Capitolul XVIIBanditul roman şi tâlharul parizian

După săvârşirea furtului aceluia, ce-i mai rămânea doamnei Danglars decât o viaţă de lipsuri şi de mizerie? Îşi făcuse socotelile, îşi transformase toate lucrurile în bani şi-şi păstra cu luare aminte capitalul, hotărâtă să-l depună la vreun bancher bogat din Roma şi să trăiască apoi din venitul care-i asigura un viitor destul de frumos.

Şi planul acela fusese nimicit acum şi biata femeie se vedea fără resurse, după ce se vor fi sfârşit cei şaizeci de mii de lei pe care-i datora carităţii banditului care o despuiase cu atâta îndrăzneală.

Baroana nu era o femeie care să recurgă la generozitatea fiicei sale, mai ales în urma scenei ce-i făcuse; luă deci hotărârea Sa facă singurul lucru ce avea de făcut; făcu un dar modest unei mănăstiri sărace şi ceru să fie primită ca „soră” în sânul sfântului locaş.

Şi acolo, în tăcere şi în singurătate, îşi îngropa viaţa, gândindu-se tot mai cu spaimă la rodul amorului ei adulter cu Villefort şi la viitorul ce-l aştepta pe Benedict; rugându-se lui Dumnezeu să o ierte pe dânsa şi să întoarcă pe acel rătăcit de pe calea crimei.

Baronul Danglars, cu toate căutările lui foarte stăruitoare, nu se mai putu întâlni cu Benedict; hoţul, cu puterea ce dau aproape trei milioane de lei, ştiu aşa de bine să se ascundă de căutările baronului, încât acesta crezu că n-avea altceva mai bun de făcut decât să ceară din nou locul de portar al teatrului Argentina, unde nădăjduia să se folosească de singura scăpare pe care o mai avea; generozitatea Eugeniei d'Armilly.

Deşi stăpân pe o avere aşa de colosală ca cea furată de la baroana de Danglars, Benedict nu se opri pe calea crimei, ba chiar făcu planul unui nou atentat pe care se hotărî să-l ducă la bun sfârşit.

Aflând că guvernul Papei pusese la preţ capul celebrului Luigi Vampa a cărui ascunzătoare nu se cunoştea şi care prăda cu o nespusă neruşinare împrejurimile Romei, se pregăti să facă o vizită în cea mai mare taină intendentului poliţiei; şi apoi cugetând bine la acest lucru şi socotind că baroana Danglars nu-l urmărea, poate şi pentru că i se pierduseră urmele, porunci lui Peppino să oprească corabia încă pentru câteva zile şi aşteptă un prilej mai favorabil pentru a lucra în siguranţă.

Întâlnirea de la Coloseu avusese efect şi Luigi Vampa presupuse ca şi Peppino că Benedict era într-adevăr secretarul contelui de Monte-Cristo; totuşi, modul în care Benedict vorbea de acel om de care un destin îl legase, zicea el, avu aşa de multă înrâurire asupra banditului roman încât încet încet pieri prestigiul contelui asupra bandei aceleia, formată din oameni foarte superstiţioşi deşi profesia lor ar fi trebuit să-i ferească de aşa ceva.

Benedict însă spuse banditului Vampa, marea lui dorinţă de-a scăpa de influienţa contelui de Monte-Cristo, făcându-se stăpân pe nişte taine ce dânsul poseda în arta vrăjitoriei şi banditul Vampa începu a se gândi serios la foloasele ce ar avea el, să supună dânsul pe conte la voinţa sa în loc de a-i fi supus.

Vampa era ambiţios ca toţi sceleraţii de soiul lui; bogăţiile lui Monte-Cristo începeau să-l atragă şi conspiraţia nu întârzie să se dezvolte condusă şi dirijată de imaginaţia vicleană a lui Benedict.

— Da, da repeta el des lui Luigi Vampa şi lui Peppino, puterea contelui este în mâinile mele. Vom închide ochii asupra scrupulelor religioase şi vom ţine pentru noi preţiosul talisman care face aşa de puternic pe conte.

Această „mână de mort” a descoperit secretul, în care era învăluită calea care l-a dus la minele lui de comori nesfârşite.

Eu, unul, s-ar cuveni, fără îndoială, să plec din Roma cu preţiosul cufăraş care i-a fost furat, da de mă veţi ajuta, rămân aici şi voi lucra pentru folosul nostru comun.

