Capitolul XVIII Coroana.

Imaginaţia îndelungată a unei artiste înzestrată cu toate darurile geniului inspiraţiei, respinge toate ideile şi prejudecăţile claselor aristocratice.

De aceea, între Eugenia Danglars şi mamă-sa era un abis.

Eugenia nu cunoscuse acea duioşie, acele continuie îngrijiri zilnice, din toate momentele, cu care o mamă drăgăstoasă îşi creşte şi-şi educă copiii; nu fusese, cu un cuvânt, obiectul acelor îngrijiri şi solicitudini pentru care o fiică rămâne faţă cu mamă-sa având o datorie mult mai sfântă chiar decât viaţa primită; pentru dânsa, din copilăria cea mai fragedă, doamna Danglarsera fiinţa care-i dase viaţa, şi-atâta tot. Cum ar fi fost aşadar subjugată de puterea tainică şi simpatică a glasului zis al sângelui? Cum ar fi putut-o arunca acea putere în braţele femeii, care în adâncul inimii nu încerca nimic altceva pentru dânsa de-cât o mare nepăsare?

Eugenia, gândindu-se la trecut, în umbra căruia se pierdeau cele două fiinţe care-i dăduseră viaţa, urmând astfel numai un simplu instinct de reproducţie, nu vedea într-însul decât pe femeia, pe prietena care o instruise, care-i ţinuse loc de mamă şi privea zâmbitoare şi plină de încredere în viitor orizontul luminos care i se deschidea înainte şi prin care parcă vedea de departe, în litere de foc, simpla dar sublima deviză: „Artă şi glorie”.

Opt zile în urma convorbirii, pe care am arătat-o, dintre Vampa şi Benedict, într-o cârciumă puţin frecventată, cine ar fi văzut pe Eugenia d'Armilly ar fi putut observa la dânsa un aer cugetător care-i întuneca fruntea cu un nor de melancolie.

Luiza deja de mai multe ori observase că, împotriva tuturor obiceiurilor sale, Eugenia voia să stea singură şi izolată.

În momentul acela o lacrimă curgea pe obrajii actriţei, semn vădit că o întâmplare misterioasă intervenise în viaţa ei intimă şi Luiza încerca în zadar să usuce cu sărutări acele lacrimi care curgeau necontenit, ca şi cum ar fi vrut să spună prietenei generoase că pricina care le făcea să curgă nu putea fi distrusă de dezmierdările unei femei.

Era una dintre acele seri în care Eugenia fugea de Luiza şi vroia să stea singură. Ea se aşezase, melancolică şi pe gânduri, în faţa ferestrei apartamentului său, uitându-se în aer, absorbită şi distrată, la razele cele din urmă ale soarelui care, puţin câte puţin, lăsând în urmă capitala lumii creştine, dispăreau şi parcă se reuneau toate pe cupola măreţei clădiri a Sfântului Petru; din când în când un oftat uşor îi umfla pieptul şi două lacrimi tremurau pe genele dese ale ochilor ei frumoşi, ca două picături de rouă pe corola unei flori; Luiza intrase în odaie, fără ca Eugenia s-o vadă şi de câtva timp o contempla cu mare nelinişte, pricepând după langoarea ei că ea nu greşea bănuind ceea ce bănuia de câtva timp.

Înaintând aşadar către Eugenia, se rezemă uşurel de umărul ei şi-i puse o sărutare pe frunte, murmurând:

— Draga mea…!

— Luizo! Răspunse Eugenia, tresărind, în vreme ce lacrimile îi curgeau şiroaie.

— În sfârşit, tu respiri în acest aer îmbătător al Italiei dulcea otravă a Corinei şi a lui Tasso, nu e aşa, draga mea prietenă? Începu Luiza.

— Oh! Trebuie eu, oare, să am taine pentru tine, Luizo? Când mă conving că ceea ce încerc este un simplu efect al imaginaţiei.

— Şi-ţi face rău, simţământul acesta care este numai un simplu efect al imaginaţiei?… Pentru că văd că dânsul e mai puternic decât voinţa ta şi că-ţi înnorează trista ta frunte, aşa de energică şi de însufleţită până dăună-zi.

— Aşa e, Luizo; da, e mai puternic decât voinţa mea, mi-o biruieşte după cum şi eu am ştiut birui toate celelalte simţăminte care m-ar fi putut stăpâni. Oh! Îţi aduci aminte cum râdeam eu de acele nebune protestări de iubire ce planau, ca să zic aşa, înaintea mea şi a ta? Îţi aduci aminte cu ce zâmbet neîncrezător şi batjocoritor răspundeam la oftările care însoţeau privirile aţintite cu dragoste asupra noastră? Îţi aduci aminte de vremea aceea lipsită de griji şi gânduri, când sufletul meu se credea eliberat de tributul pe care toţi sunt osândiţi să-l plătească în lume? Ei bine, cu toate acestea şi eu sunt o biată femeie numai, ca toate celelalte… Încep să sufăr pentru că încep să iubesc.

