XXV

Mai întâi, s-a produs o mare agitaţie în piaţa publică.

Achitat, după o învinuire care antrena exilul dacă ar fi fost condamnat, Clodius era acum mai puternic ca niciodată, din moment ce rămânea nepedepsit. Achitarea lui fu un adevărat triumf.

Douăzeci şi cinci de judecători rezistaseră şi, cu orice risc, condamnaseră.

„însă, spune Cicero, treizeci şi unu se temuseră mai mult de foame decât de ruşine şi achitaseră.”

În felul acesta, mişcarea conservatoare imprimată de consulatul lui Cicero şi de Conjuraţia lui Catilina, care fusese descoperită şi înăbuşită, era total oprită prin achitarea lui Clodius, iar partidul demagogic, reprezentat prin Pompei, infidel aristocraţiei, prin Cezar, fidel poporului, prin Crassus, fidel lui Cezar, învinsese definitiv. Astfel, Roma fericită de a se fi născut sub consulatul lui Cicero – o fortunatam natam, tne consule, Romam!

— Roma aceasta revenise acolo unde o împinsese Catilina când, întâlnindu-l pe Cicero în drumul său, Catilina fusese obligat să abandoneze partida.

Amintirea acestui prim triumf îl înflăcără pe Cicero şi-i dădu un curaj pe care nu-l avea de obicei.

Senatul se adunase de idele lui mai, iar când îi veni lui Cicero rândul să vorbească, spuse:

— Senatori romani, pentru o rană care vi s-a făcut,

Nu trebuie nici să părăsiţi, nici să renunţaţi la poziţia voastră; nu trebuie să negaţi loviturile primite, nici să exageraţi rănile; ar fi o prostie să treceţi cu vederea, dar ar fi o laşitate să vă temeţi. Catulus a fost achitat de două ori până acum şi Catilina tot de două ori; ori acesta este încă unul mai mult lăsat liber de judecătorii aceştia vânduţi pe seama Republicii.

Apoi, întorcându-se spre Clodius care, ca senator, asista la şedinţa Senatului şi râdea dispreţuitor de ieşirea lui Cicero:

— Te înşeli Clodius, striga el, dacă ai crezut cumva că judecătorii te-au lăsat liber. Eroare! Ei ţi-au dat Roma ca închisoare; ei au vrut nu să te salveze ca cetăţean, ci săţi ridice libertatea exilului. Curaj, senatori, susţineţi-vă demnitatea; oamenii cinstiţi sunt strâns uniţi în dragostea lor pentru Republică.

— Atunci, om cinstit ce eşti, fă-ne plăcerea şi spunene ce ai făcut la Baia, îi strigă Clodius.

După cum se ştie, Baia era lupanarul Italiei. Un bărbat care se ducea la Baia putea fi bănuit, o femeie care se ducea la Baia era pierdută.

Se spunea că Cicero fusese la Baia ca să vadă pe sora lui Clodius.

— Baia? Răspunse Cicero. Mai întâi n-am fost la Baia şi apoi, chiar dacă aş fi fost, ce? Baia este un loc interzis pentru bărbaţi? Nu se poate merge la Baia ca să bei apă?

— Bine! Răspunse Clodius, ţăranii din Arpinum au vreo legătură cu apele de acolo, oricare ar fi ele?

— N-ai decât să-l întrebi pe marele tău patron, replică Cicero, dacă n-ar fi fost foarte fericit să bea apă la Arpinum.

Marele patron era Cezar, dar la ce erau bune apele de la Arpinum, aceasta n-o ştim.

Pasajul acesta este obscur şi nu cunoaştem dacă vreun comentator l-a explicat; dar după câte se pare, era ceva jignitor, căci Clodius se enervă.

— Senatori romani, strigă el, cât o să-l mai suportăm printre noi pe acest rege?

La aceasta Cicero răspunde printr-un calambur pe care vom încerca să-l facem înţeles.

În latineşte rege se spune rex. Sora lui Clodius se căsătorise cu Marcius Rex; Marcius Rex este foarte bogat; Clodius este amantul surorii sale; graţie influenţei acesteia el spera să fie trecut în testamentul cumnatului Său, dar în această privinţă speranţa îi fusese spulberată.

— Rege, rege, răspunse Cicero. Ah! Tu ai ce ai cu Rex care nu te-a trecut în testament, pe tine care ai şi tocat jumătate din moştenire.