Vampa şi Peppino primiră propunerea lui Benedict care, din vorbele lor, ajunse să afle că contele de Monte-Cristo era în Orient.

Fiul lui Villefort avea aşadar de gând să dea în mâna justiţiei romane pe formidabilul Vampa şi aştepta o ocazie favorabilă de a-şi spori averea. El observase cu adâncă mirare că în loc să se ascundă, banditul se arăta în locurile publice, mai ales la teatru şi, foarte înţelept, cugetă că ori domnul Luigi Vampa avea o foarte mare încredere în sine ori că avea imensă încredere în agenţii poliţiei; plecând de la această a doua ipostază, care era cea mai probabilă, era foarte necesar ca să fi cât de rezervat spre a duce la sfârşit trădarea pregătită şi să nu lase pe domnul Luigi Vampa a mirosi primejdia care-l ameninţa.

Benedict spiona toate mişcările şi toate gesturile lui Vampa, aşa încât peste trei patru seri petrecute la teatrul Argentina cu dânsul, putu să se convingă că Vampa nu era deloc nesimţitor la gingăşia domnişoarei Eugenia d'Armilly.

Într-adevăr, Luigi Vampa se simţea viu impresionat de gestul mândru şi hotărât al tinerei actriţe: care impresie nu întârzie să se schimbe într-un simţământ care agita zi şi noapte inima banditului.

Ars de energica flacără care făcea din caracterul său un factor de îndrăzneală şi de cutezanţă aventuroasă, el se hotărî să posede, măcar numai un moment, pe femeia care de pe scena Argentinei îl captiva sau mai bine-zis îl domina.

Un zâmbet de triumf se ivi pe buzele lui Benedict când citi în ochii lui Vampa puternica patimă care-l stăpânea.

Atunci, el începu să-i spioneze mişcările cele mai mici, urmându-l pretutindeni pas cu pas până ce, peste câteva zile, îl văzu intrând într-o casă modestă, unde locuia baba care ajuta la metamorfozarea pretinsului tânăr moştenitor al familiei de Servieres.

Benedict, dobândi informaţii mai precise asupra acestei femei şi pricepu, fără cea mai mică greutate obiectul vizitelor lui Luigi Vampa, şi, pregătindu-se de lucru, adoptă un plan a cărui executare fu obiectul statornic al cugetărilor lui.

A doua zi, întâlnindu-se cu Luigi Vampa, Benedict îl duse într-o cârciumă puţin frecventată; acolo, se aşezară amândoi într-un colţ întunecat, ca oameni care aveau de vorbit despre lucruri care au nevoie de cel mai mare secret. Francezul, stând câtăva vreme gânditor, rupse în sfârşit tăcerea:

— Ştii că am făcut aici o descoperire ciudată? Am recunoscut în Roma pe o franceză fugită din Paris cu tată-său, după ce jefuise pe un oarecare prinţ Cavalcanti cu care era să se mărite?

— Şi ce-mi pasă mie de asta? Răspunse Luigi Vampa, punând cotul pe masă şi rezemându-şi faţa în mână ca un om foarte plictisit de ceea ce i se spune.

— Dar nu ştii două împrejurări de foarte mare însemnătate în această afacere. Prinţul Cavalcanti era foarte bogat şi contele de Monte-Cristo se afla în mare prietenie cu acest prinţ, care acum stă foarte rău.

— Adică a fost jefuit.

— Da.

— Şi ce-mi pasă mie dacă prinţul era foarte bogat şi dacă contele de Monte-Cristo era în mare prietenie cu dânsul?

— Stai încet. Am să mă explic, urmă Benedict cu un aer serios. Înainte de toate prinţul era foarte bogat, pricepi că furtul a fost considerabil; al doilea, contele care era bun prieten cu dânsul, mi-a spus numele femeii care l-a jefuit, recomandându-mi s-o dau pe mâna justiţiei oriunde o voi găsi, pentru că a jurat să se dea averea prinţului, aşa de rău căzut. Ei bine, eu îţi spun că femeia aceasta se află în Roma cu tată-său şi în loc să alerg la justiţia tribunalelor ca s-o acuz, vin să-ţi propun dumitale o afacere frumoasă.

— Cum se numeşte femeia? Întrebă Vampa, asupra căruia cele din urmă cuvinte ale lui Benedict făcuseră efect.

