Capitolul XIX Tată şi fiică.

A doua zi când cele două tinere d'Armilly sfârşiseră de studiat, Aspasia anunţă un nume care făcu pe Luiza să se îngălbenească pe dată şi ar fi făcut pe Eugenia să râdă, de n-ar fi fost absorbită de unicul ei simţământ. Acel nume era al baronului Danglars.

Eugenia îşi aducea aminte în ce mod mamă-sa salutase debutul ei în cariera nouă de artistă şi se convinse deci că purtarea tatălui ei va fi cu desăvârşire alta şi lipsită de acea îngâmfare de rasă, care domina pe baroana Danglars, damă de Servieres, adică coborâtoare dintr-una din cele mai vechi şi mai nobile familii din Franţa, şi, de aceea, întorcându-se către Luiza, îi zise cu un zâmbet uşor pe buze:

— Linişteşte-te, dragă prietenă; cunosc bine pe domnul baron Danglars; vizita lui îţi va fi mult mai plăcută decât a mamei, vei vedea.

Şi făcu un semn Aspasiei care se grăbi să introducă în salon pe domnul baron Danglars.

Baronul era îmbrăcat cu un costum sever şi elegant totodată, semn că treburile-i mergeau bine. Pe fizionomia lui grosolană, care exprima în cel mai mare grad ambiţia unei inimi înjosite şi zgârcite, se citea o bucurie mare.

— Fiica mea! Strigă el cu glas voios, însoţind acea exclamaţie cu un gest studiat şi plin de emfază. Ar fi de prisos să te mai întreb ce faci, căci văd că sănătatea şi fericirea fac pe figura ta un tablou vioi care întrece cu mult pe acelea ale vechilor secole ale lui Michelangelo şi Rafael.

Eugenia schimbă cu Luiza o privire de înţelegere.

— Chiar de aş fi rea, tată, îi răspunse Eugenia sărutându-i mâna, n-ai putea nimic observa în acest moment, fiindcă figura mea exprimă bucuria de-a te revedea. Apoi plăcerea pe care am simţit-o totdeauna în prietenia dragei mele Luiza şi studiul artei pe care o profesăm, totul îmi dă acest aer vioi pe care l-ai observat.

— Dă-mi voie să-ţi prezint omagiile mele, domnişoară d'Armilly şi să te felicit pentru afecţiunea şi uimitoarea inteligenţă cu care ai educat spiritul interesantei dumitale eleve, reluă baronul, înclinându-se înaintea Luizei d'Armilly.

— Poftim, stai jos, tată, se grăbi a-i zice Eugenia, arătându-i un fotoliu şi stând şi ea lângă Luiza.

Fu un moment de tăcere de care baronul Danglars se folosi ca să-şi treacă mâinile prin păr şi să se uite jur-împrejur, parcă ar fi vrut să caute în vre-un colţ al salonului prezenţa de spirit pe care o pierduse.

— Aşadar eşti mai de mult la Roma? Întrebă Eugenia cu un gest de nespusă curiozitate.

— Da…, sunt aici de câtva timp. Totuşi trăiesc foarte retras… Din nenorocire am văzut ieri pe frumoasa Semiramis, de care aflasem că captiva atenţia şi admiraţia acestei capitale…

— Iartă-mă, tată, dar cred că ai văzut şi ai admirat şi pe prietena mea Luiza.

— Oh! Se înţelege, negreşit! Dar sunt tată, Eugenio şi în inima mea nu mai avea loc alt simţământ afară decât acel pentru tine, cu toate că n-am putut să nu admir admirabilul şi incontestabilul talent şi geniul domnişoarei dAfmilly.

Luiza înclină uşor din cap şi baronul, după ce se înclină şi dânsul urmă:

— Şi deoarece ochii unui tată iubitor au darul vederii duble când e vorba de copiii lui, mi-a fost lesne să recunosc, sub diadema suverană a nobilei suverane a Asirienilor, pe fiica pe care am iubit-o totdeauna aşa de mult în adâncul inimii mele. Închipuieşte-ţi aşadar, ce bucurie am încercat Eugenio, văzând floarea societăţii romane aplaudând cu delir şi cu entuziasm geniul aşa de mare al unei… Fiice a mea. Ah! Lucrul acesta mi-a insuflat o mare mândrie!

— Ce face mama? Întrebă fără de veste Eugenia şi totodată se sculă în sus parcă ar fi vrut să caute ceva pe masă şi a avea libertatea de-a observa efectul produs de întrebarea aceea asupra baronului.

