Capitolul III Doamna Danglars.

Era ora opt dimineaţa. O trăsură, fără armuri, se opri la poarta casei procurorului, în strada Coq-Heron. Un bătrân portar se arătă în pragul porţii.

— Deschide! Strigă vizitiul, pentru că e în trăsură o damă şi nu se cade să se coboare în uliţă.

Portarul stătu la îndoială, căci nimeni şi mai ales nici o femeie n-avea obicei să tulbure pe procuror la ceasul acela; dar cuvântul o damă rostit de vizitiu birui scrupulele bătrânului, care deschise poarta cea mare a casei.

Trăsura se opri la intrarea vestibulului şi din ea coborî o damă, a cărei eleganţă de forme am putea-o de pe acum lăuda, dacă ea n-ar fi avut grijă să se înfăşoare de la cap până la picioare într-un şal larg de caşmir.

Doamna fu anunţată şi, apoi, introdusă în odaia de lucru a procurorului, unde ea îl aşteptă cam o jumătate de ceas.

În cele din urmă, uşa se deschise şi Beauchamp intră.

— Baroana Danglars! Exclamă el, prefăcându-se mirat.

— Da; iartă-mă că te tulbur, dar e un lucru neaşteptat.

— Poftim, stai, doamnă baroană, o întrerupse Beauchamp, prefăcându-se a nu observa tulburarea ei.

Fu un moment de tăcere, în timpul căreia baroana îşi trecu de mai multe ori batista pe obraji. Parcă vroia să-şi adune puterile spre a rosti o vorbă mare.

— Domnule, zise ea în cele din urmă prezenţa mea aici nu trebuie să te mire; pentru dragostea lui Dumnezeu te rog, nu-mi mări zăpăceala sau mai bine, adăugă ea oftând, ruşinea unei spovedanii.

— Ah! Cugetă Beauchamp, au fost deajuns câteva cuvinte spre ai domoli îngâmfarea.

— Da, adăugă ea încet, fără să vreau a cerceta cum, dumneata cunoşti un secret pe care abia îl ştie numai domnul ministru de finanţe.

Baroana făcu o mişcare şi procurorul zâmbi în sine şi, apoi, adăugă;

— Îmi închipui scopul vizitei dumitale. Ce pot să fac?

— Dumneata poţi totul, domnule. Poţi totul, ca magistrat şi ca prieten.

— Două lucruri anevoie de împăcat înaintea legii, murmură Beauchamp.

— Tihna, liniştea, cinstea mea, toate atârnă de dumneata în momentul acesta, urmă doamna Danglars. Îţi cer să mă scapi, te rog să mă scapi. Spune-mi tot. Beauchamp se sculă, se duse la masă şi deschizând un sertar, scoase o scrisoare pecetluită, dar deja desfăcută. Apoi, întorcându-se la locul său, se pregăti s-o citească.

Baroana îşi ascunse faţa în mâini.

Magistratul citi: „Benedicte, un jurământ pe care n-ar trebui să-l violez are să-ţi fie dezvelit. Nu vreau să te las în lume, fără ca tu să poţi într-o zi săruta mâna mamei tale, mulţumindu-i pentru lacrimile pe care le-a vărsat pentru tine, pentru durerea ce i-am pricinuit cu prudenţa mea. Dacă într-o zi, soarta o va despărţi de soţul ei, du-te la ea, fii sprijinul ei de va trăi în mizerie, de va avea trebuinţă de un prieten ca să-şi rezeme capul obosit de suferinţe. Ţine minte cuvintele mele şi află că datorezi viaţa baroanei de Danglars.” „Primeşte binecuvântarea tatălui tău Villefort.”

Baroana scoase un ţipăt de durere; magistratul rămase nepăsător.

— Oh! Şi fiu-meu nu ştia această taină groaznică? Întrebă ea cu glas slab şi pe când obrajii i se acopereau de roşcata ruşinii şi a umilinţei.

— Nu, doamnă, răspunse Beauchamp.

— Doamne!… Ajută-mă.

— Nu ţipa, doamnă; te-ar putea auzi cineva şi gândeşte-te că aici stai ca un vinovat înaintea judecătorului.

— Dar ce să fac spre a înlătura scandalul? Ce ai dumneata de gând să faci? Întrebă ea şi mai speriată. De ce reînvii acest secret al unei greşeli trecute, adăugă ea cu amărăciune.

— Ai voi poate ca nevinovatul să fi rămas îngropat de viu? Doamnă, pământul nu poate ascunde în sine o crimă de felul acesta, răspunse magistratul ai cărui ochi nu se puteau dezlipi de pe figura aprinsă a doamnei Danglars.