— Dar tu, reluă Clodius, tu ai cumpărat casa de la Crassus cu banii moşteniţi de la tatăl tău?

În adevăr, Cicero cumpărase de la Crassus o casă pe care o plătise cu trei milioane cinci sute de mii de sesterţi.

Iată scrisoarea pe care i-o trimisese prechestorului Sextius: „Felicitându-mă zilele trecute pentru că am cumpărat casa lui Crassus, m-ai hotărât, căci numai după ce am primit complimentele’tale am cumpărat-o cu trei milioane cinci sute de mii de sesterţi. De aceea mă văd acum înglodat în datorii încât caut să intru în orice conspiraţie, numai dacă ar binevoi să mă primească!”

— Cumpărată? Ripostează Cicero, când Clodius vorbeşte de cumpărat mi se pare că este vorba de judecători, nu de case.

— Îmi dau seama că eşti pornit împotriva judecătorilor: ai afirmat în faţa lor că eu eram la Roma în ziua misterelor lui Bona Dea, şi ei n-au voit să te creadă pe cuvânt.

— Te înşeli, Clodius; dimpotrivă, douăzeci şi cinci au crezut cuvintele’mele: în cuvintele tale n-au crezut treizeci şi unu, şi de aceea a trebuit să fie plătiţi dinainte.

La răspunsul acesta huiduielile l-au făcut pe Clodius să tacă.

Toate acestea erau puţin parlamentare, cum am zice astăzi, dar noi am văzut şi auzit mai mult decât atât.

Se înţelege că din momentul acela se declarase un război între Cicero şi Clodius. Vom vedea că războiul acesta îl va duce pe Cicero la exil şi pe Clodius la moarte.

În aşteptare, care era pentru Clodius problema cea mare? Să se răzbune de toate insultele aduse de Cicero, ale cărui cuvinte, repetate din Senat până în Câmpul lui Marte, îl însemnaseră asemeniunui fier roşu.

Cicero avea boala oamenilor de spirit: nu putea să-şi ţină gura; trebuia ca spiritul acesta diavolesc să izbucnească, chiar împotriva prietenilor, a părinţilor sau a aliaţilor săi.

— Cine l-a legat pe ginerele meu de sabia asta? Spuse el văzând pe soţul fiicei sale purtând la şold o sabie aproape cât el de lungă.

Fiului lui Sylla îi mergea rău; el îşi vindea lucrurile şi pentru asta afişa lista lor.

— Prefer afişele tatălui decât ale fiului, spunea Cicero.

Confratele său Vatidius avea scrofulă; într-o zi, după ce pledase şi Cicero îl ascultase:

— Ce crezi despre Vatidius? Îl întrebă cineva.

— Îl găsesc cam umflat, răspunse Cicero.

Cezar propuse împărţirea Campaniei: mare emoţie printre senatori.

— N-am să îngădui, cât voi trăi, această împărţire, spuse Lucius Gellius, care avea optzeti de ani.

— Cezar o să aştepte, observă Cicero, Gellius nu cere prea mult timp.

— Prin mărturia ta ai pierdut mai mulţi cetăţeni decât ai salvat cu elocinţa, îi spuse Metellus Nepos.

— Se poate, răspunse Cicero; asta înseamnă că am mai multă corectitudine decât talent.

— Am să te copleşesc cu injurii, îi spuse un tânăr acuzat că îşi otrăvise tatăl cu prăjituri.

— Fie, răspunse Cicero, de la tine prefer injurii decât prăjituri.

Într-un proces îl citase ca martor pe Publius Costa, care, fără să cunoască nici o boabă de legislaţie, avea pretenţia că este jurisconsult.

Întrebat, Publius răspunse că nu ştia nimic.

— Ei bine! Spuse Cicero, ce crezi că eşti întrebat despre drept?

Metellus Nepos era mai ales ţinta atacurilor sale.

— Cine este tatăl tău? Îl întrebă acesta pe Cicero într-o zi, crezând că-l încurcă din cauza originii sale de jos.

— Dragă Metellus, răspunse Cicero, maică-ta ţi-a făcut ţie răspunsul mai dificil decât mie.

Acelaşi Metellus care era acuzat că, în privinţa banilor, avea mâinile cam lungi, îi făcuse preceptorului său o înmormântare magnifică şi-i aşezase pe mormânt un corb din piatră.

