XXXVIII

La început afacerea a fost bună, într-adevăr, şi nici un bancher din zilele noastre n-ar fi calculat mai bine.

Crassus se stabili în Siria şi, acolo, în loc să-şi pregătească soldaţii prin exerciţii cu arma sau prin gimnastică, el înfiinţa o casă de comerţ în care se puse să calculeze veniturile oraşelor, să mânuiască şi să socotească, cu greutăţi şi cu balanţe, bogăţiile zeiţei din oraşul Hierapolis din Caria, o zeiţă astăzi uitată de tot şi chiar în vremea aceea destul de puţin cunoscută, pentru că unii ziceau că este o Venus, alţii că este o Junonă – ceea ce nu seamănă deloc cu o Venus; în sfârşit, alţii că este zeiţa Natura, ceea ce o apropia de zeiţa Ma, adică de Dea Bona, a cărei istorie am povestit-o când am vorbit de dragostea lui Clodius pentru soţia lui Cezar.

În orice caz, era o zeiţă foarte bogată; atât de bogată încât în tot timpul unei ierni Crassus a fost întreţinut de ea.

În acelaşi timp el scria popoarelor şi principatelor, stabilindu-le un contigent de soldaţi.

Apoi, după ce le înfricoşase bine cu contribuţia în oameni, asculta plângerile locuitorilor, se lăsa înduioşat şi schimba contribuţia în oameni în contribuţie în bani.

Toate acestea îl îmbogăţeau pe Crassus, dar răspândeau despre el în Siria şi în provinciile învecinate proasta reputaţie pe care o avea la Roma.

Aici, în Siria, îl găsi fiul său.

Tânărul venea plin de mândrie pentru valoarea pe care o dobândise în Galia şi care îi fusese decernată de Cezaif, un adevărat imperator; aducea cu el cele trei mii de oameni promişi.

Cohorta galică, mai ales, era magnifică.

Se pare că Crassus făcuse o promisiune zeiţei din Hierapolis căci, îndată după sosirea tânărului Crassus, tatăl îl conduse să viziteze templul acesteia.

Dar, la ieşirea din templu, o prevestire nefastă îi aştepta şi pe tată şi pe fiu.

Trecând pragul templului, tânărul alunecă şi căzu, iar bătrânul, care venea în urmă, alunecă şi căzu peste el.

Acelaşi lucru i se întâmplase şi lui Cezar când pusese piciorul pe pământul Africii, dar Cezar ieşise din încurcătură printr-un cuvânt frumos pe care îl cunoaştem şi care, probabil, îi dezarmă pe zei: „Oh! Te îmbrăţişez, pământ al Africii, acum eşti al meu!”

În timp ce Crassus se îngrijea să-şi scoată trupele din taberele de iarnă, îi soseau noi soli din partea arsacelui părţilor.

De la întemeierea monarhiei de către Arsace I, se dădea numele de arsace regilor părţi, ceea ce încurcă foarte mult pe istoricii romani, care iau drept nume de regi ţâţul generic prin care aceştia erau desemnaţi.

Tot aşa ei traduceau ţâţul de bretiti, dat şefilor gali, cu numele de Brennus iar Irmensaul, adică coloana lui Irmin sau Herman o numeau Irmensul.

Arsacele care domnea în acel timp se numea Orode I.

Solii erau însărcinaţi să-i’transmită lui Crassus aceste puţine cuvinte:

— Dacă armata ta a fost trimisă de romani, războiul va porni imediat, fără nici o întârziere, teribil, neîndurător! Dacă, aşa cum se spune, el este făcut fără voia patriei tale şi pentru a satisface lăcomia ta, regele va arăta moderaţie: lui îi va fi milă de Crassus şi le va lăsa soldaţilor acestuia ieşirea liberă din fiecare oraş în care sunt nu în garnizoană, ci pur şi simplu prizonieri.

Crassus, care se credea învigător şi căruia i se vorbea ca unui învins, rămase foarte mirat.

Apoi, izbucnind în râs, le spuse solilor:

— Bine, spuneţi regelui vostru că am să-i comunic răspunsul meu în Seleucia.

— În Seleucia? Repetă Vagise, cel mai bătrân dintre Soli.

Apoi, arătându-i podul palmei, îi răspunse:

— Mai înainte de a ajunge tu în Seleucia, o să crească păr aici!

Şi, fără nici un alt răspuns nici dintr-o parte, nici din alta, solii plecară să-i spună regelui Orodecă trebuia să se pregătească de război.

Abia ajunseseră solii părţilor la o depărtare de vreo trei zile de tabăra lui Crassus, că sosiră câţiva romani scăpaţi din garnizoana lor şi care, printr-o minune, reuşiseră să ajungă până la comandantul lor.

Vestea pe care o aduceau era în perfectă concordanţă cu ameninţările care mai fremătau încă în urechile noului imperator. Ei văzuseră cu ochii lor duşmanul cu care aveau a face şi cum atacase acesta oraşele în care îşi aveau romanii garnizoana.

După părerea lor, duşmanii aceştia nu erau oameni, ci adevăraţi demoni.

Două fraze rezumau întreaga lor gândire: „Este imposibil să le scapi, când te urmăresc. Este imposibil să-i ajungi, când fug.”

Armele acestor călăreţi, acoperiţi cu zale şi ei şi caii lor, sfărâmau orice obstacol pe care îl întâlneau în cale şi reiistau oricărui şoc.