— Fiul meu! Murmură ea, oh! Eu ştiam bine că trăia; dar lacrimile, ţipetele mele nu putură schimba hotărârea tatălui său. Crima n-a fost a mea, iartă-mă. Şi d-ta, domnule, urmă baroana adresându-se lui Beauchamp, mântuieşte-l, scapă-l, deşi rugăciunile unei femei pe care negreşit o dispreţuieşti n-au mare preţ în ochii dumitale, scapă-l. Dar nu uita pe baroana Danglars care n-are drept la mila dumitale şi pentru amintirea nenorocitului dumitale predecesor, în numele domnului de Villefort, scapă pe fiul său.

— Doamnă, îţi voi răspunde ceea ce ţi-ar fi răspuns şi dânsul. Voi îndeplini datoria pe care mi-o impune legea răspunse cu demnitate magistratul.

— Cum? Exclamă baroana zăpăcită, scrisoarea aceasta va apare la Tribunal?

— Înlătură scandalul.

— Cum? În ce fel?

— Plecând din Franţa.

— Dar unde mă voi duce părăsită de toţi? Întrebă, fără să ia seama ce spunea, doamna Danglars.

— Părăsită de toţi! Repetă Beauchamp uimit dar bărbatul dumitale? Dar fiica dumitale?

— Ah! Exclama baroana cu un gest nespus de ciudă. Văd că trebuie să-ţi spun tot. Eşti, ca toţi magistraţii, rece, nepăsător, nemilos. Bine, bine, voi sorbi paharul până la fund. Ei bine, trebuie să ştii, domnule, că bărbatu-meu m-a părăsit… Că fiică-mea a fugit. Sunt singură în lume, voi pleca din Franţa, voi pleca dar pentru dragostea lui Dumnezeu, dacă ai alt Dumnezeu afară de legea oamenilor, te jur, scapă-mi fiul.

Doamna Danglars plecă apoi repede şi ieşi din casă iute, sărind apoi în trăsură, care porni spre locuinţa ei. Acolo ea îşi strânse giuvaerurile şi ba nii într-o lădiţă de călătorie, în timpul acesta ea plângea în tăcere şi trupul îi tremura convulsiv; consecinţă fără îndoială, a zguduirii dureroase a întregului ei sistem nervos.

Vedea în cele din urmă năruindu-se piatră cu piatră, toată clădirea pe care o crezuse destul de solidă ca să reziste trăsnetelor şi acea clădire se dărâma, se făcea pulbere fără nădejde de a mai putea fi reconstruită.

— Oh! Villefort! Strigă ea, bătând cu piciorul în pământ şi smulgându-şi părul o asemenea taină trebuia să moară cu tine!

Apoi, strângându-şi lacrimile ce-i curgeau fără voie din ochi, deschise dulapurile, alese rufăria necesară pentru un drum de câteva zile, şi-şi urmă pregătirile de plecare, hotărâtă să se ducă fără veste din Paris, unde pierderea ei părea să fi fost jurată de un duşman necunoscut şi puternic, împotriva căruia nu se putea pune. Pentru o femeie ca doamna Danglars, adorată, vanitoasă şi bogată, nu e puţin lucru să părăsească locul unde-şi exercită domnia spre a pleca în ţări străine şi a deveni o simplă turistă necunoscută. Ce frumoase visuri avusese! Ce crudă era deşteptarea! Părăsită de bărbatu-său, mare capitalist, care preferă să fugă cu cei din urmă bani pe care-i avea în casă şi care nu erau ai lui, decât să se declare falit, ea, femeie mândră şi îngâmfată, vru să rămână în ochii lumii tot aşa de luxoasă ca în trecut şi căută să dea acelei fugi o altă cauză decât cea adevărată. Această dorinţă anevoioasă dacă nu imposibilă, pentru că creditorii, întemeiaţi pe lege, erau să pună sechestru pe averile d-lui Danglars, ajutată într-un chip uimitor de o împrejurare extraordinară, peste câteva zile după plecarea baronului, toate datoriile lui fură Plătite şi doamna Danglars fu scăpată de povara teribilă a unor Plăţi de vreo cinci, şase milioane.

Mulţumită acestei întâmplări neexplicabile, doamna Danglars apăru în societatea pariziană şi toţi crezură că domnul Danglars plecase ca să însoţească pe fiică-sa Eugenia într-o călătorie instructivă începută de copilă. Cu toate acestea, lipsa îndelungată a celor doi călători făcea să se răspândească zvonuri ciudate printre cei care cunoşteau firea aspră a lui Danglars şi imaginaţia exaltată a domnişoarei Eugenia; apoi, apariţia fără de veste a lui Benedict, scrisoarea lui Villefort, istoria tentativei de infanticid… Toate concurau să silească pe sărmana femeie a imita exemplul bărbatului său şi al fiicei sale.

Baronul Danglars fugise din Paris ca să rămână bogat, chiar şi cu preţul unui furt.

Eugenia fugise din Paris pentru că avea mania de a nu voi să se mărite.

