XXXVI

Cum este de la sine înţeles, noaptea fu folosită cât mai bine, de către ambele tabere.

Crassus, care nu se arătase deloc în timpul zilei, fu foarte activ odată cu venirea întunericului.

Pentru a-şi consolida popularitatea, el se declarase în Favoarea lui Clodius. Vizită pe judecătorii care erau situaţi în posturile cele mai înalte; pe alţii îi chemă la el; răspândi bani cu pumnii plini, garantă pentru claudieni, reînnoi această garanţie, depăşi tot ceea ce se făcuse cu ocazia acuzaţiei adusă altădată mortului.

A doua zi, 2 ide ale lui aprilie, ziua în care trebuia să se pronunţe hotărârea, aşa cum spusese în ajun, Minutius, toate tavernele fură închise.

Întrucât era de temut să nu se producă vreo ofensă sau acte de violenţă faţă de tribunal, Pompei aşeză trupe de jur împrejurul Forumului şi pe treptele templelor, aşa încât razele soarelui se răsfrângeau în cuirase, în spade şi în lănci, în toate direcţiile.

Se formase ca o centură de fier şi foc.

Abia la a doua oră a zilei, adică la şapte dimineaţa, judecătorii îşi ocupară locurile, iar crainicul ceru să se facă linişte.

Se procedă la apelul judecătorilor, apoi chestorul ceru linişte la rândul său.

După ce se făcu tăcere, în măsura în care aşa ceva era cu putinţă ţinând seama de o asemenea mulţime, acuzatorii avură cuvântul.

Ei erau Appius Clodius, fratele său mai mic, Marcus Antonius şi Valerius Nepos.

Ei vorbiră două ore, cât le era îngăduit de lege.

— Tribunalele romane luaseră măsura înţeleaptă, nesocotită de ai noştri, de a limita timpul de vorbire acordat avocaţilor.

Milo avusese grijă să-l ducă pe Cicero cu lectica sa.

Am spus, Cicero nu era prea viteaz.

În ajun fusese insultat de mulţime; fusese tratat drept brigand şi asasin; se mersese până acolo încât să i se spună că el sfătuise să se înfăptuiască crima.

— Me latronem et sicarium objecti homines et perditi describerunt, spune el în discursul pentru Milo.

Precauţiunea luată de Milo îşi dovedi utilitatea cât fusese vorba de străbaterea străzilor, dar când se ajunse în Forum, când Cicero văzu că este înconjurat de soldaţii lui Pompei şi când îl văzu chiar pe Pompei în mijlocul unei gărzi alese, stând în picioare, cu bastonul de comandant în mână şi cu lictorii lângă el, pe treptele templului lui Saturn, atunci Cicero se intimida.

După ce acuzatorii sfârşiră de vorbit, veni rândul său.

Cicero se ridică, îşi trecu mâna pe frunte, suspină Adânc, îşi plimbă o privire tristă şi rugătoare peste judecători şi peste mulţime, îşi privi mâinile, îşi trozni degetele şi, în cele din urmă, părând stăpânit de o emoţie violentă, îşi începu cuvântarea cu o voce tremurătoare.

Dar de la primele cuvinte, clodienii îl întrerupseră prin vociferări.

Atunci Pompei care jurase să fie imparţial până la capăt, porunci ca tulburătorii liniştei să fie alungaţi din Forum cu latul spadei, şi cum această evacuare nu se producea fără injurii şi fără luptă, mulţi fură răniţi, iar doi ucişi; dar măsura luată impuse liniştea.

Cicero îşi reluă discursul. Dar lovitura fusese dată. Cu toate aplauzele amicilor şi ai familiei lui Milo, cu toate exclamaţiile de „Bine! Foarte bine! Excelent! Perfect! Încântător!” care îi răsunau în urechi, el fu slab, fără vlagă, rece, într-un cuvânt nedemn de el însuşi.

După Cicero, urmară lăudătorii.

Lăudătorii erau rudele, prietenii, protectorii şi chiar clienţii acuzatului; fiecare venea pe rând să pronunţe câteva cuvinte laudative, să pomenească o frumoasă trăsătură a firii sale, să-i confirme generozitatea, curajul sau moralitatea.

Avocatul avea două ore ca să vorbească, lăudătorii o oră; trei ore în total.