— Ei! Numele ei, răspunse acesta cu sânge rece, nu e un nume nici obscur, nici plebeu. Aparţine familiei Servieres după mama, familiei Danglars după tată, care Danglars este faimosul baron căruia d-ta, după sfatul contelui de Monte-Cristo, i-ai furat şase milioane. Se numeşte, în fine, Eugenia Danglars, cunoscută astăzi la Roma sub numele de Eugenia d'Armilly.

La aceste cuvinte Luigi Vampa făcu o mişcare involuntară de mirare pe care în zadar încercă s-o ascundă sub o completă şi afectată imobilitate. Benedict, prefăcându-se că nu a luat seama la gestul lui Vampa, urmă cu cea mai mare linişte:

— Şi femeia nu e alta decât frumoasa actriţă de la Argentina; acea Circe care adoarme şi amăgeşte cu purtarea ei poporul roman… Ei, ce zici?

— Şi întru ce-l amăgeşte? Întrebă Luigi Vampa, cu un ton care destăinuia mare nerăbdare.

— Oh! În nimic; vroiam să zic numai că văzând-o, nimeni n-ar crede-o capabilă de a fi plănuit acel jaf, pe care l-a efectuat cu atâta isteţime şi cu atâta hotărâre.

Vampa rămase mut câtva timp.

— Oh! Tată-său e un ticălos din cei mai răi, capabili şi gata să facă orice. L-am întâlnit alaltăieri într-o plimbare la villa de la Arquapendente, lângă care posedă o casă cu curte şi cu grădină.

— Trăieşte în bună înţelegere cu fiică-sa?

— Dar ce-ţi pasă de asta? Întrebă la rândul său Benedict.

— Ei, asta-i, reluă banditul, silindu-se ca să zâmbească. Îmi propui o mică expediţie şi te miri de-ţi cer informaţii în această privinţă?

— Aşadar accepţi?

— Explică-mi mai întâi afacerea, şi-apoi vom vedea.

— Ai nevoie de explicaţii, d-ta? Fie şi aşa; mă voi explica prin urmare categoric, cum doreşti. Doi tovarăşi trebuiesc să aibă încredere unul într-altul. Ştiu că ai putea să mă pierzi în cazul când ţi-ar veni ideea de-a spune contelui, stăpânul meu, cu ce puţină fidelitate eu îl servesc la Roma, dar ştiu că m-aş putea agăţa de dumneata şi ţipa cât m-ar ţine gura:”Ecce homo!” şi sunt deci convins că nu vei încerca să mă pierzi, cum nici eu nu voi încerca să te pierd pe d-ta; planul meu făcut cu dibăcie ne va fi de folos la amândoi.

Domnişoara Eugenia d'Armilly sau Danglars, care a jefuit pe prinţul Cavalcanti, cu care era să se mărite, trebuie să aibă astăzi în mână un capital destul de mare; în acest caz, se comite un mic atentat la libertatea domnişoarei Eugenia şi se propune să se răscumpere cu preţul pe care vom găsi de cuviinţă să-l cerem şi pe urmă ne vom face socotelile amândoi.

— Oh! Eugenia d'Armilly! Exclamă nebuneşte Vampa, dând cu pumnul o teribilă lovitură în masă.

— Ce ai?

Întrebă Benedict.

Întrebă Vampa.

— Vrei să lucrezi de acord cu mine?

— Negreşit.

— Prea bine. Adă mâna, zise banditul, întinzând pe a sa şi mâine la ceasul acesta la Coloseu.

— La Coloseu! Repetă Benedict strângând mâna lui Vampa.

— Lângă a patra coloană a porticului intern.

— Voi fi.

— Singur?

— Da; pe mâine.

Benedict şi Vampa, care ieşeau din cârciumă, îşi mai schimbară o strângere de mână şi se depărtară cu paşi mari fiecare în altă parte.

— Oh! Murmură Vampa văzând pe Benedict că dispare, cum ai trădat pe stăpânu-tău, mă vei trăda şi pe mine, îndată ce-ţi va veni la socoteală; deocamdată, tu fă-mi treburile şi-ţi voi da eu pe urmă răsplata trădătorilor.

Şi acea ameninţare misterioasă a banditului roman era însoţită de un gest care ar fi făcut pe Benedict, dacă l-ar fi văzut cât era de teribil şi de hotărât, să tremure.