XXVII

În tot timpul acestei dispute, Cezar se ţinuse deoparte. El nu luă parte făţiş nici lui Clodius, nici lui Cicero; lăsase lucrurile să se desfăşoare de la sine.

Aruncându-şi ochii asupra Romei, vedea un oraş pradă celei mai cumplite anarhii, un popor care nu ştia alături de cine să meargă.

Pompei era o mare glorie, dar mai mult aristocratică decât populară.

Cato era o mare faimă, dar mai mult admirată decât iubită. Crassus o mare bogăţie, dar mai mult invidiată decât onorată; Clodius o mare îndrăzneală, mai mult strălucitoare decât solidă; Cicero era uzat, Bibulus uzat, Lucullus uzat, Catulus mort.

Cât priveşte corpurile constituite în stat, cu ele era şi mai rău! De când cu achitarea lui Clodius, Senatul îşi pierduse autoritatea; de când cu fuga lui Cicero, cavalerii erau dezonoraţi.

Cezar înţelese că venise timpul să părăsească Roma.

Ce rivali lăsa acolo? Pe Crassus, Pompei şi Clodius.

Cato era un nume, un zgomot, o rumoare, dar nu o rivalitate.

Crassus cerea război împotriva părţilor. Era pe cale să-l obţină; el urma să plece, la şaizeci de ani, într-o expediţie îndepărtată, la nişte popoare sălbatice, feroce, neiertătoare; era foarte probabil că n-avea să se mai întoarcă.

Pompei avea patruzeci şi opt de ani, o soţie tânără şi un stomac bolnav. Ajunsese destul de rău cu Clodius, care îl insulta în public.

Clodius pusese mâna pe frumoasa locuinţă a lui Cicero, pentru care îi reproşase în plin Senat că o plătise cu trei milioane cinci sute de mii de sesterţi. El o căpătase de pomană; doar cu oboseala de a o lua.

— Voi ridica un portic frumos la Carena, spusese Clodius, ca să facă pereche cu porticul meu de pe muntele Palatin.

Porticul lui de pe muntele Palatin era casa lui Cicero; porticul lui de la Carena va fi casa lui Pompei.

Clodius avea treizeci de ani, o reputaţie execrabilă, o inteligenţă inferioară lui Catilina. Trebuia să fie ori strivit sub Pompei, ori, din fericire pentru el să-l învingă el pe acesta. Dacă ar fi fost strivit de Pompei, cu siguranţă că Pompei şi-ar fi pierdut prin această victorie restul popularităţii; dacă l-ar fi învins pe Pompei, Clodius nu era un duşman care să-l îngrijoreze pe Cezar în mod deosebit.

Cu toate acestea, Cezar îşi dădea seama că era timpul să facă ceva măreţ, ca să se recălească, pentru a ne exprima astfel. Nu-şi putea ascunde că până atunci – avea peste patruzeci de ani – nu fusese decât un demagog vulgar, inferior în îndrăzneală lui Catilina şi în gloria militară lui Pompei şi chiar lui Lucullus.

Marea lui superioritate fusese că ştiuse, la treizeci de ani, să facă datorii de cincizeci de milioane; dar, după ce-şi plătise datoriile, superioritatea aceasta se pierduse.

Este adevărat că după Clodius era omul cel mai desfrânat din Roma. Dar, oare, Cezar nu spusese că prefera să fie primul într-un sat decât la doilea în capitala lumii?

Ultimele sale combinaţii politice nu fuseseră fericite şi, după rezultatul lor, rămăsese în urma lui Clodius.

În ziua în care Pompei, ameţit de prima lui noapte de nuntă, îi acordase guvernarea Galiei transalpine şi a Iliriei şi comanda a patru legiuni, se produsese chiar în popor o teribilă opoziţie împotriva acestui decret.

Cato se puse în fruntea acestei opoziţii.