— Îţi respect durerea, draga mea, şi-ţi ofer o inimă prietenoasă pentru ca să-i încredinţezi gemetele şi tânguirile.

— Primesc, Luizo, primesc şi-ţi mulţumesc, răspunse Eugenia, strângând-o de mână şi acoperindu-i-o de sărutări. Nu aveam curaj să-ţi mântuiesc simţământul care mă stăpâneşte; tu l-ai ghicit… Acum, ascultă-mă.

Stătu un moment tăcută şi pe gânduri, parcă şi-ar fi adunat ideile, începu:

— Îmi recomandaseşi să nu-mi opresc ochii pe nici un bărbat când eram pe scenă, ci să-mi alerg privirile peste orchestră şi peste parter, fără să încerc a deosebi nici o figură, ca şi cum toată acea mulţime s-ar fi aflat foarte departe de rampă. Ţi-am urmat sfatul, în faţa mea sta un public numeros şi nu-l vedeam decât nedesluşit, ca şi cum ar fi fost un nor negru din cei care trec pe sub picioare când eşti în vârful unui munte. Dar într-o seară, era acolo un bărbat, grămadă vie şi nedesluşită; pe fruntea lui străluceau inteligenţa şi frumuseţea; ochii lui aruncau flăcări care mă aprindeau, mă ardeau, mă înnebuneau. Când începură aplauzele, acel om stătea nemişcat dar ochii lui îmi repetau tot ce ziceau cele o mie de buze delirante ce mă rechemau pe scenă. Din seara aceea, figura lui mi s-a arătat necontenit înaintea ochilor, în acelaşi loc, cu aceiaşi expresie, cu aceleaşi flăcări în ochi, cu aceiaşi putere de dominare asupră-mi. Şi cine e dânsul? Cine e? Ce-mi pasă! Este bărbatul pe care-l iubesc, acela care-mi insuflă un simţământ adevărat şi adânc pe care niciodată nu voi izbuti să mi-l smulg din inimă.

Fu un alt moment de tăcere, în care Eugenia-şi ascundea faţa în mâini şi suspină.

Luiza se uită îngrijată la prietena sa şi buzele ei rosteau suav cuvântul: sărmana!

— Şi nu-l cunoşti, Eugenio?

— Ţi-am spus, nu-l cunosc. Ştiu numai atât că el e stăpân pe gândurile mele din momentul în care l-am văzut. Cine ştie dacă el nu mă urmăreşte de multă vreme, fără ca eu să-l fi observat. Ah! Luizo, Luizo! Eu care dispreţuiam cuvântul născocit de oameni ca să-şi boteze nebuniile, acest cuvânt „dragoste” care stă necontenit pe buzele tuturor bărbaţilor şi femeilor. Eu… Eu am acum pe buze şi inimă acest cuvânt şi simţământul pe care îl exprimă. Şi iată-mă fată vulgară ca toate celelalte fete de vârsta mea.

— Te înşeli, Eugenio! O fată de vârsta ta nu ar şti să simtă cum simţi tu! Patima aceasta adâncă născută şi dezvoltată în inima ta sub privirea înfocată a unui om, îţi va da o mai mare poezie, mai multe atracţii, pentru că te va ridica mai presus de tine însăţi, căci nu trebuie să socotim lucrurile aşa cum le socoteşte lumea toată. Adu-ţi aminte că numai faptul de-a lăsa pe un bărbat să observe dominarea ce el are asupra inimii unei femei, înainte ca femeia aceasta să-i cunoască bine firea, poate fi începutul a marii nenorociri.

— Oh! El nu va şti niciodată tăria şi puterea simţământului pe care mi-l insuflă! Exclamă Eugenia cu mândrie.

— Să dea Dumnezeu! Murmură Luiza.

În acel moment, Aspasia le anunţă că venise o trăsură ca să le ducă la teatru.

Eugenia îşi şterse ochii umezi încă de plâns, îşi puse şalul pe spate, coborî scara însoţită de Luiza şi se sui în trăsura, care plecă de îndată.

Îndată ce puse piciorul pe scenă, Eugenia se duse spre cortina care o ascundea de ochii publicului; acolo stătu câtăva vreme, vrând parcă să-şi biruiască dorinţa care o împingea să examineze, dar dorinţa o birui şi ea înainta.

