XXXVII

Am spus că milioanele lui Gabinius nu-l lăsau pe Crassus să doarmă.

În adevăr, Gabinius se întorsese la Roma; jefuise Judeea; jefuise Egiptul. Ar fi vrut să se ducă la Ctesifon şi în Seleucia, să jefuiască şi Ctesifonul şi Seleucia, dar cavalerii, furioşi că el ia tot şi lor nu le lasă nimic, îi scriseră lui Cicero.

Cicero, mereu gata să acuze, acuză pe Gabinius.

De data aceasta, se cam grăbise.

Gabinius era omul lui Pompei şi era foarte probabil că nu furase numai pentru el.

Pompei se duse la Cicero, îl convinse că se înşelase, că Gabinius era cel mai cinstit om din lume şi că, în loc să-l acuze pe Gabinius, ar fi trebuit să pledeze pentru el şi să-l apere.

Cicero îşi dădu seama că greşise şi se grăbi să revină.

Dar nici el însuşi nu încercă să creadă că fusese un lucru cinstit; şi nici pe amicii săi nu încercă să-i facă să creadă aceasta.

Citiţi-i scrisorile; el se plânge de meseria pe care o face, încearcă să râdă, câteodată, de ea şi speră să se obişnuiască.

— Ce să fac? Spune el, voi încerca; stomacul se căleşte (stomachus concalluit).

Or tocmai această minunată parte a lumii care îi scăpase lui Gabinius, Ctesifonul şi Seleucia, o dorea Crassus. Numai dorinţa îl împiedica să vadă primejdia.

Se ştia din auzite şi din ceea ce văzuse Pompei cât de înspăimântătoare era cavaleria scită care, asemeni mamelucilor din timpurile moderne, se recruta din sclavi cumpăraţi. Ea avea tabăra în Asia de sus, în imperiul Seleucizilor care unise Mesopotamia, Babilonul, Asia Mică, Atropatena, Susiana, Persida, Hyrcania şi nu mai ştiu încă ce!

Monarhia aceasta, esenţialmente feudală, fusese întemeiată de Arsace, cu două sute cincizeci şi cinci de ani înainte de era noastră şi avea ca rege, în timpul la care am ajuns cu povestirea, pe Orode I.

Dar ceea ce ştia toată lumea era faptul că părţii erau nişte adversari teribili; că oamenii şi caii erau îmbrăcaţi în fier şi că armele lor erau nişte săgeţi cum nu se poate mai de temut, ucigătoare în atac, mai ucigătoare încă în caz de fugă, când le aruncau în urmă, peste umărul stâng.

Înainte de plecare, Crassus îi scrise lui Cezar ca să-şi ceară înapoi fiul, care servea sub ordinile sale.

Cezar îi răspunse nu numai că îi va reda fiul, dar că va da poruncă să fie însoţit de o mie de călăreţi de elită şi de un corp de gali pe care i-i garanta ca pe cei mai buni soldaţi din lume, după romani, ba, uneori, chiar şi înaintea romanilor.

Aşa era Cezar: antrenat într-un război teribil, el trimitea la Roma cinci, şase milioane pe an, pentru a-şi susţine acolo popularitatea şi împrumuta două legiuni lui Pompei şi trei mii de oameni lui Crassus.

Când Crassus plecă, se produse o adevărată răscoală.

Cato dezaprobase războiul pârtie cu toată puterea.

De ce caută Roma ceartă unor oameni care nu i-au făcut nici un rău şi cu care sunt încheiate tratate? Spunea el.

Ateius, tribunul poporului, era de părerea lui Cato.

El declarase că nu-l va lăsa pe Crassus să plece.

Văzând că Roma era agitată, Crassus se sperie şi se adresă lui Pompei.

El îl rugă să-l însoţească până la ieşirea din cetate şi să-l acopere cu popularitatea sa.

Poate că Pompei, omul care, dintre toţi generalii romani, în afară de Lucullus, avusese cel mai mult a face Cu părţii, poate că Pompei ar fi trebuit să-l determine pe Crassus să renunţe la planul său. Dar Pompei îl ştia pe Cezar în Galia pentru încă cinci ani; îl vedea pe Crassus în Mesopotamia pentru câţi ani, doar zeii puteau s-o spună, iar el rămânea la Roma, singurul dintre cei trei triumviri.

Interesul lui Pompei era, deci, ca Crassus să se depărteze de Roma, aşa cum se depărtase Cezar.

Odată rămas singur, el urma să aştepte liniştit ca regalitatea, sau măcar dictatura, să-l solicite.

Aşa că se duse să-l ia pe Crassus de acasă.

Străzile care conduceau la poarta Capena, pe unde trebuia să iasă Crassus, erau înţesate de lume.

Mulţi dintre cei aflaţi pe parcurs se pregăteau să se împotrivească plecării lui Crassus şi să-l apostrofeze.