Cezar voise să intimideze rezistenţa în şeful său; el porunci arestarea lui Cato şi aruncarea lui în închisoare. Dar această brutalitate avu atât de puţin succes încât însuşi Cezar fusese obligat să ordone unuia din tribuni să-l scoată pe Cato din mâinile lictorilor.

Într-o altă zi, când tribunul Curion, fiul bătrânului Curion, făcea o opoziţie care ameninţa să devină îngrijorătoare, fu instigat un delator, Vettius. Acesta acuză pe Curion, Passellus, Cepion, Brutus şi Lentulus, fiul flaminului, că au voit să-l asasineze pe Pompei. Însuşi Bibulus îi adusese lui Vettius un pumnal; ca şi când un pumnal ar fi fost un lucru foarte greu de procurat la Roma, încât Bibulus fusese obligat să aibă grijă de procurarea unei asemenea arme.

Vettius fusese huiduit şi băgat la închisoare. A doua zi fusese găsit spânzurat, atât de la moment pentru Cezar, încât, dacă unul din reproşurile care i se făceau n-ar fi fost marea lui omenie, s-ar fi putut crede, pe bună dreptate, că participase cu ceva la o sinucidere care venea la un moment atât de potrivit.

Era, deci, bine din toate punctele de, vedere ca Cezar să se retragă din acest magnific consulat ale cărui hotare nu erau decât la cincizeci de leghe departe de Roma.

Dealifel nici nu era timp de pierdut: când eram gata de plecare, un acuzator se pregătea să-l denunţe.

„Ah! Spune Michelet, aş fi vrut să văd, în momentele acelea, această figură palidă şi albă, trecută înainte de vreme din cauza desfrâului de la Romia, pe omul acesta delicat şi epileptic mergând pe ploile diin Galia în fruntea legiunilor, traversând înot fluviile noastre, sau călare între lecticile în care erau purtaţi secretarii lui, dictând patru sau şase scrisori deodată, agitând Roma din îndepărtata Belgie, exterminând în drumul său două milioane de oameni şi supunând în zece ani Galia, Rinul şi Oceanul de Nord”.

Da, ar fi fost înteresant, pentru că Cezar nu promitea nimic din toate acestea.

Vreţi să ştiţi cum trata Catul, amantul surorii lui Clodius, al soţiei lui Metelus Celer, pe care o numea Lesbia lui în amintirea desfrântatei Sapho din Lesbos, cum îl trata Catul înainte de plecarea în Galia?

— Adevărul este că nici la înapoiere nu-l tratează altfel.

— Aşadar, spuneam, vreţi să ştiţi cum îl tratează?

ÎN CAESAREM

„Nici nu mă gândesc să-ţi plac, Cezar, şi puţin îmi pasă dacă eşti alb sau negru…”

ÎN CAESARIS CINAEDOS Cinaedos sunt băeţii lui.

„îţi plac toate păcatele şi ţie şi experimentatului tău Suffetius; foarte bine! Ar fi trebuit, totuşi, să vă fi săturat de capul ascuţit a lui Otto, de emanaţiile ascunse ale lui Libon şi de picioarele nespălate ale lui Vettius, Hai,

Imperator inimitabil, supără-te iar pe iambii mei, cărora nu le pasă de mânia ta”.

ÎN MAMURRAM ET CAESAREM

„Ce frumos cuplu de îndrăgostiţi faceţi amândoi, desfrânatul Mamurra şi impudicul Cezar! Amândoi degradaţi, unul la Roma, celălalt la Formies, amândoi ofiliţi, amândoi bolnavi de atâtea excese, fraţi gemeni de viciu, amândoi savanţi în desfrâu, cărora le ajunge la amândoi o singură lectică, adulteri lacomi, rivali pe bărbaţi şi pe femei! Oh! Cu adevărat, faceţi împreună un cuplu de toată frumuseţea!”

Cu asemenea versuri era salutată plecarea cuceritorului Galiei.

Şi trebuie să mărturisim că merită din plin aceste afronturi de care nici prin gând nu-i trecea să se supere.

