca să-i laude proiectul, îndemnându-l să-l ducă la bun sfârşit.

Plutarh nu vorbeşte în această perioadă decât despre amorul lui Pompei; actul cel mai important al consulatului său este să-şi plimbe soţia prin toată Italia: o arată populaţiei, vrea să fie admirată cea pe care o iubeşte, iar în Privinţa Iuliei, nu se vorbeşte decât despre ataşamantul său pentru Pompei.

În mijlocul frivolităţilor conjugale din timpul acela, e un adevărat scandal dragostea unei soţii de douăzeci de ani pentru soţul ei de cincizeci.

De aceea Plutarh se crede obligat să justifice temeinic această dragoste: „Tandreţea aceasta se explică, spune el, prin înţelepciunea soţului şi. Prin seriozitatea naturală a lui Pompei, care neavând nimic aspru în el, făcea compania lui plăcută şi încântătoare”.

Iar amănuntele de intimitate trebuie crezute, căci sunt date, de cine credeţi? De o femeie care trebuie să se fi priceput la aşa ceva: curtezana Flora.

Din nefericire, Pompei nu avea să stea mereu lângă soţia sa.

Aveau să fie numiţi noi edili, iar în calitatea lui de consul Pompei trebuia să prezideze alegerea.

Se duse în Câmpul lui Marte. Alegerea a fost furtunoasă, s-a ajuns la încăierare; numeroase persoane au fost ucise sau rănite în jurul lui Pompei, până şi toga sa fu mânjită de sânge, aşa că a fost nevoit să-şi schimbe îmbrăcămintea. Pompei ceru să i se aducă o altă togă şi o trimise acasă pe cea plină de sânge.

La vederea sângelui, Iulia crezu că soţul ei fusese asasinat şi leşină.

Era însărcinată.

Leşinul fu lung; el atinse izvorul vieţii; copilul fu ucis în sânul mamei, iar Iulia născu un copil mort.

Această mică dramă domestică provocă interesul Romei pentru Pompei şi făcu să se creadă în dragostea adevărată a soţiei pentru soţ.

Trei luni mai târziu, Roma avu o nouă probă despre această dragoste: se anunţă în mod oficial clienţilor vilei de pe muntele Albano că Iulia era însărcinată.

Pentru a-şi face popularitate, sau pentru a sărbători această veste fericită, nu se ştie, Pompei anunţă că oferă jocuri. Dar pe Roma puţin o interesa motivul; ea avea ocazia să se distreze.

Pompei spunea că avea să celebreze astfel ziua lui Venus Victorioasa.

Jocurile pe care Pompei le oferea Romei erau nişte vânători de fiare sălbatice.

Or, asemenea vânători constituiau spectacolul care Plăcea cel mai mult romanilor: prima care avusese loc fusese magnifică şi înfiorătoare în acelaşi timp.

Pe la anul 503 de la fundarea Romei, se uciseseră în Circ, cu săgeţi şi lovituri de lance, o sută patruzeci şi doi de elefanţi. Nu era un lux, ci o necesitate: elefanţii aceştia fuseserăx capturaţi într-o luptă cu cartaginezii, iar Republica, prea săracă să-i poată hrăni şi prea prudentă ca să-i dea aliaţilor săi, hotărâse să fie ucişi.

În anul 583, cu ocazia jocurilor oferite de Scipio Nasica şi P. Lentulus s-au văzut lupte cu şaizeci şi trei de pantere şi patruzeci de alte animale, printre care urşi şi elefanţi.

În anul 655, în timpul edilităţii sale curule, Clodius Pulcher – desigur că tatăl lui Clodius al nostru – a pus să se lupte elefanţi între ei.

Un simplu cetăţean, pe nume P. Servilius, îşi dobândise un fel de celebritate pentru că oferise o vânătoare în care fuseseră ucişi trei sute de urşi şi tot atâtea pantere şi leoparzi.

Sylla, pretorul, oferise o vânătoare de o sută de lei cu coamă, adică lei din Atlas, căci leii din Numidia, din Abisinia şi din Yemen sunt lipsiţi de o asemenea podoabă.

Îh sfârşit, depăşind totul, Pompei oferea de data aceasta o vânătoare de şase sute de lei, din care trei sute cincisprezece cu coamă şi de douăzeci de elefanţi.

Gladiatori şi criminali luptau contra leilor; getuli, înarmaţi cu săgeţi şi cu suliţe, contra elefanţilor.

Un vechi senatusconsult interzicea aducerea de pantere în Italia, de teamă, desigur, că dacă ar fi scăpat o pereche din aceste animale, să nu se înmulţească şi să nu facă ravagii. Insă în anul 670, adică treizeci de ani înainte de epoca la care am ajuns, tribunul C. Aufidius aduse această problemă în faţa poporului. Poporul, căruia îi era indiferent dacă ar fi fost mâncaţi câţiva provinciali, anulă senatusqonsultul.

Scaurus prinse mingea din >zbor, profită de abolirea legii şi aduse pentru a fi ucise o sută cincizeci de pantere în jocurile din timpul edilităţii sale. În timpul primului său consulat Pompei oferise până la patru sute zece!

Întrebarea firească pe care ne-o punem, văzând asemenea cantităţi, este de unde şi cum se luau – de exemplu – trei sute de lei cu coamă ca să fie ucişi în faţa poporului roman.

Foarte simplu: anumitor popoare li se impunea tribut În bani, altora tributuri în animale sălbatice; aşa era impusă Africa.

Dar ce cantitate uriaşă de fiare hrănea Africa, în acea vreme, ca să se poată strânge asemenea contribuţii, fără să sece izvorul? Apoi, mai ţineţi seama că era vorba de vânători de hăitaşi în care vânătorul trebuia să prindă vânatul viu, fără să-l lovească sau să-l rănească. Şi ce vânat! Hipopotami, crocodili, pantere, lei, rinoceri şi elefanţi!

În aşteptarea jocurilor, animalele acestea erau închise în cuşti; poporul avea voie să le viziteze şi exista dubla plăcere de a le vedea luptându-se mai întâi în imaginaţie şi apoi în realitate.

Pompei ajunsese la punctul culminant al fericirii şi al bogăţiei. O nenorocire personală avea să fie, însă, primul avertisment al destinului.

Iulia nu reuşise să-şi revină complet din emoţia pe care i-o provocase vederea îmbrăcăminţii lui Pompei mânjită de sânge; cea de-a doua sarcină a ei fusese bolnăvicioasă, iar femeia muri în timpul naşterii. Copilul fu scos viu, dar după o săptămână muri şi el.

Pompei era disperat; el voia să-şi înmormânteze soţia în vila sa de pe muntele Albano, pentru a avea mormântul ei în permanentă în fata ochilor, dar poporul se năpusti în palat, luă cu forja cadavrul şi-l duse pe Câmpul lui Marte.

Acolo îl arse pe rug cu mare pompă, cu parfumuri şi aromate.

Dar poporul făcea aceste onoruri fiicei lui Cezar care lipsea, nu soţiei lui Pompei care era de fată, iar numele lui Cezar străbătu oraşul de la un capăt la altul, în legătură cu această ceremonie funebră, aşa cum dealtfel se întâmplă întotdeauna. Niciodată lumea nu se ocupase atât de mult de el, ca în timpul acestei absente.

Între timp, Crassus se pregătea să plece în Siria.

Dar, înainte de plecarea lui Crassus, un mare eveniment avea să se petreacă la Roma.