Dar Pompei mergea înaintea lui Crassus.

El se îndrepta spre nemulţumiţi, le vorbea cu figura gravă şi cu vocea lui blândă, îi invita la calm şi-i ruga în numele său să se dea la o parte.

Văzându-l pe omul acesta pe care îl înconjura o mare glorie şi pe care îl lovise o atât de mare durere, chiar cei mai iritaţi se dădură în lături, iar cei mai răuvoitori tăcură.

Se făcu loc ca să treacă Pompei şi Crassus.

Dar în mijlocul acestui drum se afla tribunul Ateius.

Ateius şi Favonius erau, în stoicism – să spunem mai bine, în cinism, dacă nu în geniu – rivalii lui Cato, numiţi „maimuţele”.

Ateius stătea, deci, acolo, în mijlocul drumului.

El făcu doi paşi spre Crassus şi-l somă să-şi întrerupă marşul, protestând împotriva războiului.

Apoi, pentru că, încurajat de Pompei, Crassus îşi continuă drumul, Ateius dădu poruncă unui portărel să-l aresteze.

Portărelul puse mâna pe umărul lui Crassus şi-l arestă în numele poporului.

Dar ceilalţi tribuni se apropiară în grabă şi, dezaprobând acţiunea violentă a lui Ateius, îi permiseră lui Crassus să-şi continue drumul.

Atunci Ateius, luând-o înainte, se grăbi spre poarta oraşului pe unde urma să treacă armata, înălţă un trepied cu cărbuni aprinşi, aruncă peste ei parfumuri şi libaţii şi: l închină pe Crassus zeilor infernului.

Evenimentul acesta produse o profundă impresie la Roma.

Nici un om astfel închinat – se spunea – nu scăpase de moarte în răstimp de trei ani de la data sacrificiului.

Şi aproape întotdeauna târa cu el în mormânt şi pe imprudentul provocator care chemase în ajutorul său teribilele divinităţi ale infernului.

Dealtfel, Ateius era atât de exasperat încât cuprinsese în blestemul său nu numai pe Crassus, dar chiar şi pe el însuşi, şi armata şi oraşul – Roma, cetatea sacră!

Crassus trecu prin fumul parfumurilor infernale, peste imprecaţiunile tribunului şi ajunse la Brindisi.

Marea era încă agitată de vânturile de iarnă, dar el era atât de grăbit să caute moartea, încât nu aşteptă.

S-ar fi zis că-l împingea fatalitatea cu braţul ei de fier.

El porunci să se ridice pânzele, dar în timpul traversării se pierdură mai multe corăbii.

Îşi strânse flota, debarcă în Galatia şi-şi continuă drumul pe uscat.

După două sau trei marşuri, întâlni pe regele Dejotarus, care poruncise să se construiască un oraş nou.

Vom vedea că mai târziu Cicero va pleda pentru acest rege.

Dejotarus era bătrân.

Crassus înaintă spre el şi-i spuse în glumă, făcând aluzie la vârstă lui:

— O, rege! Cum se face că începi să construieşti în ceasul-al doisprezecelea?

Regele Galatiei îl privi pe Crassus care avea peste şaizeci de ani şi care, fiind complet chel, părea de şaptezeci.

— Dar tu, viteaz general, spuse el, îmi pare că nici tu n-ai pornit prea dis-de-dimineaţă ca să te războieşti cu părţii.

N-aveai ce să faci cu un barbar care avea replica atât de promptă. Crassus îşi continuă drumul.

Ajunse la Eufrat, aruncă un pod şi trecu râul.

Apoi ocupă mai multe oraşe din Mesopotamia, care se predară de bunăvoie.

Totuşi, unul dintre ele, pe care îl comanda un oarecare Apollonius, se apără şi-i ucise o sută de oameni.

Era primul obstacol pe care Crassus îl întâlnea în drumul său.

Crassus se făcu roşu de mânie, se îndreptă cu armata Împotriva acestei cetăţi prost fortificate, o luă cu asalt, o jefui, pe locuitori îi vându, iar el se proclamă imperator.

Apoi, pentru că lăsase în diferite oraşe cucerite vreo şapte sau opt mii de oameni în garnizoane, printre care o mie de călăreţi, reveni, şi-şi stabili tabăra de iarnă în Siria, ca să aştepte acolo pe fiul său care, ne amintim, venea din Galia cu întărituri trimise de Cezar.

Acesta a fost primul reproş adus lui Crassus de istoricii militari ai epocii; după ei, ar fi trebuit să meargă mereu înainte, să ocupe Babilonul şi Seleucia, oraşe ostile părţilor, în loc să lase timp duşmanului ca, retrăgându-se, să se pregătească de apărare.

Dar Crassus avea planurile lui: el nu întreprindea o campanie frumoasă, ci o afacere rentabilă.