Capitolul XVINevastă-mea

Baronul Danglars mai întoarse încă o dată capul său lat ca al unei vulpi ca să mai zică un cuvânt lui Benedict, dar banditul, coborând scara câte patru trepte odată, se lăsă ca să alunece de-a lungul rampei şi dispăru fără să-i dea vreme să zică ceva.

Danglars, văzându-se singur, se îndreptă către apartamentul baroanei, la uşa căruia întâlni pe Pastrini, căruia se grăbi să-i zică:

— Mi-ai anunţat vizita?

— Excelenţa voastră, zise italianul, vrea să zică, fără îndoială, de i-am anunţat numele.

— Ei! Domnule hotelier, să nu mai facem jocuri de cuvinte, te rog, observă domnul Danglars, luându-şi un aer foarte comic, de insultat.

— Iertaţi-mă, excelenţă, dar lucrul acesta nu e aşa de puţin însemnat pe cât poate să pară. Ca să am onoarea de-a anunţa vizita dumneavoastră, ar trebui să am pe cineva către care să mă adresez.

— Ei bine?

— Acest cineva nu există.

— Adică?

— Îmi închipui că excelenţa voastră întreabă de locatarul meu, nu e aşa?

Baronul făcu o mişcare.

— De tânărul de Servieres?

— Eşti nebun? Numele de Servieres trebuie să aparţină unei femei, pentru că eu cunosc foarte bine familia aceea şi ştiu că nu mai are acum nici un coborâtor de partea bărbătească. Şi eu vreau să vorbesc tocmai cu doamna aceasta.

Pastrini dădu din cap.

— Dar domnule, această doamnă nu se află în hotelul meu; în apartamentul acesta este numai un tânăr din familia de Servieres şi doamna care se află acolo va fi, cred, în vizită, pentru că cel mult să fi sosit azi dimineaţă.

— Ţi-am mai spus că eşti nebun, şi-ţi repet. Numele de Servieres nu mai poate aparţine azi unui bărbat şi doamna de care întreb e în hotelul dumitale. Este o femeie foarte frumoasă, urma baronul, pregătind zâmbetul cel mai gingaş ca să se prezinte la baroană. Hai, lasă-mă să intru.

— Pentru dumnezeu! Exclamă Pastrini, ducând îndrăzneala până a închide drumul baronului.

— Încă o vorbă, excelenţă.

Baronul Danglars îi aruncă o privire de mânie, care spunea lămurit:

— Cu ce drept împiedici pe bărbat de-a trece pragul odăii nevestei sale?

Totuşi, îşi stăpâni furia şi făcu un gest care se putea tălmăci:

— Vorbeşte şi grăbeşte-te.

— Domnule baron, excelenţa voastră sunteţi sigur că doamna de care este vorba este negreşit, o femeie?

— Cum adică? Exclamă baronul făcând un pas înapoi, buimăcit de acea întrebare.

— Pe Madonna! Excelenţă, răspundeţi-mi: ştiţi sigur că e femeie?

— Nu trebuie oare să ştiu? Răspunse baronul din ce în ce mai uimit.

— Ah! Domnule, murmură Pastrini, îngălbenindu-se şi tremurând. De-aş avea să vă dau un sfat, v-aş zice: nu intraţi.

— Şi de ce?

— Vă spun că locatarul meu nu poate fi nimic bun.

— Ce dracul spui?

— Are relaţii cu un om care ţine într-un cufăraş o mână de mort.

Baronul făcu fără voie un pas înapoi.

— Şi omul acela? Întrebă el.

— Se zice că e vrăjitor.

— Dar doamna?

— Oh! Va fi o tovarăşă a lui.

— Ei, dragul meu, aş putea crede că ai venit de la ţara şi abia să tot fii aici de o zi.

— Râdeţi, luaţi-mă în râs cât vreţi voi, excelenţă; dar am văzut lucruri aşa de ciudate, încât nu pot crede că dracul nu şi-a vârât coada aici. Vă jur că mâine la ceasul acesta, apartamentul, va fi gol, ori eu nu voi mai fi eu.