Cicero îl întâlni.

— Ce bine ai făcut că ai pus un corb pe mormântul preceptorului tău! Îi spuse oratorul.

— De ce?

— Pentru că te-a învăţat mai degrabă să furi decât să vorbeşti…

— Prietenul pentru care pledez, spunea la un proces Marcus Appius, m-a rugat să pun în apărarea sa grijă, logică şi bună credinţă.

— Şi ai inima să nu faci nimic din tot ce te-a rugat prietenul! Îl întrerupse Cicero.

Lucius Sotta îndeplinea funcţia de cenzor în timpul când Cicero candida pentru consulat. Lucius Cotta era un beţiv notoriu.

În timpul discursului pe care îl adresa poporului, Cicero ceru să bea. Prietenii profită de momentul întreruperii, se strâng în jurul său şi-l felicită.

— Aşa e, dragi prieteni, spuse el, strângeţi-vă în jurul meu ca să nu mă vadă cenzorul că beau apă: nu mi-ar ierta-o niciodată.

Marcus Gallius, despre care se spunea că-era fiul unor sclavi, ajunsese senator şi citea acolo scrisori cu o voce puternică şi strălucitoare.

— Ce voce frumoasă! Spuse unul din ascultători.

— Te cred şi eu, spuse Cicero, a fost crainic public.

După două mii de ani, glumele acestea nu ni se par Prea pline de haz, dar e sigur că ele erau încă şi mai puţin pline de haz pentru cei pe seama cărora erau făcute.

Pe Antoniu îl numea Troiana; pe Pompei, Epicrate; pe Cato, Polydamas; pe Crassus, Chelul; pe Cezar, Regina şi pe sora lui Clodius, zeiţa cu ochi de bou, pentru că, asemeni Junonei, era soţia fratelui său.

Toate acestea îi ’creau lui Cicero o mulţime de duşmani, şi încă duşmani teribili, căci rănile pe care le producea loveau direct în amorul lor propriu.

Dacă Antoniu a pus să i se taie capul şi mânile şi i le-a ţintuit pe tribuna din For şi dacă Fulvia i-a înfipt un ac în limbă, asta a fost pentru că mâna lui Cicero scrisese Filipicele.

Să vedem cum se putea răzbuna Clodius pe Cicero. XXVI Cicero se lăuda cu un lucru, pe care romanii rigizi i-l reproşau mereu: că în urma Conjuraţiei lui Catilina condamnase cetăţeni romani la moarte, în special pe Lentulus şi pe Caethegus, deşi legea nu permitea condamnarea la moarte a unui cetăţean, ci numai la exil.

Cicero ar fi trebuit acuzat: dar, fiind senator, nu putea Fi acuzat decât de un tribun al poporului. Şi nu putea fi tribun al poporului decât dacă erai din popor. Or, Clodius nu era doar nobil, ci şi patrician.

Ca să se înlăture această dificultate se recurse la un subterfugiu.

Am vorbit de limba nestăpânită a lui Cicero.

Într-o zi îi veni ideea să ia apărarea lui Antoniu, fostul său coleg, împotriva lui Pompei şi a lui Cezar, şi-i atacă în ziua aceea pe Pompei şi pe Cezar aşa cum ştia el să atace, cu toată cruzimea.

Trei ore mai târziu, după această ieşire, Cezar şi Pompei publicară plebiscitul care autoriza adoptarea lui Clodius de către Fonteius, un plebeu modest.

Din clipa aceea, nu mai era nici o îndoială, Clodius avea să fie numit tribun al poporului.

Şase luni mai înainte, Cicero îi scrisese lui Atticus: „M-a vizitat Cornelius – Bineînţeles Cornelius Balbus, om de încredere.

— El mi-a garantat că Cezar mă va consulta în toate. Or, iată cum văd eu sfârşitul tuturor acestora: o legătură strânsă cu Pompei şi la nevoie cu Cezar; nici un duşman care să nu revină la mine; bătrâneţe liniştită.”

Sărmanul Cicero!

Dar când a auzit că Clodius solicită tribunalul, că Cezar este şi el amestecat cu ceva în adopţiunea lui de către Fonteius, iată ce comunică lui Atticus despre această mare veste, în scrisoarea sa datată din Tres-Tavernes, aprilie 695.