Doamna Danglars fugea şi dânsa, pentru că se îngrămădise în Paris un nor care ameninţa să nască o furtună. Trecutul era cât pe ce să fie dat la iveală şi expus publicului, curios şi lacom de scandaluri. Era, deci, hotărâtă.

Baroana nu mai plângea: cu obrajii palizi, ca de obicei, cu gesturi sigure, se aşeză la biroul ei de ivoriu şi se pregăti să scrie două scrisori; începu deja pe întâia adresată domnului Lucian Debray, fostul ei tovarăş pe când jucau la urcare şi la scădere pe socoteala bietului baron Danglars; dar deodată, parcă s-ar fi căit, aruncă hârtia jos şi începu a doua scrisoare pentru Benedict.

Peste câteva minute scrisoarea era gata. Baroana, care era mai înainte de toate mamă, o reciti şi, pentru prima oară, ochii i se umplură de lacrimi.

„Domnule; te afli în puterea justiţiei, sărac şi nenorocit, far alt ajutor decât elocinţa dumitale spre a-ţi redobândi libertatea, dacă judecătorul dumitale va fi cumva destul de milos spre a se lăsa a fi înduioşat de istorisirea sinceră a fatalităţii care de la naştere apasă asupra dumitale. Care-ţi va fi soarta? Dar eu aştept totul de la Dumnezeu. Ai încredere în nemărginita lui bunătate! Acum, dă-mi voie să dispun în favoarea dumitale de o mică sumă care-ţi va putea folosi spre a micşora asprimea carcerelor şi crede-mă, nu e o milostenie înjositoare, ceea ce-ţi ofer, ci plata unei datorii pe care o are către dumneata o persoană care te iubeşte mult.”

După ce sfârşi scrisoarea, baroana deschise un portofel, scoase 60 mii franci în bilete de bancă, le puse în scrisoare, pe care o pecetlui şi pe plic scrise numele lui Benedict. Apoi o puse într-alt plic, cu adresa „Domnului Procuror Regal”.

Baroana îşi plecă apoi capul pe masă şi plânse lung; pe urmă, când se linişti, luă o coală de hârtie şi scrise lui Lucian Debrai. Îi spunea că pleacă, rugându-l să se însărcineze cu supravegherea casei sale până ce-i va scrie din nou, spunându-i ce intenţii avea pentru casă, mobile şi argintărie.

După aceea, ea deschise fereastra care da în curte şi stătu acolo până ce văzu un om, căruia îi făcu un semn să se urce pe scara pe unde intra în apartament Lucian Debray.

— Intră, Tomo, zise ea acelui om care sta în pragul uşii.

Toma era îmbrăcat cu o bluză albastră, cu pantaloni roşii şi cu cizme mari…

— Să intru în costumul acesta, doamna baroana! Murmură el, uitându-se la bluză.

— Intră, intră; am să-ţi vorbesc.

Vizitiul intră, observând cu mirare că baroana închidea uşa odăii.

_ Te-am luat în slujba mea pentru că te socoteam om cuminte şi prudent.

— De n-aş fi aşa, n-aş fi bun vizitiu.

— Bine. Dar acum e vorba de o plimbare lungă, care seamănă mult cu o călătorie. E vorba să umblăm mult, fără să ne oprim… Să trecem prin multe ţări…

— Înţeleg, doamnă baroană, o întrerupse vizitiul, dând din cap ca un om care a înţeles bine ce e de făcut.

— Eu am învăţat pe vizitiul care a avut cinstea să ducă pe domnul baron; era un tovarăş al meu, un sărman disperat.

— Vei găsi altul tot ca el?

— De astă dată merg chiar eu, doamnă baroană. Mie puţin îmi pasă de voi fi aici ori aiurea. N-am pe nimeni care să se ocupe de mine.

— Vei fi gata mâine?

— Chiar şi azi.

— O trăsură de poştă cu cai buni mă va aştepta într-un loc depărtat, vom pleca de aici în trăsura mea cea obişnuită; tu vei scoate paşapoartele; geamantanele nu vor fi grele; iată-l pe al meu.

Vizitiul îşi aruncă ochii pe un geamantan mic de piele şi făcu semn că înţelese.

— Pe urmă, pe drumul spre Bruxelles, Liege, Aquisgrana.

— Bine. Toate vor fi gata. Cai vom lua pe vineţii; sunt buni şi tari. M-au trântit odată, dar nu se va mai întâmpla a doua oară. Cât despre paşapoarte…, Ascultă-mă bine. Un tânăr, cam mic de statură,… cu ochii albaştri, părul blond, nasul regulat, buzele subţiri, care călătoreşte ca să se distreze de o suferinţă fizică şi morală.

— De minune! Strigă vizitiul.

— Dar, mai ales, fii prudent. Na şi bani.

Vizitiul luă o pungă din mâna baroanei şi plecă. Mai târziu baroana suia în trăsura ei care o aştepta în curte. Coborâse pe scara pe unde cu Un an înainte Eugenia cu prietena ei Luiza.