XXXIV

Consulatul lui Pompei şi al lui Crassus expirase. Annius Milo, Plautus Hypsoeus şi Metellus Scipio îşi prezentară candidatura la consulat.

Clodius se prezenta pentru a candida la pretură. ^- Am Mai spus-o, pretura era magistratura care se solicita de cei ruinaţi; un om care solicita pretura era un om care le spunea creditorilor săi: „Hotărât lucru, mă supun: daţi-mi voturile voastre, iar eu vă voi plăti, de pe urma administraţilor mei, şi dobânda şi capitalul”.

Se cunoaşte duşmănia dintre Milo şi Clodius.

Clodius înţelegea un lucru: că pretura sa era nulă dacă Milo ajungea consul.

Aşa că începu să submineze candidatura lui Milo şi s-o susţină pe a lui Scipio şi Hypsoeus.

Atunci, scenele cu crime şi cu incendii pe care le-am mai povestit se reînnoiră; scenele acestea întrerupeau comiţiile în fiecare moment, aşa că se ajunse în luna ianuarie fără să se fi ales nici consulii, nici pretorii.

Oamenii cumsecade erau pentru Milo; poporul – observaţi că în antichitate poporul este separat întotdeauna de oamenii cumsecade – poporul era pentru Hypsoeus şi Scipio.

Senatul, văzând că nu se stabileşte nimic, numi un interrex.

Acest interrex era Emilius Lepidus.

Ce era un interrex?

Vom explica imediat.

Când, din cauza opoziţiei tribunilor sau din cauza unor auguri nefavorabili, comiţiile întârziau prea mult iar consulii nu erau aleşi la începutul anului, era ceea ce se chema un interregn, având în vedere că consulii îşi părăseau funcţiile lor fără să aibă succesori.

Atunci Senatul se îngrijea de conducerea statului creând un interrex; interrexul este un magistrat cu putere egală cu a consulilor, dar care nu poate să dureze mai mult de cinci zile. El avea obligaţia să convoace comiţiile, să le prezideze şi să încredinţeze puterea consulilor de îndată ce erau aleşi. Dacă în timp de cinci zile consulii nu sunt aleşi, atunci se numeşte un alt interrex.

Citiţi-l pe Tit Liviu; el vă va spune că s-a întâmplat o dată ca puterea consulară să rămână timp de cincizeci şi cinci de zile în mâinile a unsprezece interregi numiţi unul după altul.

Or, a doua zi după ce Emilius Lepidus fusese numit interrex, la 13 calende ale lui februarie, 20 ianuarie după calendarul modern, Milo se îndrepta spre Lanuvium, oraş municipiu al cărui dictator era, pentru a alege un flamin. Pe la ora a noua din zi, adică la trei după-amiază întâlni pe Clodius, care venea de la Ariccia şi care se oprise lângă templul zeiţei Bona, pentru a vorbi cu decurionul aricienilor.

Clodius era călare; treizeci de sclavi îl urmau înarmaţi cu paloşe; alături de el era un cavaler roman, Cassidus Schola, şi doi plebei, doi oameni noi, doi ţărani, P. Pompenius şi C. Clodius, nepotul său.

Milo călătorea în car; el intrase pe Via Appia dintr-un drum lăturalnic, tocmai în locul unde se află acum localitatea Genzano, şi urmase Via Appia, găsindu-se în felul acesta în dreptul localităţii Albano, atunci când îl întâlni pe Clodius. Împreună cu el era soţia sa, Fausta, şi amicul său M. Tufius; suita lui de sclavi era cel puţin de două ori mai numeroasă decât a lui Clodius; în plus, mai avea cu el vreo douăzeci de gladiatori, printre care doi oameni renumiţi pentru forţă şi îndemânare: Eudamus şi Birria.

Eudamus şi Birria mergeau în urmă, formând ariergarda; ei se încăierară cu sclavii lui Clodius. Acesta, auzind gălăgie, veni în grabă. Îl cunoaştem pe Clodius. El se îndreptă ameninţător spre cei doi gladiatori. Unul dintre ei îi dădu o lovitură de lance care îi străbătu umărul.