În timpul consilatului său, Bibulus îl desemna pe Cezar, în edictele sale, numai sub numele de „regina Bitiniei”. El spunea că, după ce iubise un rege, ajunsese să iubească regalitatea.

Un soi de bufon, pe nume Octaviarius, căruia meseria sa îi permitea să spună orice, întâlnindu-i odată pe Pompei şi pe Cezar, salutase cu voce tare pe Pompei cu numele de rege şi pe Cezar cu titlul de regină.

Caius Memmius îi reproşase că servise pe Nicomede la masă şi-i oferise cupa de băut, amestecat printre sclavele şi eunucii acestui prinţ.

Într-o zi, în plin Senat, în timp ce Cezar apăra cauza Nişei, fiica lui Nicomede, amintind obligaţiile pe care le avea faţă de acest prinţ, Cicero îi spusese: TNu mai vorbi de obligaţiile tale; se ştie şi ce i-ai dat lui Nicomede şi ce ai primit de la el.

Lista amantelor sale era imensă. În momentul plecării sale în Galia i se atribuiau Pastumia, soţia lui Servius Sulpicâus; Lollia, soţia lui Auler Gabinus; Tertulia, soţia lui Crassus, şi Servilia, sora lui Cato.

Am spus că acesteia din urmă îi dăruise o perlă valorând o sută zece, o sută douăzeci de mii de franci; când i s-a povestit lui Cicero, acesta răspunse:

— Bine, dar nu e chiar atât de scump pe cât vi se pare. Seroilia i-o dă şi pe fiica ei. Terţia, pentru a mai reduce din datorie Mai târziu, îl vom vedea amantul lui Eunoe, frumoasa regină maură şi al Cleopatrei, încântătoarea nimfă greacă, transplantată pe pământul Egiptului.

În sfârşit, Curion tatăl rezuma în aceste câteva cuvinte toate vorbele rele care se spuneau despre Cezar:

— Cezar este bărbatul tuturor femeilor şi femeia tuturor bărbaţilor.

Era cât pe aci ca un act public să constate partea primă a acestei bârfe.

„Helvius Cinna, tribun al poporului, spune Suetoniu, a mărturisit de mai multe ori că avea pregătită o lege pe care urma să o publice în absenţa lui Cezar şi la ordinul lui, şi prin care să i se permită să-şi ia câte soţii ar fi voit, pentru a putea avea urmaşi.”

Ceea ce îl face pe dl. Champagny să se aventureze şi să scrie, în frumoasa lucrare despre lumea romană, că Iulius Cezar era mult mai complet decât Isus Cristos, care n-avea decât toate virtuţile, pe când Cezar avea nu numai toate virtuţile, dar şi toate viciile.