De îndată ce ultimul lăudător pronunţă formula obişnuită; Dixi; de îndată ce un crainic repetă tare, de trei ori, Dixirunt, se trecu la recuzare.

În cadrul legii obişnuite, recuzarea avea loc înaintea pledoariei şi a audierii martorilor; dar legea Pompeia, sub imperiul căreia se desfăşura procesul, autoriza recuzarea după pledoarie şi audierea martorilor.

Era un avantaj şi pentru acuzat şi pentru acuzatori: ei îşi cunoşteau judecătorii şi putuseră urmări pe figurile lor diferitele impresii din timpul dezbaterilor.

Acuzatorul şi acuzatul recuzară fiecare câte cinci senatori, cinci cavaleri, cinci tribuni ai tezaurului, în total treizeci de judecători, încât numărul acestora se reduse la cincizeci şi unu.

Este de la sine înţeles că această recuzare nu se făcu fără strigăte şi proteste.

Apoi se distribui judecătorilor nişte tablete mici, late cam de patru degete şi acoperite cu un strat de ceară, pentru ca fiecare judecător să-şi înscrie votul.

Cei care erau pentru achitare, scriau un „A”, absolvo; Cei care erau pentru condamnare, un „C”, condemno; cei care doreau să rămână neutri scriau un „N” şi un „L”, non liquet: nu e clar.

Acest nu e clar arăta că nici nevinovăţia nici vina nu păreau destul de sigure pentru ca judecătorul să se poată pronunţa.

Judecătorii aruncau tăbliţa în urnă ridicând toga, astfel ca să li se vadă braţul, iar tableta o ţineau cu partea scrisă spre podul palmei.

Un singur judecător votă ţinând partea scrisă a tablei către public şi spunând cu voce tare:

— Absolvo.

Era Cato.

În timpul votului, amicii şi lăudătorii lui Milo invadară hemiciclul judecătorilor şi, târându-se la picioarele lor, le sărutau genunchii în timp ce aceştia îşi scriau voturile.

În momentul acela se porni o ploaie puternică; unii, ca o dovadă a unei adânci umilinţe, luau noroi şi-şi mânjeau faţa, ceea ce păru că impresionează puternic pe judecători.

Nu eu spun aceasta, ci Valerius Maximus.

Os suum coeno replevit, quod conspectum totam quaestionem a severitte ad clementiam et mansuetudinem trastulit.

În sfârşit, veni numărarea voturilor. Rezultatul fu treisprezece voturi pentru iertare, treizeci şi opt pentru condamnare.

Atunci, chestorul Domitius se ridică şi, trist şi solemn, îşi lepădă toga în semn de doliu; apoi spuse, în mijlocul unei tăceri ca de mormânt:

— Se pare că Milo merită să fie exilat şi că trebuie ca bunurile sale să fie vândute; în consecinţă poruncim să i se interzică apa şr focul.

La auzul acestei sentinţe, mari strigăte de bucurie şi aplauze furtunoase se auziră în Forum.

Clodienii îşi manifestau triumful.

Apoi, chestorul ridică şedinţa spunând asesorilor săi:

— Vă puteţi retrage.

Crassus rămase printre cei din urmă şi ceru să i se arate tabletele.

— Ele trebuiau expuse în mod public pentru ca fiecare cetăţean să se asigure, cu proprii săi ochi, că raportarea voturilor fusese exactă. Dealtfel, întrucât tabletele nu erau semnate, nu compromiteau pe nimeni.

Dar Crassus avusese o idee; el distribuise judecătorilor pe care îi cumpărase tablete acoperite cu ceară roşie, în timp ce tabletele celelalte erau acoperite cu ceară de culoare naturală. El putu să recunoască în felul acesta câţi judecători se ţinuseră de cuvânt şi câţi îi furaseră banii.

În aceeaşi seară, Milo părăsi Roma şi plecă la Marsilia.

Acolo primi discursul lui Cicero, recopiat convenabil de secretarii săi.

Îl citi pe când stătea la masă şi mânca rândunică de mare.

După ce-l citi, oftă, şi-i trimise următorul răspuns simplu ilustrului orator: „Dacă Cicero ar fi vorbit după cum a scris, Annius Milo n-ar mânca la ora asta rândunică de mare la Marsilia.”