Grav rănit, Clodius se prăbuşi de pe cal.

Cei doi gladiatori, neştiind dacă au făcut bine sau rău, se grăbiră să ajungă escorta lui Milo.

În timpul acesta, sclavii lui Clodius îl duseră într-o tavernă.

Cei doi gladiatori, privind în urmă să vadă dacă nu erau urmăriţi, văzuseră taverna în care fusese dus Clodius.

Milo observă o oarecare rumoare în escortă.

Se şuşotea, se privea în urmă; unii râdeau, alţii păreau îngrijoraţi.

Milo întrebă ce se întâmplase.

Şeful sclavilor se apropie de carul care se oprise şi-i povesti stăpânului său că unul din gladiatori rănise grav pe Clodius, care fusese transportat într-o tavernă; şi cu degetul indică taverna.

Milo se gândi un moment.

— Dacă e rănit, mai bine să moară. Mai rău nu mi se poate întâmplă: dimpotrivă!

Şi adresându-se şefului sclavilor, adăugă:

— Fustenus, ia cincizeci de oameni, forţează taverna Şi fă în aşa fel ca Clodius să fie lichidat în timpul încăierării.

Fustenus luă cincizeci de sclavi, porni şi se apucă să-l caute pe Clodius. Acesta se ascunsese, dar Fustenus răscoli totul şi sfârşi prin a da peste el.

Zece minute mai târziu, un cadavru zăcea pe Via Appia, cu faţa în ţărână.

Bineînţeles, Milo nu se oprise ca să vadă execuţia; el îşi continuase drumul, având toată încrederea în Fustenus.

După cum am văzut, acesta nu-i trădase încrederea.

Un senator, Sextus Toedius, se întorcea la Roma, de la ţară. El văzu un cadavru în mijlocul drumului, coborî din lectică, cercetă cadavrul şi recunoscu că este al lui Clodius.

Atunci, porunci să se aşeze cadavrul în lectică iar el, mergând pe jos, îl aduse la Roma.

După ce fusese expropriat de casele lui Cicero, Clodius cumpărase de la Scaurus un fel de palat pe muntele Palatin. Acolo Sextus Toedius depuse cadavrul.

La vestea celor petrecute, Fulvia veni în grabă.

— Clodius era adorat de femei şi mai ales de soţia lui.

— Fulvia începu să scoată strigăte disperate şi apăru în pragul casei smulgându-şi părul din cap, lovindu-şi faţa şi arătând toga însângerată.

Într-o clipă, casa se umplu de lume. Moartea lui Clodius îi reînviase popularitatea.

Toate acestea se petreceau chiar în seara morţii. Corpul ajunsese pe Palatin spre prima oră din noapte, adică pe la ora şase seara.

Noaptea se scurse în bocetele Fulviei şi în planurile de răzbunare făcute de clienţii lui Clodius.

A doua zi în zori, numărul mulţimii crescu; aproape opt mii de oameni se înghesuiau în jurul casei şi se înghesuiau atât de tare, încât trei sau patru persoane fură sufocate.

În mulţimea aceasta se găseau doi tribuni ai poporului, Minutius Plancus şi Pomponius Rufus. La îndemnul lor, plebea luă cadavrul gol, dar încălţat.

— Adică aşa cum era când fusese aşezat pe pat, ca să i se cerceteze rănile – îl luă şi-l duse la rostre, unde Plancus şi Rufus, partizanii lui Clodius, începură, prin cuvinte înflăcărate, să instige poporul împotriva ucigaşului.

Apoi, partizanii şi sclavii cărora Clodius le promisese de atâtea ori libertatea ridicară corpul şi-l coborâră în curia Hostilia, unde îl arseră improvizând un rug din băncile şi mesele tribunalelor şi Senatului. Rugul fu aprins cu caietele scriitorilor librari.