Acum, să-l lăsăm pe Cezar să plece în Galia; să-l lăsăm să-şi strângă corturile mari ca nişte palate, să încarce lecticile, adevărate camere mobilate; să-l lăsăm să-şi ia covoarele de purpură şi podelele din marcheterie. Fiţi liniştiţi, Ia nevoie, va merge în fruntea legiunilor sale, pe jos, cu capul descoperit, în plin soare, pe ploaie cu găleata. Va face treizeci de leghe pe zi călare sau în căruţă. Când un râu i se iveşte în drum, el îl va trece înot sau pe burdufuri; când întâlneşte zăpezile Alpilor, el le va înfrunta făcându-şi drum cu scutul, în timp ce soldaţii le vor străpunge cu suliţele, cu spadele sau chiar cu săbiile. Niciodată nu-şi va angaja armata pe un drum pe care nu l-a cercetat mai înainte. Când îşi va trece legiunile în Anglia, pentru că auzise că pe coastele britanice se pescuiau perle mai frumoase decât în mările Indiei, va cerceta personal drumul şi va vizita porturile care puteau constitui adăposturi sigure pentru flotă. Într-o zi, aflând că armata sa, de care se despărţise ca să urmeze o întâmplare fericită, era asediată în propriul său cantonament, se va deghiza în gal şi va străbate rândurile duşmanilor. Altă dată, cum aştepta în zadar nişte întărituri care nu mai veneau, se va arunca într-o barcă şi va porni singur în căutarea lor. Nici o prevestire nu-i va opri înaintarea; nici un augur nu-i va schimba planurile. Chiar dacă victima va scăpa din mâinile sacrificatorului, el Nu se va opri să meargă împotriva lui Scipio şi a lui Juba. Coborând din corabie şi căzând în momentul când punea piciorul pe pământul Africii, va spune: „Africa, eşti a mea!” Niciodată nu-şi va face idei preconcepute, căci hotărârea o va lua influenţat de împrejurări. Geniul său va improviza planul pe care îl va urma. Va lupta fără să aibă un plan pregătit dinainte. Va ataca după un marş; nu se va sinchisi câtuşi de puţin dacă timpul e bun sau rău, va căuta, însă, întotdeauna ca duşmanul să aibă în faţă ploaia sau zăpada. Niciodată nu-şi va pune în derută adversarul, fără să pună mâna pe campamentul acestuia Când inamicul îi va întoarce spatele, nu-i va da răgaz să-şi revină din spaimă. În momentele critice, va înlătura toţi caii, inclusiv calul său, pentru a-şi obliga soldaţii să învingă, neavând posibilitatea să fugă. Când trupele sale vor da înapoi, el, personal, le va regrupa, oprind fugarii cu propriile sale mâini, forţându-i, oricât de îngroziţi ar fi fost, să-şi întoarcă faţa spre duşman. Un portdrapel pe care-l va opri astfel îl va ameninţa cu vârful suliţei, dar el va îndepărta vârful suliţei cu pieptul. Un altul îi va lăsa stindardul pe care îl purta; cu stindardul în mână, va merge împotriva duşmanului. După bătălia de la Pharsalus, mergând înaintea trupelor sale şi traversând Helespontul într-o mică barcă, va întâlni pe Lucius Cassius cu zece galere şi-l va face prizonier pe acesta împreună cu toate cele zece galere ale sale în sfârşit, cu prilejul unui atac asupra unui pod din Alexandria, va fi obligat să se arunce în mare şi să înoate pe o distanţă de vreo două sute de paşi, până la nava cea mai apropiată, purtând, sus, în mâna stângă, ca să nu se ude, hârtiile pe care le avea asupra lui şi ţinând cu gura cămaşa de zale, ca să nu lase duşmanului vreun trofeu.

Or, iată-l plecat, plecat ca să se rătăcească în acest haos barbar şi războinic care se numeşte Galia şi care convine atât de bine geniului său.

Să vedem ce se va întâmplă în timpul absenţei sale cu Cicero în exil, cu Pompei, lipsit de popularitate şi cu Clodius, pentru un moment, regele neîncoronat al mulţimii.

9. A. DUIUM l 29

XXVIII Am spus că Cicero plecase.

Multe prevestiri – cunoaşteţi influenţa pe care prevestirile o aveau asupra romanilor şi acum, în toate, vedeau o prevestire – multe prevestiri indicaseră că exilul său nu avea să fie de lungă durată.

Când s-a îmbarcat Ia Brindisi pentru a merge la Dyrrachium, vântul fusese favorabil la început, apoi îşi schimbase direcţia şi-l aruncase, a doua zi, pe locul de unde plecase. Prima prevestire.

Porneşte din nou; de data aceasta vântul îl duce la destinaţie, dar în momentul în care se pregătea să pună piciorul pe uscat, pământul se cutremură, iar marea se retrase din faţa lui. A doua prevestire.

Apoi, căzu într-o adâncă descurajare. El, care spunea întotdeauna când era numit orator: „Spuneţi-mi filosof”, deveni melancolic ca un poet, melancolic ca Ovidiu exilat în ţara tracilor.

Cea mai mare parte din timp era foarte trist, aproape disperat, privind spre coastele Italiei cum ar fi făcut un amant nefericit, spune Plutarh.