Baronul dădu din umeri, intră, trecu printr-o odaie şi pătrunse în odăiţa unde se afla doamna Danglars.

Baroana era ocupată să-şi aranjeze un zuluf în faţa unei oglinzi şi nimeni n-ar fi putut citi pe fizionomia ei cea mai mică urmă a emoţiei care-i sfâşiase inima. Ochii ei negri şi strălucitori, separaţi de o linie formată de sprâncenele ei admirabil marcate, exprimau o tărie nespusă de caracter. Buzele, subţiri, nu lăsau să iasă dintr-acea inimă zdrobită nici cel mai uşor suspin de durere; braţele tari şi rotunde, mâinile agile, degetele lungi şi subţiri, totul prezenta într-însa în momentul acela pe dama mare de Servieres, baroana Danglars, care fusese totdeauna în ochii lumii, hotărâtă la fire, nobilă şi mândră.

Până când baronul să nu-i fi deosebit încă faţa, ea văzuse pe bărbatu-său, a cărui figură se răsfrângea în oglindă şi doamna Danglars observa chipul încurcat cu care dânsul intră, deşi făcea sforţări nespus de mari ca să-şi dea curaj.

Baroana, încet, sfârşi aranjarea părului, apoi se duse la scrin şi închizându-l făcu să sune banii care se aflau întrânsul; mai făcu vreo două trei mici mişcări pe acolo, apoi în cele din urmă se întoarse.

— Ah! Aici eşti, domnule? Întrebă ea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între ea şi bărbatu-său şi s-ar fi despărţit numai de o zi. Pari dispus să ieşi din nou, fiindcă, după cât văd, nu te îngrijeşti să stai pe un scaun. Aceste cuvinte-şi făcură efectul; baronul prinse curaj şi apropiindu-se câţiva paşi merse de stătu în faţa sofalei pe acelaşi scaun pe care stătuse mai înainte Benedict.

— Este cam frig azi, murmură el, încheindu-şi pardesiu la piept.

— Încă n-am avut vreme să iau seama; cred că scrisoarea şi cugetarea mă încălzesc.

— Ai scris mult?

— Voi fi scris, socot, vreo opt, nouă scrisori: îmi trebuiesc capitalurile şi le-am cerut; vreau să termin nişte afaceri…

O copioasă sudoare inundă fruntea baronului Danglars.

— Nu ştiu, într-adevăr, doamnă baroană, cum şi de ce nu întrebuinţezi un secretar.

— Oh! De când am avantajul să trăiesc singură, socotesc prudent, domnule baron, să fac eu însămi cât pot mai mult.

Fu un moment de tăcere adâncă.

— Ai avut gentileţea să vii la mine… Ţi-aş putea fi de vre-un folos? Întrebă dânsa.

— Doamnă, mă crezi oare aşa de mult interesat?

— Nu ar fi nicidecum de mirare… Răspunse ea râzând, Un bancher… Dar. Iată. Nu ştiu dacă continui şi aici profesiunea de la Paris. Nu cred însă ca să-ţi fi pus cele şase milioane într-o puşculiţă. Oh! Fiindcă veni vorba de Paris; n-ai mai vrut să vii pe acolo. Totuşi, îţi plăcea mult oraşul acela…

— Afaceri importante m-au ţinut la Roma, răspunse baronul, gângăvind şi simţind că i se încurca limba şi că nu găsea cuvintele.

— Clima Italiei îţi face bine, nu e aşa? Urmă doamna Danglars.

— Mai bine eram în Franţa, răspunse baronul. Sunt sigur însă că voi fi mai bine acum la Roma, dacă dumneata vei avea cumva intenţia să rămâi aici.

— Oh! Nu, mă duc la Civitavecchia, răspunse iute baroana, prefăcându-se a nu fi luat bine în seamă înţelesul vorbelor baronului, care oftă melancolic.

— Ai dobândit obiceiuri noi, urmă ea. La Paris nu te-am auzit niciodată oftând.

— Nimic mai firesc, doamnă; la Paris, nu sufeream.

— Şi la Roma, da.