O tremurătură uşoară agită corpul Eugeniei, pieptul i se umflă şi buzele i se deschiseră parcă ar fi vrut să dea drumul unui ţipăt.

— Este acolo, murmură tânăra şi frumoasa artistă. Este acolo şi domină parterul, gata să-şi arunce asupră-mi privirea lui puternică…

Dar spune-mi, nu e curată nebunie? Urmă Eugenia, întorcându-se către Luiza. Să mă las a fi biruită de privirea unui bărbat pe care nu-l cunosc, pe care abia l-am văzut fără să-i fi auzit măcar glasul…

Ah! Însă e într-adevăr frumos! Figura lui oacheşă, barba lui neagră ca pana corbului, dovedesc puterea lui; ochii lui mari reflectează inteligenţa şi exprimă totodată nobleţea şi mândria caracterului lui. Uită-te la dânsul, Luizo, uită-te ce nobil şi ce frumos este! Cum se uită de rece şi dispreţuitor la cei de prin prejurul lui şi cum parcă ar fi la mii de leghe departe de locul unde se află.

Luiza era să răspundă, dar şuierătura directorului, dând semnalul „afară de pe scenă”, nu-i dădu vreme să examineze bine pe acela pe care Eugenia îl zugrăvea cu atâta entuziasm.

Cele două prietene se întoarseră în culise şi auziră cu oarecare emoţie întâile sunete ale orchestrei care începea simfonia.

Se da cea din urmă reprezentaţie a Semiramidei şi deci teatrul era plin, înţesat de privitori. Diletanţii nu voiau să piardă cea din urmă seară în care glasul şi gesturile celor două tinere d'Armilly păreau că fac să renască din pulberea veacurilor pe Semiramis şi pe Arsace, însufleţiţi de simţămintele care-i împingeau la crimă şi la dragoste.

Eugenia cântă în seara aceea mult mai bine ca de obicei, dar privirea ei, mândră şi dispreţuitoare până atunci fără să răspundă, părea fixată pe cineva şi a-i spune că el era alesul inimii sale pasionate.

În momentul când opera era pe sfârşite, o magnifică coroană, aruncată fără de veste de o mână nevăzută, despică aerul şi căzu la picioarele Eugeniei, care o ridică şi, după cum cere obiceiul, o sărută.

Cortina se coborî în zgomotul aplauzelor frenetice şi ale strigătelor de bravo care încet, încet se stinseră, cu cât entuziasmul da loc comentariilor reci ale criticilor.

Coroana primită de Eugenia şi pe care numele Luizei părea uitat, era mai bogată şi mai splendidă decât toate cele care i se dăduseră până atunci.

— Într-adevăr, zise Luiza, examinând coroana fără cel mai mic semn de invidie, ci dimpotrivă cu plăcere, numai un prinţ poate să fi avut ideea de a-ţi oferi coroana aceea, unde aurul şi diamantele strălucesc din belşug.

— Poate că e darul unei societăţi din cele care se formează cu acest scop, murmură Eugenia, a cărei închipuire era foarte departe de a admite o asemenea ipoteză, pentru că, îndată ce rămase singură, sărută cu furie panglicele şi florile, printre care căută, tremurându-i mâna, un obiect pe care-l bănuia ascuns acolo.

Şi nu se amăgea; un răvaş mic se afla acolo şi Eugenia îl luă cu lăcomie şi se pregăti să-l citească.

O roşeaţă uşoară-i acoperi obrajii şi braţele-i căzură în jos fără ca ea sa aibă putere şi îndrăzneală de-a ridica ochii pe amorosul bilet; dar dorinţa birui teama pudică a feţei şi…

Iată cuprinsul răvaşului: „Domnişoară! Întâia dată când v-am văzut, am fost dominat şi fermecat, ca toţi cei care mă înconjurau şi înaintea cărora vă arătaţi, de energica expresie a privirii şi geniului dumneavoastră. Crezând că impresia pe care o încercam era aceiaşi ca cea simţită de toţi ceilalţi spectatori, am încercat să mi-o ascund” chiar de mine însumi şi s-o uit. Toate silinţele mele au fost în zadar.

Imaginea dumneavoastră mă urmăreşte pretutindeni şi am văzut că inima mea este subjugată, simţământ născut de această imaginaţie fermecătoare.

Acum nu trece un moment fără ca să nu cuget la dumneavoastră şi împing nebunia până a vă face o declaraţie, care nu este, ca cele mai multe din nenumăratele pe care le-aţi primit, dictată numai de buze.

Domnişoară! În umbră şi în tăcere există un om care vă iubeşte din toată inima, care vă adoră şi care în schimbul unui singur cuvânt ieşit din gura dumneavoastră, ar primi o veşnicie de chinuri”.