„Să vezi ce întâlnire! Mergeam liniştit pe Via Appia spre Antinum şi ajunsesem la Tres-Tavernes. Era ziua sărbătorii lui Ceres, văd în faţa mea pe scumpul meu Curion, venind dinspre Roma.

— Nu ştii nici o noutate? Mă fntrebă Curion.

— Nu, îi spun eu.

— Clodius, solicită tribunatul.

— Ce spui?

— Este mare duşman al lui Cezar şi se spune că vrea să anuleze toate actele lui Cezar…

De un an, Cezar nu mai era consul.

— Şi Cezar ce spune?

— Cezar spune că n-are nici un amestec în adopţiunea lui Clodius”.

Apoi Cicero trece la un alt subiect.

Insă, în iulie, lucrurile se schimbă; el îşi datează scrisoarea din Roma.

Tot lui Atticus îi scrie: „Aşteptând, dragul de Clodius nu încetează să mă ameninţe şi se declară pe fată duşmanul meu. Furtuna este deasupra capului meu: la prima lovitură, vino repede.”

Totuşi, Cicero nu poate crede că este în pericol.

Pompei îi dă cuvântul său că Clodius nu va întreprinde nimic împotriva lui.

Cezar, care a obţinut guvernarea Galiei pe timp de cinci ani, îi oferă o locotenentă în armata sa.

„Cezar mă solicită mereu ca locotenent, spune Cicero; ar fi o salvare mai mult decât onorabilă; dar nu vreau.

— Atunci, ce vreau? Să încerc să lupt? Mai degrabă, da.”

Şi, în adevăr, va încerca să lupte.

Insă, în august, lucrurile şi-au căpătat toată gravitatea, iar pericolul a început să se contureze.

„Aşteptând, dragă Atticus, fratele zeiţei nostre cu ochi de bou nu merge cu jumătăţi de măsură în ameninţările lui împotriva mea. În fata lui Sampciseramus (una din poreclele pe care Cicero i le dă lui Pompei) el neagă proiectele sale, dar se mândreşte şi se laudă cu ele la toată lumea. Tu mă iubeşti sincer, nu-i aşa? Da. Ei bine, dacă dormisari repede din pat; dacă te-ai sculat, porneşte; dacă ai pornit, grăbeşte-ţi paşii; dacă fugi, pune-ţi aripi. Trebuie să fii la Roma când se vor întruni comiţiile şi, dacă e imposibil, atunci cel mai târziu pentru momentul când se va anunţa votul.”

Opt luni mai târziu, totul s-a comis iar Cicero îi scrie aceluiaşi Atticus: „Anul de la facerea Romei 696, Vibona, ţara brutienilor, 3 aprilie.

Facă cerul, dragul meu Atticus,. Să-ţi mulţumesc într-o zi că m-ai forţat să trăiesc! Dar până acum tare am regretat că te-am ascultat. Te conjur, vino imediat să mă întâlneşti la Vibona, unde m-a condus o schimbare de direcţie indispensabilă; vindi! Vom fixa împreună itinerariul şi locul unde să mă retrag. Aş ji surprins dacă n-ai veni, dar sunt sigur că vei veni.”

Ce se întâmplase?

Clcuus fusese numit tribun spre stârşituf anului

695. Consuli erau Piso şi Gabinius. El a început prin a şi-i apropia, intervenind să i se dea lui Piso Macedonia şi lui Gabinius Siria.

Din această cauză Cicero nu mai putea găsi sprijin decât la Crassus, la Pompei sau la Cezar.

Cu Crassus nu era nici un pericol: el îl detesta pe Cicero, care în orice moment râdea de el, numindu-l Chelul, milionarul, Calvus sau Dives. Pompei, îndrăgostitul de cincizeci de ani, era cu totul în stăpânirea farmecelor tinerei sale soţii, Iulia; şi, după cum am văzut, la spaima lui Cicero se mulţumea să răspundă: „Nu-ţi fie frică, răspund eu de toate!”

Cezar, deşi manifesta faţă de Cicero multă prietenie, de când cu afacerea Catilina, aprecia prea mult talentul oratorului pentru a-i refuza protecţia; dealtfel, Cezar, protejându-l pe Cicero, se achita faţă de Cicero care îl protejase pe Cezar.

Cum am văzut, Cezar îi oferise lui Cicero o locotenenţă în armata sa. Cicero fusese pe punctul de a o accepta.