— Oh!

— Nu sunt medici buni pe aici? Ei! Dar Italia, de nu mă înşel, e mai îmbelşugată în cântăreţi decât în discipoli ai lui Esculap.

— Doamnă, împotriva bolii mele nu poate nimic ştiinţa tuturor medicilor, nu numai din Roma, ci din toate capitalele mari ale Europei, răspunse baronul apăsând asupra fiecărui cuvânt parcă ar fi vrut să atragă atenţia doamnei Danglars, care se grăbi să-l întrebe:

— Dar ce boală ai, în fine? Suferi de nervi?

— E o boală la duce. Nervii? Da, doamnă, ai nimerit. Excesul de emoţii produce boala numită generic boală de nervi. Oh! Dar atunci e mult mai serios decât credeam. Ai aşadar senzaţii vii, excesive? Rău… Foarte rău. Închipuieşte-ţi, doamnă, un simţ mânat chinuitor şi dulce totodată, o obidă grea… Gângăvea baronul, însoţind acele cuvinte cu un oftat adânc, parcă l-ar fi avut gata la poruncă.

Baroana încruntă sprâncenele ca şi cum ar fi auzit un ce pe care nu-l putea pricepe.

— Obidă!… Obidă pentru ce?

— Pentru ce?

— Ai pierdut bani?

— Am pierdut ceva mai mult.

— Din ce în ce te înţeleg mai puţin. Ai pierdut vreun giuvaer de preţ mare?

— Şi mai mult.

— Ce? Eu îmi chinuiesc creierii, şi…

— Am pierdut… Adică a fost o vreme în care am pierdut…

— Sfârşeşte.

— Ah! Te-am pierdut pe dumneata doamnă! Exclamă în cele din urmă baronul cu un gest aşa de ridicol, încât făcu pe baroană să pornească unul din râsetele ei seci, studiate, care descurajau pe omul cel mai îndrăzneţ.

Baronul, bietul om, rămase de piatră.

— Ce? Ai făcut asemenea pierdere şi n-ai publicat îndată în toate părţile anunţurile obişnuite: Bacşiş cui va găsi sau va da indicii sigure, etc… Se vede că ai aşteptat totul de la vreme şi cu mare răbdare, dragă baroane!

— Da, am aşteptat, am sperat; dumneata eşti un înger şi ca să nu mai iau comparaţii din rai, eşti o femeie cum nu se mai găseşte alta pe pământ şi al cărui geniu ajunge până la limitele miracolului.

— Şi d-ta, baroane, eşti un om de o galanterie şi de o amabilitate fermecătoare, zise baroana, care după o mică pauză, foarte grea pentru bietul Danglars, din ce în ce mai încurcat, adăugă:

— Ştii că simt o nespusă plăcere vorbind cu d-ta?

— Îţi mulţumesc de o mie de ori; dar nu mi-ai spus adineauri că aveai de gând să pleci la Civitavecchia?

— Am spus! Zău nu-mi mai aduc aminte; n-aş mai avea curaj să plec; e foarte trist să călătoreşti singur!

— Da, da, foarte trist; eu, unul urăsc ca moartea să fiu singur, şi, deoarece suntem de acord asupra punctului acestuia, împing îndrăzneala până la a-ţi propune un tovarăş.

— Vorbeşte lămurit; ce tovarăş?

— Eu.

— Zău? Dar eşti nepreţuit de gentil! Primesc, baroane, primesc din toată inima!

— Oh, baroană! Exclamă el sculându-se şi deschizând braţele parcă ar fi vrut s-o îmbrăţişeze.

Baroana făcu acelaşi gest; dar deodată, oprindu-se făcu pas înapoi şi se aşeză la loc pe sofa cu aceiaşi linişte. Răceala aceea îngheţă inima sărmanului baron care se văzuse deja în gând aproape de a îmbrăţişa trei frumoase şi bune milioane de lei.