Din cauza vântului, de la rug luă foc curia; de la curie focul se întinse la faimoasa bazilică Porcia pe care, ne amintim, o apărase Cato cu preţul vieţii şi care arse până în temelii.

De aici, fanaticii porniră în goană să asedieze casa lui Milo şi a interregelui.

Milo nu era acasă: împotriva lui era pur şi simplu un act de răzbunare; însă contra lui Lepidus era un act politic. Voiau să-i silească să adune comiţiile şi, profitând de iritarea care se manifestase împotriva lui Milo, să se obţină cu forţa numirea lui Scipio şi a lui Hypsoeus.

Dar Lepidus nu se lăsă intimidat. El închise porţile, îşi adună sclavii, servitorii şi garda care îi era dată ca interrex, luă comanda şi respinse pe asediatori cu o ploaie de săgeţi. Vreo doisprezece rămaseră pe câmpul de bătaie.

Ceilalţi, văzând aceasta, se întoarseră în Forum, luară fascele de pe patul libitinar şi le duseră la casa lui Schipio şi Hypsoeus, care nu îndrăzniră să le primească.

Atunci, poporul le duse lui Pompei – care stătea retras, ca de obicei, în grădinile sale – şi-l salută cu strigăte puternice de consul şi dictator. Apoi acelaşi popor, amintindu-şi că vreo opt sau zece din ai săi fuseseră ucişi sau răniţi de Lepidus şi de servitorii acestuia, se întoarse ca să asedieze casa interregelui, care, în cele din urmă fu cucerită, în a cincea zi a interregnului.

Porţile fură sfărâmate iar furioşii se năpustiră în toată casa, răsturnând chipurile strămoşilor familiei Emilia aşezate în atrium, distruseră patul şi mobilele Corneliei, soţia lui Lepidus, şi-l asediară pe acesta în partea din fund a casei, unde l-ar fi ucis dacă Milo, care după ce fugise din Roma se întoarse cu o armată de partizani pentru a cere convocarea comiţiilor, nu i-ar fi venit în ajutor şi nu l-ar fi despresurat.

Roma era literalmente sub foc şi sânge: sângele curgea pe străzi iar incendiul curiei şi al bazilicii continua să fumege.

XXXIII Agitaţiile acestea contrabalansară uciderea lui Clodius, în aşa fel încât, după cum se vede, Milo, aflând revirimentul care se produsese în favoarea sa, nu ezitase să se întoarcă la Roma.

Odată intrat în Roma, el îşi continuă candidatura şi distribui public, oricărui cetăţean care ar fi voit să primească, o mie de aşi.

Dar dărnicia sa nu avu nici un rezultat. Uciderea lui Clodius rănise prea adânc inima poporului; o ură furioasă ţâşnise contra lui Milo din această rană. Zadarnic îi luară apărarea tribunul M. Caelius, Q. Hortensius, T. Cicero, Marcellus, Cato şi Faustus Sylla. Nimic nu putea calma agitaţia pornită împotriva lui. În fiecare zi, comiţiile erau tulburate de vreo nouă mişcare. În cele din urmă, aceste agitaţii fură atât de grave, încât un senatusconsult ordonă interregelui, tribunilor poporului şi lui Pompei, căruia ne amintim că poporul îi dusese fasciile, să aibă grijă ca Republica să nu aibă ceva de suferit.

Cât de străin era Pompei de aceste tulburări? Este greu de spus. Fapt este că ele îi aduseră profituri numai lui.

La 5 calende ale lui martie, 23 februarie, interrex Servius Sulpicius îl proclamă pe Pompei consul unic, iar acesta îşi luă imediat magistratura în primire.

Odată ajuns la putere, Pompei înţelese că pentru a-şi menţine autoritatea era nevoie să se instaureze imediat o stare de linişte. Or, de cine era tulburată liniştea? De cei care cereau judecarea lui Milo.