Simţind că duşmanul îi scapă, Clodius alergă la Pompei.

— De ce vrea Cicero să plece din Roma? Întrebă el. Crede că am ceva cu el; Absolut nimic! Cel mult cu Terentia, soţia lui, dar faţă de el, pe zeii din cer! N-am nici ură, nici mânie.

Pompei repetă lui Cicero cuvintele acestea, adăugind garanţia sa personală.

Cicero se crezu salvat şi-i mulţumi lui Cezar pentru locotenenţă.

Cezar ridică din umeri.

Şi, în adevăr, într-o bună dimineaţă, Clodius acuză pe Cicero. Se ştie că trimisese la moarte fără judecată pe Lentulus şi pe Caethegus.

Acuzat de Clodius, Cicero nu îndrăzni să facă apel la Cezar, care îl prevenise. Alergă la Pompei, care îi spusese întotdeauna că n-avea de ce să se teama.

Pompei îşi trăia liniştit luna de miere în vila sa de pe muntele Albano.

I se anunţă vizita lui Cicero.

Pompei ar fi fost foarte încurcat dacă ar fi dat ochii cu Cicero; el fugi pe o poartă secretă. Lui Cicero i se arătă toată casa pentru a-i dovedi că Pompei nu era acolo.

Înţelese că era pierdut. Se întoarse la Roma, se Îmbrăcă în haine de doliu, lăsă să-i crească barba şi părul şi străbătu oraşul implorând poporul.

La rândul său, Clodius, însoţit de partizanii săi, mergea zilnic în calea lui Cicero şi îl ironiza că-şi schimbase îmbrăcămintea, în timp ce prietenii lui adăugau la ameninţările lui Clodius pietre şi noroi.

Cu toate acestea, cavalerii rămăseseră credincioşi fostului lor comandant; tot ordinul se îmbrăcase în haine de doliu odată cu el; peste cincisprezece mii de tineri îl însoţeau, cu părul în dezorbine, implorând poporul.

Senatul făcu mai mult: el decretă doliu public şi ordonă ca toţi cetăţenii romani să se îmbrace în negru.

Însă Clodius înconjură Senatul cu oamenii lui.

Atunci, senatorii se repeziră peste vestibul, rupându-şi togile de pe ei şi scoţând strigăte de disperare; din nefericire togile sfâşiate nu impresionară poporul.

Din momentul acela, era de susţinut o luptă, o bătălie de rezolvat pe calea armelor.

— Rămâi, îi spunea Lucullus, şi garantez eu de succes.

— Pleacă, îi spunea Cato, şi poporul, sătul de nebunia şi violenţele lui Clodius, te va regreta curând.

Cicero preferă sfatul lui Cato în locul sfatului lui Lucullus. Avea curajul civil, dar n-avea deloc curajul militar.

În mijlocul unui tumult înfricoşător, el luă o statuie a Minervei, pe care o păstra în casă cu o veneraţie deosebită, şi o duse în Capitoliu, unde o închină cu această inscripţie: MINERVET, CONSERVATOAREA ROMEI Apoi, pe la miezul nopţii, ieşi din Roma şi străbătu Lucania pe jos, însoţit de prietenii săi.

Itinerariul său îl putem urmări după scrisori: la 3 aprilie îi scrie lui Atticus din ţara brutienilor; la 8 aprilie îi scrie tot lui, din Lucania; pe la 12, tot lui, în drum spre Brindisi; la 18 aceeaşi lună, tot lui, din Ţara Tarentum; la 30, soţiei, fiului şi fiicei sale, din Brindisi; şi, în sfârşit, la 29 mai, lui Atticus”, din Tesalonic.

Imediat după ce se află de fuga sa, Clodius obţinu împotriva lui Cicero un decret de exil şi publică un edict care interzicea tuturor cetăţenilor, de pe o porţiune de cinci sute de mile de frontierele Italiei, să-i dea apă şi foc, sau să-l primească sub acoperişul lor.

Abia trecuseră doisprezece ani de când scrisese cu trufie: Armele lasă loc togii şi laurii luptelor – trofeelor cuvlntului.

Şi totuşi, învingător al lui Catilina, nu blestema zeii pentru exil: cea mai mare nenorocire a ta nu va fi exilul, cel mai mare duşman al tău nu va fi Clodius!