— Un moment, te rog, domnule, zise baroana cu cel mai mare sânge rece. Dacă simţământul pierderii mele a produs asupra dumitale o senzaţie aşa de puternic dureroasă după cum îmi spuneai, eu acum simt una nu mai puţin puternică decât a dumitale şi produsă de amintirea unui fapt: amintirea unei scrisori…

Cuvintele acelea fură un fel de lovitură de pumnal ţeapănă şi neprevăzută de care baronul nu se putu feri. Şi de aceea el deveni fără de veste înspăimântător de palid.

— Când am plecat din Paris, am primit o scrisoare împodobită cu iscălitura dumitale. Scrisoarea aceea conţinea expresii foarte pline de înţeles pe care, fără îndoială, nu vei fi putut să le uiţi de atunci şi până acum.

— Oh! Îţi jur că nu-mi mai aduc nicidecum aminte de dânsele.

— Da? Nu-ţi mai aduci aminte? Atunci, poftim, iată-ţi scrisoarea pe care mi-ai trimis-o.

Şi vorbind astfel, scoase din buzunar un portofel şi din acesta o scrisoare pe care o desfăcu şi se pregăti s-o citească cu glas tare.

— Scrisoarea aceasta mă pune la gânduri asupra dumitale; ascultă: „Mult credincioasă soţie,

Când vei primi scrisoarea aceasta nu vei mai avea bărbat.

Nu te înspăimânta din cale-afară; nu mai ai bărbat, după cum nu mai ai nici fiică! Adică eu voi fi pe unul din cele treizeci sau patruzeci de drumuri ce duc afară din Franţa.

Îţi sunt dator câteva explicaţii; şi deoarece eşti femeie în stare de-a le pricepe bine, ţi le voi da.

O plată de cinci milioane, pe care a trebuit s-o fac azi dimineaţă, am făcut-o; o alta de aceiaşi sumă trebuie să o fac şi am amânat-o pe mâine.

Azi plec spre a scăpa de un mâine care m-ar pune în grele încurcături.

Înţelegi, nu e aşa, mult preţioasă soţie? Mă explic.

Înţelegi, pentru că-mi ştii afacerile tot atât de bine ca şi mine şi poate, chiar mai bine decât mine.

Ai admirat vreo dată repeziciunea căderii mele, doamnă? Ai fost vre-o dată uimită de topirea verigilor mele de aur? Îţi mulţumesc: eu n-am văzut absolut nimic şi n-am înţeles nimic; să nădăjduim că dumneata ai găsit puţin aur în cenuşă.

Cu această speranţă consolatoare mă depărtez, foarte prudentă soţie, fără ca conştiinţa să mă mustre câtuşi de puţin că te părăsesc. Îţi rămân prietenii, cenuşa de care vorbeam şi pe deasupra libertatea pe care mă grăbesc să ţi-o înapoiez.

Şi tocmai este vremea ca să pun în acest paragraf un cuvânt de explicaţie bănească.

Câtă vreme am sperat că te ocupai de prosperitatea casei noastre, de soarta fiicei noastre, am închis filosoficeşte ochii; dar când am observat ca făceai din casa noastră o vastă ruină, n-am mai avut curaj să mă întemeiez pe soarta dumitale. Te-am luat bogată, dar puţin onorată. Iartă-mă dacă-ţi vorbesc sincer. Am sporit averea noastră, care a mers crescând până când nişte catastrofe necunoscute şi neînţelese de mine, aii răsturnat-o fără ca eu să am vreo vină. Dumneata, doamnă, te-ai îngrijit numai să-ţi sporeşti averea dumitale, lucru în care ai izbutit, sunt moralmente convins.

Te las aşadar cum te-am luat, bogată, dar puţin onorabilă.

Adio!

Şi eu, de azi încolo, am de gând să lucrez numai pentru mine.

Crede în recunoştinţa mea pentru exemplul ce ai avut bunătatea să-mi dai şi pe care se va grăbi să-l imite.

Foarte afecţionatul dumitale bărbat, Baron Danglars.”

În timpul citirii acelei scrisori, baronul se schimbă de mai multe ori la faţă şi se uită instinctiv de trei-patru ori prin odaie. Baroana nu-şi dezlipi ochii ei pătrunzători de pe faţa sărmanului ei bărbat care începu să priceapă ce proastă figură făcea acolo.