Melancolia, muza aceasta foarte modernă, bănuită de Ovidiu, este un lucru atât de rar la cei vechi încât nu rezistăm dorinţei de a traduce o scrisoare a lui Cicero către fratele său. Ea îl prezintă pe marele orator sub un aspect sub care este complet necunoscut.

Scrisoarea aceasta, semnată de Cicero, ar fi putut foarte bine să fie semnată de Andre Chenier sau de Lamartine. Este datată din Tesalonic, la 13 iunie, anul 696 de la fundarea Romei.

„Fratele meu! Fratele meu! Fratele meu! Cum? Dacăţi trimit sclavi fără scrisori, mă crezi supărat pe tine şi spui că nu vreau să te mai văd. Eu să fiu supărat pe tine, fratele meu? Spune-mi, este oare cu putinţă aşa ceva? Dar cine ştie? În realitate, poate că tu m-ai întristat! Poate duşmanii tăi m-au pierdut! Poate că invidia ta este cauza exilului meu! Poate că nu sunt eu cauza ruinei tale; iată răsplata consulatului meu atât de lăudat! El mi-a răpit copiii, patria, averea, iar ţie, ţie, dacă nu m-ar fi răpit decât pe mine, nu m-aş plânge câtuşi de puţin. Tot ce-am avut nobil şi bun, de la tine mi-a venit, dar spune-mi, ce ţi-am dat eu, oare, în schimb? Doliul durerii mele, îngrijorare pentru soarta ta, necazuri, întristare, singurătate şi eu să Nu vreau să te văd! Oh! Eu n-aş vrea să mă vezi, căci, vai! Dacă m-ai vedea, n-aş mai fi acela pe care l-ai cunoscut, care, plângând, se despărţea de tine, care aveai şi tu ochii în lacrimi. Iţi spun, Quintus, din fratelea ce la n-a mai rămas nimic, nimic decât doar umbra, imaginea unui mort care respiră. De ce, oare, n-am murit? De ce nu m-ai putut vedea mort, cu ochii tăi? De ce nu te-am lăsat oare să supravieţuieşti nu numai vieţii mele, dar şi gloriei mele? Oh! Îţi mărturisesc, pe toţi zeii, că eram cu un picior în mormânt când m-am auzit chemat de o voce. Îmi spunea, şi eu o auzeam adresându-mi-se din toate părţile, că o parte din viaţa ta se găsea în viaţa mea. Şi atunci am rămas să vieţuiesc!

Iată în ce fel am greşit! Iată crima pe care am făptuit-o. Dacă m-aş fi sinucis aşa cum mă băteau gândurile, ţi-aş fi lăsat o amintire uşor de apărat. Acum am făcut greşeala ca, viu fiind, să-ţi lipsesc; ca viu fiind, să fii obligat să te adresezi altora; glasul meu, care atât de des a venit în ajutorul unor străini, acum îţi lipseşte tocmai când tu însuţi eşti în pericol Oh! Fratele meu, dacă sclavii mei au venit la tine fără scrisori, nu spune: „Mânia este de vină!” nu, spune „Este deznădejdea, această supremă slăbiciune care se găseşte în adâncul lacrimilor şi a durerii”. Chiar scrisoarea aceasta, când o scriu, de câte lacrimi nu e scăldată? Sigur că tot atâtea lacrimi cât ai să verşi şi tu când ai s-o citeşti. Crezi că pot să nu mă gândesc la tine, şi, gândindu-mă, să nu izbucnesc în plâns? Şi când mi-e dor de fratele meu, crezi că mi-e dor numai de fratele meu? Nu, ci şi de gingaşa afecţiune a unui prieten, de deferenţa unui fiu, de înţelepciunea unui tată. Ce fericire am încercat noi vreodată, eu, fără tine, tu, fără mine? Vai! În timp ce eu te plâng pe tine, nu o plâng, oare, şi pe fiica mea Tullia? Câtă modestie! Câtă judecată! Câtă pietate! Fata mea, chipul meu, vocea mea, sufletul meu, iar fiul meu, fiul meu atât de frumos şi atât de drag inimii mele’ fiul meu pe care am avut curajul, barbaria să-l smulg’din îmbrăţişarea mea. Sărmanul copil! Mai pătrunzător decât aş fi voit, nefericitul de el pricepuse despre ce era vorba.