În realitate, Milo era vinovat sau numai acuzat că pusese să fie asasinat Clodius? Era Clodius, incontestabil, cetăţean roman? De bună seamă. Trebuia, deci, ca Milo să fie urmărit şi pedepsit dacă ar fi fost recunoscut vinovat, sau achitat dacă ar fi fost recunoscut nevinovat? Tot incontestabil.

Pompei se hotărî, deci, să-l pună sub acuzare pe Milo, deşi Milo era omul său şi cu toate că trei ani mai înainte Milo fusese instigat de el.

Aşadar, la trei zile după instalarea sa, el ceru un senatusconsult care îl autoriza să înfiinţeze două tribunale excepţionale, instanţe fără apel, care să poată judeca cu mai multă atenţie şi cu mai multă severitate decât tribunalele obişnuite.

Astfel procedând însemna să încerci dictatura: nimeni nu s-a îndoit de aceasta.

Tribunul Caelius s-a opus cu toată puterea creării acestor tribunale excepţionale; însă Pompei, simţind că avea de partea lui pe toţi cei cărora nu le păsa că el face dictatură, numai să redea liniştea Romei, Pompei declară că nu-i păsa de opoziţia tribunilor şi că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi recurs la arme ca să apere Republica.

Sărmana Republică! Cu adevărat avea nevoie să fie apărată.

Opoziţia tribunului a fost înăbuşită prin presiunea exercitată de clasele bogate şi aristocrate. Legea cerută de Pompei fu votată; se înfiinţară două tribunale speciale şi se formulară trei acuzaţii împotriva autorilor tulburărilor; una de violenţă – în care era cuprinsă uciderea lui Clodius şi incendierea curiei Hostilia şi a bazilicii Porcia; alta – de uneltire; a treia, de ademenire de voturi.

Poporul îl alese pe L. Domitius Ahenobarbus chestor pentru completul care trebuia să judece violenţa şi uneltirea şi pe A. Torquatus pentru completul care avea să judece ademenirea de voturi. După cum îl indică numele, chestorul era în acelaşi timp ceea ce este la noi judecătorul de instrucţie şi procurorul imperial.

Cel mai în vârstă din familia Clodius, Appius Clodius susţinea acuzarea de violenţă şi de uneltire.

Iată acuzarea susţinută de Appius Clodius: „în timpul celui de-al treilea consulat al lui Pompei cel Mare, consul unic, la 8 ale idelor lui aprilie (în ziua G-a din luna aprilie a noastră), înaintea chestorilor Domitius şi Torquatus, Appius Clodius declară că, în virtutea legii Pompeia despre violenţă, el îl acuză pe T. Annius Milo, spunând că în ziua de 3 calende ale lui februarie trecut numitul Milo a pus să fie assasinat Clodius în taverna lui Coponius, de pe Via Appia. El cere deci ca, potrivit legii Pompeia, T. Annius Milo să fie condamnat la interdicţia apei şi a focului”.

Aceasta însemna exilul. Se ştie că un cetăţean roman nu putea fi condamnat la moarte.

Domitius reţinu pe Appius Clodius ca acuzator şi pe Annius Milo ca acuzat, şi fixă prezentarea în faţa judecătorilor pentru a 6 zi a idelor lui aprilie (8 aprilie) I se acordară, deci, zece zile lui Milo ca să-şi pregătească apărarea.

Dezbaterea se ţinu, ca de obicei, în Forum, la

1 1 A Dumas ’61

Tribunalul pretorului, situat între Via Sacra şi canal. Ea începu la prima oră a zilei, adică la ora şase de dimineaţă.

S-ar fi zis că, la Roma, nimeni nu se culcase în noaptea de 7 spre 8 aprilie, atât de înţesată de lume era piaţa, când soarele se ivi în spatele munţilor Sabini.