În confuzia şi buimăceala fostului capitalist, baroana îşi gusta încet răzbunarea.

— Oh! Baroane! Strigă ea râzând fără milă, cum se face că, fiind puţin onorată şi onorabilă, aceasta este sincera dumitale mărturisire, îmi propui să mă însoţeşti?

— Baroană, reluă el, căutând în zadar să zâmbească crede-mă, scrisoarea aceea a fost produsă de un moment teribil de halucinaţie; mă vedeam pierdut şi dumneata care, cum ţi-am spus. Eşti o femeie mult mai deşteaptă decât celelalte, trebuie să fi înţeles aceasta.

— Ai vrea aşadar ca eu să uit nebunia scrisorii acesteia? Întrebă ea.

— Ah! Doamnă, îţi mărturisesc că aceasta este cea mai fierbinte dorinţă a mea! Exclamă baronul, care simţea pătrunzându-i în inimă o rază nouă de speranţă.

— Pot crede aşa ceva?

— Da, da, doamnă; te-am ofensat şi-ţi cer iertare.

Şi baronul Danglars avu inspiraţia să pună un genunchi în pământ şi să-şi plece capul pleşuv până aproape de picioarele soţiei sale.

Atunci baroana ajunse în apogeul triumfului. Făcu vreo câţiva paşi înapoi, scoase un hohot ascuţit de râs, al cărui ecou răsuna lung în inima baronului.

— Om josnic şi vrednic de dispreţ! Murmură doamna Danglars, te văd în cele din urmă plecând cu ruşine capul la picioarele mele, implorând cu buzele tale murdare iertarea grosolanelor tale expresii. Şi totuşi această iertare trebuie să ţi-o dau pentru că şi eu sunt vinovată. Scoală-te, domnule; averea dumitale e distrusă pentru totdeauna. Văd că nu mai ai nici o para, pentru că mă rogi să mă învoiesc la împăcarea noastră presupunând că eu mai am încă banii pe care mi i-ai lăsat la Paris. Oh! Sunt săracă, nu văd înaintea-mi alt viitor decât mediocritatea… Sau mai adevărat, mizeria neagră.

Du-te, domnule baron Danglars, du-te; chiar de n-ar fi aşa, niciodată nu va mai trăi cu dumneata o femeie pe care ai necinstit-o şi ai părăsit-o. Nu te învinuiesc pentru părăsire, dar te dispreţuiesc de pasul pe care l-ai făcut azi şi care-mi dovedeşte că nu mai ai în dumneata nici cel mai mic simţ de onoare şi probitate.

Baroana tăcu şi râse apoi din nou, cu un râs convulsiv.

Baronul era zdrobit.

— Un Dumnezeu sau un om a jurat ruina casei tale şi casa ta s-a năruit piatră cu piatră, urmă baroana, în a cărei privire înfocată parcă lucea focul unui delir subit şi fără de veste.

Un Dumnezeu sau un om a jurat ruşinea şi mizeria mea! Du-te, Danglars, pentru că ne otrăvim unul pe altul cu răsuflarea noastră. Oh! Mizerie, mizerie! Cu toate grozăviile şi înjosirile tale, tu-mi arăţi o fantasmă palidă şi ameninţătoare pe care bogăţia mi-o ascundea. Remuşcarea! Remuşcarea!

Baroana îşi ascunse faţa în mâini şi stătu multă vreme aşa şi. În picioare, cu corpul dat înapoi şi cu capul oscilându-i pe umeri.

Când îşi veni în fire, obrajii îi erau aprinşi de roşcata tristă a frigurilor nebuniei. Se uită lung, jur-împrejur prin odaie, oprindu-şi ochii pe fiecare obiect parcă ar fi vrut să-şi aducă aminte; pe urmă se duse la scrin şi, melancolică, numără banii pe care i-i lăsase Benedict.

Baronul, folosindu-se de starea de amorţire în care părea căzută nevastă-sa, îşi luase pălăria şi plecase încetişor.