Şi copilul tău, copilul tău, chipul tău pe care Cicero al meu îl iubeşte ca pe un frate şi-l respectă ca pe un frate mai mare! Oare n-am părăsit eu pe cea mai nefericită dintre femei, pe cea mai credincioasă dintre soţii, căreia nu i-am îngăduit să mă urmeze pentru ca cineva să poată veghea asupra a ceea ce a mai rămas din averea mea şi Să-i poată ocroti pe sărmanii mei copii? Şi, totuşi, când am putut, i-am scris. Ţie ţi-am trimis scrisori prin libertul tău, Philogonus, şi cred că, până acum, le-ai primit. În aceste scrisori te imploram şi te rugam să faci ceea ce te rugasem prin gura sclavilor mei, adică să vii la Roma, cât mai repede cu putinţă. Mai întâi vreau să vii aici ca un protector, în cazul în care ar mai rămâne duşmani încă nesatisfăcuţi, în cruzimea lor, de nenorocirile care s-au abătut asupra noastră. Dacă acum ai un curaj pe care eu nu-l mai am, eu, cel pe care tu îl considerai atât de tare, întăreşte-te ca să fii pregătit pentru lupta pe care o vei avea de susţinut. Nădăjduiesc – dacă încă mai pot nădăjdui – nădăjduiesc că integritatea ta, dragostea pe care ţi-o poartă concetăţenii şi poate chiar mila de nenorocirea mea, te vor ocroti. Dacă exagerez primejdia care te aşteaptă, fă pentru mine ceea ce crezi că ar trebui făcut. Mulţi îmi scriu în legătură cu aceasta şi mulţi îmi spun să sper, dar eu cum să mai sper când văd duşmanii mei atât de puternici şi pe prieteni, că unii mă părăsesc, alţii mă trădează? Se tem toţi că înapoierea mea ar putea să le fie o remuşcare pentru ingratitudinea lor scelerată! Dar, chiar aşa cum sunt, sondează-i, fratele meu, şi scriemi deschis. Eu voi trăi cât timp vei avea nevoie de viaţa mea, cât timp mă vei crede în stare să înfrunt un pericol care te va ameninţa. În afară de aceasta n-aş fi în stare să trăiesc, căci, în adevăr, nu există forţă, prudenţă sau filosofie care să poată suporta asemenea dureri.

Ştiu că avusesem un timp mai bun şi mai potrivit ca să mor, însă am făcut greşeala, pe care au făcut-o mulţi alţii, că l-am lăsat să treacă. Aşa că, să nu mai vorbim de trecut; ar fi să-ţi reînviu durerile, iar eu să-mi reamintesc de prostia pe care am făcut-o. N-am să mai cad în greşeala de a suporta necazurile şi ruşinea acestei vieţi mai mult decât este absolut necesar pentru fericirea ta şi pentru nevoile tale, ţi-o jur. Astfel, dragă frate, cel care încă acum câtva timp se putea socoti cel mai fericit om din lume, prin tine, prin copiii săi, prin soţia sa, prin bogăţia sa, cel care acum câtva timp se mai considera încă egalul celor mari prin onoruri şi prin influenţă, prin stimă şi favoare: acela a ajuns într-o asemenea mizerie, într-o asemenea ruină, încât trebuie să ia o hotărâre supremă şi să nu se mai văicărească ruşinos, nici pe el, nici pe ai săi. Acum, spune-mi, te rog, de ce-mi vorbeşti de un schimb? Oare eu nu trăiesc pe cheltuiala ta? Vai! Şi în privinţa asta Mă simt foarte vinovat. Ce-aş putea prevedea mai teribil decât de a te şti forţat să-ţi plăteşti datoriile cu fiinţa ta şi a fiului tău. Pe când eu am primit şi am risipit fără folos toţi banii pe care tezaurul Pepublicii mi i-a numărat în numele tău. Însă Mare Antonius şi Cepion au primit sumele pe care mi-ai scris să le dau. Mie îmi ajunge cât am pentru planurile pe care le fac; fie că vom învinge, fie că va trebui să disperăm, mie nu-mi mai trebuie nimic. Dacă s-ar întâmplă să survină vreo încurcătură gravă, sunt de părere să te adresezi fie lui Crassus, fie lui Clodius. Mai este şi Hortensius, dar nu ştiu dacă ai putea să te încrezi în el. Afectând o mare simpatie pentru mine, înconjurândumă cu tot felul de atenţii, el a încercat mereu, împotriva mea, împreună cu Arrius, lucrurile cele mai odioase şi cele mai ticăloase. După sfaturile lor şi contând pe promisiunile lor, m-am prăbuşit în prăpastie.