Eugenia luase seama că nici mamă-sa nu-i vorbise despre baron, nici el despre baroană şi presupunând că nu trăiau în bună înţelegere, vru să se asigure despre aceasta.

— Baroana… Răspunse baronul, prefăcându-se a fi apucat de un mic acces de tuse care-l chinuia de multă vreme… În unele împrejurări… Baroana… Călătoreşte.

— E o îndeletnicire plăcută, zise Luiza d'Armilly.

— Şi n-ai vrut s-o însoţeşti? Întrebă Eugenia.

— Eu ţin foarte mult acum la odihnă şi la linişte, draga mea fiică; sunt obosit şi nu-mi plac distracţiile, fiind însoţite de prea multe supărări! Ah! Adăugă el, tuşind mult nu prea am eu de ce mă lăuda cu călătoriile!

— Nu mi-ai spus că te-ai retras la Roma? Întrebă Eugenia.

— Da, răspunse baronul. Stau în cetăţuia de la Arquapendente unde posed o căsuţă pe care v-o pun chiar de acum la dispoziţie.

— Îţi mulţumesc de o mie de ori, tată; dar nu mă pot folosi de gingaşa dumitale ofertă, fiindcă studiul continuă, ne obligă angajamentul nostru pe mine şi pe Luiza, ne împiedică.

— Oh, dar nădăjduiesc urmă baronul că voi avea plăcerea unei vizite! Fie chiar şi scurtă…

— Ţii mult?

— Vezi bine că ţin! Exclamă baronul. O aştept cu cea mai mare nerăbdare, cu cel mai mare interes şi adaug că, ştiind plăcerea pe care mi-aţi face-o, sunt convins că n-aţi mai vrea să întârziaţi, dumneata şi amabila dumitale profesoară şi prietenă de-a vedea mica-mi proprietate, care din momentul acesta este mai mult a dumitale decât a mea, dragă Eugenia.

— Eşti cât se poate de gentil.

— Te asigur că nu vei mai găsi nesfârşitele condici şi registre şi foi de hârtie şi acele numere care te plictiseau aşa de mult în cabinetul meu de la Paris… M-am retras din comerţ.

— Te felicit, zise Eugenia, pentru că numerele nu sunt câtuşi de puţin poetice.

— Eu una le urăsc, adăugă Luiza.

— Sunt convins, totuşi, că uneori vă sunt mai puţin antipatice, măcar atunci când vă primiţi onorariile lunare… Este ceva la care vă puteţi resemna.

— Pentru dragostea cerului! Tată, să lăsăm numerele în pace… Mai înainte de toate sunt convinsă că impresarii sunt cei mai de treabă oameni… Pe urmă, ce fac zece ori doisprezece lei mai mult…?

Baronul încruntă din sprâncene şi zise:

— Totuşi, greşeala aceasta repetată de zece ori, face o sumă de o sută de lei şi încă de zece ori, face două sute şi tot aşa înmulţindu-se.

— Puţin îmi pasă, răspunse Eugenia cu cea mai mare răceală, ca să dea baronului a înţelege că ea se află într-o poziţie bănească destul de bună. Spre a nu primi nimic de la dânsul şi a nu-l îndatora să-i ofere nimic.

— Prea bine, fiica mea, respect părerile şi ideile tuturora. Şi acum, după o sărutare bună, nu-mi mai rămâne decât să-ţi spun unde-mi este locuinţa, pentru că sunt convins de delicateţea ta că tu nu vei voi să-mi procuri şi în curând, plăcerea vizitei tale.

Şi pe când vorbea astfel, scoase din portofel o carte de vizită elegantă şi-o dădu Eugeniei.

— Sper, domnişoara Luiza d'Armilly, că dumneata nu vei refuza să-ţi însoţeşti eleva, urmă el cu un zâmbet care avea pretenţia să fie amabil.

— Oh! Noi nu ne despărţim niciodată, domnule baron, zise Luiza.

— De minune.

Baronul îşi luă ziua bună de la Eugenia, se înclină înaintea Luizei şi plecă foarte mulţumit că intrase în bunele graţii ale fiicei sale.

— Ce zici, draga mea, zise aceasta Luizei, îndată ce baronul se retrase nu e aşa că este foarte amabil?

— Nu prea înţeleg această schimbare.

La Paris era mult mai zgârcit în cuvinte şi pe buzele lui nu s-au auzit niciodată exprimate cuvinte de duioşie ca aceasta de pildă:

— Draga mea fiică!

— Dar, la Paris îşi urma caracterul

— Adică?

— Era bancher.

— Ei şi?

— Un bancher n-are nici soţie, nici fiică, nici prieteni… Un bancher are numai cifre…