Veştile acestea erau sinistre, mai ales când erau aduse de oameni care spuneau clar: „Am văzut cu ochii noştri”.

Repetăm, până atunci părţii abia fuseseră întrezăriţi. Se crezuse că şi ei erau asemeni armenilor şi capadochienilor, care fugeau de cum vedeau soldaţii lui Lucullus şi pe care acesta îi urmărise până se plictisise.

Romanii se aşteptau la o mare oboseală, dar nu la un mare pericol.

Şi acum iată că ideea aceasta falsă pe care şi-o făcuseră despre noii duşmani se topea ca un fum.

Crassus îşi strânse consiliul.

Mulţi dintre ofiţeri, şi dintre cei mai importanţi în armată, considerau că trebuie să se oprească aici; în fruntea lor se afla chestorul Cassius. Prezicătorii erau de aceeaşi părere; ei spuneau că victimele dăduseră semne contrarii şi funeste.

Dar Crassus nu voia să audă nimic sau, mai curând, asculta numai de cei câţiva imprudenţi şi linguşitori care-l sfătuiau să meargă înainte.

În timpul acesta, Artabase, regele armenilor, sosi în tabăra romană. El venea cu şase mii de călăreţi, dar aceştia Nu erau, după câte se spunea, decât garda şi escorta sa, el promitea încă zece mii de călăreţi şi treizeci de mii de pedestraşi care aveau să fie hrăniţi pe cheltuiala ţării sale.

Un singur lucru îl sfătuia pe Crassus şi anume: să schimbe drumul şi să invadeze regatul lui Orode prin Armenia, unde va găsi din belşug hrană şi pentru oameni şi pentru cai şi pe unde va putea umbla în deplină siguranţă, la adăpostul munţilor, pe un teren unde nu s-ar putea desfăşura cavaleria, adică forţa principală a părţilor.

Dar Crassus nu se arăta interesat de acest bun sfat.

El declară că-şi va continua drumul prin Mesopotamia, în ale cărei oraşe instalase garnizoane romane.

Aşa fiind, Artabase îşi luă rămas bun de la el şi se retrase.

În felul acesta, Crassus se lipsea de treizeci sau patruzeci de mii de oameni. Şi ce oameni! Localnici care cunoşteau locurile, felul de trai şi de a lupta prin aceste părţi.

Când ajunse la Zeugma, pe Eufrat, localitate care-şi trăgea numele de la numele unui pod pe care Alexandru îl construise acolo, se porni o furtună puternică; tunete se auzeau între nori pe deasupra capetelor soldaţilor, în timp ce fulgere neîntrerupte le ardeau feţele.

Un val puternic se prăvăli peste corăbii, izbindu-le unele de altele şi distrugând câteva dintre ele.

În două rânduri, trăsnetul căzu chiar pe locul unde urma să se instaleze tabăra lui Crassus.

Unul din caii acestuia, acoperit cu hamuri magnifice, fu cuprins de o panică atât de puternică încât se aruncă în fluviu cu călăreţ cu tot şi dispăru acolo înghiţit de un vârtej.

Se făcu popas ca să se lase timp furtunii să se liniştească.

Când se linişti, Crassus dădu ordin să se pornească înainte. Se scoaseră pajurele din pământ, unde fuseseră înfipte, dar cea care servea, într-un fel, ca ghid pentru celelalte se răsuci pe loc, de parcă ar fi dat semnalul de retragere.

Crassus reînnoi ordinul de a merge înainte şi de a trece podul. După ce se trecu podul, el porunci să se dea de mâncare soldaţilor. Însă hrana distribuită consta din linte şi sare, alimente pe care romanii le considerau ca simbol de doliu şi le serveau la înmormântare.

Atunci, observând că se produsese printre soldaţi o oarecare tulburare, Crassus îi adună şi le ţinu o cuvântare, în care le spuse, printre altele:

— Trebuie distrus podul pentru ca nimeni dintre noi să nu-l mai treacă înapoi.

La auzul acestor vorbe, care nu se ştie cum îi scăpaseră fără să vrea, se produse în rândul armatei o spaimă îngrozitoare.

Crassus putea linişti această teamă, revenind şi explicându-şi gândul, însă el considera o ruşine ca un general să dea explicaţii soldaţilor săi; aşa că trecu imediat la sacrificiu.

În sfârşit, ca şi cum prevestirile ar fi voit să-l avertizeze până la capăt, ca şi cum Fortuna, înfricoşată, ar fi venit ea însăşi să-l roage să renunţe la planul său, în momentul când prezicătorii îi prezentau măruntaiele, ele îi scăpară din mână şi căzură pe pământ.

— Ce-nseamnă bătrâneţea! Spuse el. Dar fiţi liniştiţi, soldaţi, armele nu-mi vor cădea din mână cum mi-au căzut aceste măruntaie.

După ce se sfârşi sacrificiul, armata tristă şi abătută îşi reluă drumul de-a lungul fluviului.

Nu era nici un roman care să nu fi fost profund impresionat de acest şir de prevestiri.

Numai galii râdeau şi cântau neîncetat, iar când romanii îi întrebau:

— Voi, aceştia, nu vă temeţi de nimic?

— Ba da, răspundeau ei, ne temem să nu cadă cerul pe noi.

Aceasta era singura lor teamă