Însă păstrează toate astea pentru tine, ca să nu-ţi aducă neplăceri. Dealtfel, pe Hortensius ţi-l voi face binevoitor, prin Pomponius. Să împiedicăm ca vreo mărturie mincinoasă să realizeze versul acela care circula împotriva ta în legătură cu legea Aurelia, pe vremea când concurai pentru edilitate. Nu mă tem de nimic mai mult la ora actuală decât să văd că oamenii te cruţă din mila pe care le-o poţi insufla pentru mine, căci atunci toată ura pe care am strâns-o asupra mea se va abate asupra capului tău. Messala cred că ţi-e prieten cu adevărat. Cred că Pompei, chiar dacă nu este, ar vrea să pară că este. Asta i-aş ruga, dacă mi-ar mai asculta rugăciunile. Tot ce aş îndrăzni ar fi să-i rog să se mulţumească doar cu necazurile care ne copleşesc acum; în aceste necazuri, nici un ajutor nu e de condamnat. Dar mai e ceva, şi asta înseamnă pentru mine adâncă durere care mă face să şovăi; este faptul că acţiunile mele cele mai generoase sunt cauza persecuţiilor pe care le îndur. Nu-ţi dau în grijă nici pe fiica mea, care este a ta, nici pe Cicero al nostru. Există oare ceva pe lume care să mă fi făcut să sufăr şi care să nu-ţi fi produs şi ţie o egală suferinţă? Cât eşti în viaţă, fratele meu, sunt liniştit: copiii mei nu vor fi orfani. Cât despre restul, adică posibilitatea salvării mele şi speranţa de a reveni în patrie ca să închid ochii acolo, n-aş putea săţi scriu nimic, pentru că lacrimile strică tot ce scriu. Veghează, te rog, asupra Terentiei; ţine-mă la curent cu toate. În sfârşit, fratele meu, fii tare atât cât natura îi permite omului să fie tare într-o asemenea împrejurare.”

Dar noutăţile pe care Cicero le cerea fratelui său nu erau de natură să-l poată linişti. După plecarea sa, aşa cum am mai spus, nu numai că Clodius poruncise să se afişeze hotărârea cu privire la exilarea lui, dar dăduse foc caselor sale de la ţară şi, după ce locuise un moment casa aceea faimoasă de pe Palatin, care costase trei milioane cinci sute de mii de sesterţi, ordonase să fie rasă de pe faţa pământului şi pe locul ei ridicase un templu Libertăţii.

Mai mult, scosese în vânzare bunurile exilatului şi în fiecare zi deschidea licitaţia asupra lor.

Dar, oricât de scăzute erau preţurile cu care se scoteau lucrurile la licitaţie, trebuie să recunoaştem, ca un merit al romanilor, niciodată preţurile fixate n-au ajuns să fie atinse.

Acestea despre Cicero.

Să vedem ce făceau ceilalţi.