În timpul nopţii, această mare de oameni se urcase de pe caldarâmul pieţii pe treptele templelor, care păreau nişte gradene făcute special ca să primească spectatori; apoi de pe trepte pe temple, sus, încât toate acoperişurile erau înţesate de curioşi, care unduiau asemeni unui lan aerian. Lumea se urcase pe temniţa publică, pe templele Fortunei şi al Concordiei, pe Tabularium, pe zidurile Capitoliului, pe bazilica lui Paulus, pe bazilica Argentaria, pe arcul lui Ianus, pe arcul lui Fabius, pe Grecostaze şi chiar pe muntele Palatin.

Este de la sine înţeles că trei sferturi din spectatori nu puteau auzi nimic, în sensul exact al cuvântului, dar pentru romani ca şi pentru italienii moderni, a vedea însemna a auzi.

La ora şase şi jumătate de dimineaţă, un crainic se urcă la tribună şi anunţă pe acuzator şi pe acuzat.

Şi aproape în acelaşi moment îşi făcură apariţia şi unul şi celălalt.

Un murmur însoţi apariţia lui Milo, nu atât pentru că el era ucigaşul lui Clodius, ci pentru că Milo, nesocotind comportarea obişnuită, nu-şi lăsase nici barbă, nici păr mare – fapt care, mai ales la păr, nu se putea observa în zece zile – şi pentru că purta o togă elegantă, în locul unei togi murdare şi zdrenţuite, cum se obişnuia în asemenea ocazie.

În plus, nu afecta nici acel aer umil şi supus pe care îl lua, la Roma, acuzatul în faţa judecătorilor.

Amicii şi rudele sale îl însoţeau şi făceau un puternic contrast cu el, prin înfăţişarea lor tristă, prin costumele lor zdrenţuite.

El avea şase apărători în fruntea cărora mergea Cicero, oratorul cauzei.

Acuzatorul, acuzatul şi apărătorii îşi ocupară locurile.

Apoi, Domitius ceru să se aducă mici globuri pe care se găseau înscrise numele tuturor cetăţenilor aflaţi pe o listă întocmită de Pompei. El aruncă aceste globuri întrun oş şi scoase din ele optzeci şi una care reprezentau optzeci şi unu de nume, adică numărul total al Judecătorilor fixaţi prin legea Pompeia.

Fiecare judecător – care aştepta în locul indicat pentru toţi cei înscrişi pe listă – pe măsură ce era strigat, se îndrepta spre locul fixat în hemiciclu, în afară de cazul că nu se scuza, ca să nu participe la judecare.

Odată tribunalul format, chestorul ceru judecătorilor să depună jurământul. Numai el nu prestă jurământ, ţinând seama că el nu era judecător care să pronunţe o hotărâre, ci judecător de instrucţie, conducător al dezbaterilor, raportor al voturilor şi cel care aplica sancţiunea.

De obicei, dezbaterile începeau prin pledoaria acuzatoruli, apoi urma audierea martorilor aduşi de el; însă, de data aceasta, se aflau sub imperiul legii Pompeia, care dispunea să se înceapă cu audierea martorilor.

Aşa că mai întâi fură audiaţi martorii.

Audierea martorilor dură de la ora şapte de dimineaţă până la ora patru după-amiază.

Pe la ora a doua, crainicul anunţă că se terminase cu audierea martorilor.

Ziua întreagă fusese ocupată cu această primă formalitate.

Mulţimea începuse să se retragă, când Minutius se urcă la tribună şi începu să strige:

— Popor, mâine se va hotărî soarta infamului Milo. Închide tavernele şi vino aici ca să-l împiedicăm pe asasin să scape de la o dreaptă răzbunare.

— Judecători, strigă Cicero, la rândul său, auziţi? Oamenii aceştia pe care Clodius îi hrănea din tâlhării şi furturi sunt invitaţi aici, mâine, ca să vă indice hotărâre. Fie ca această ameninţare, care se face cu atâta îndrăzneală, să vă fie un avertisment ca să faceţi dreptate deplină unui cetăţean care, pentru mântuirea oamenilor cinstiţi, a ţinut mereu piept-bandiţilor de toate felurile şi ameninţărilor de orice fel ar fi fost ele.

Lumea se risipi în mijlocul unui tumult înfricoşător