Capitolul XX Bancherul retras din afaceri.

Acum trebuie să explicăm în ce fel, din cea mai mare lipsă de bani, baronul Danglars ajunsese proprietarul unei vile mici în cetăţuia de la Acquapendente. Negreşit că cititorii sunt curioşi sa afle; şi suntem datori să le satisfacem curiozitatea.

Îndată ce baronul Danglars ieşi din casa fiicei sale Eugenia, porni iute către piaţa Spaniei, pe care o străbătu, apoi o luă pe uliţa Frantina, trecu dincolo de palatul Fiano şi Ruspoli şi mergând tot înainte cu cea mai mare grabă ajunse în sfârşit în piaţa del Popolo, unde-şi aruncă ochii de jur-împrejur, ca să găsească o persoană cunoscută.

După un moment el văzu venind spre dânsul un om. Acest om era Benedict.

Baronul alergă la dânsul.

— Drace, domnule baron, ai făcut o vizită foarte scurtă domnişoarei Eugenia! Credeam c-ar fi trebuit să pierzi mai multă vreme spre a-ţi îmbrăţişa fiica, pe care n-ai văzut-o de câţiva ani; nădăjduiesc totuşi că ţi-ai făcut datoria de tată bun. I-ai oferit cel puţin noua dumitale casă?

— Mai este îndoială!

— Cred că n-a primit.

— Dimpotrivă.

— Atunci, te felicit, domnule baron, fiindcă ar fi fost chiar păcat ca, între un tată şi o fiică aşa de vrednici unul de altul, să nu domnească cea mai desăvârşită armonie. Poftim, domnule baron, trăsura ne aşteaptă şi sunt grăbit să te aşez în noua dumitale poziţie şi să împlinesc astfel voinţa baroanei, nevasta dumitale.

— Eşti prea de treabă, domnule, zise baronul, plecând cu dânsul. Ştiu să-ţi recunosc meritele; totuşi ai un mic defect, adică acela de a nu fi lămurit în cuvinte; frazele dumitale au totdeauna un înţeles puţin hotărât… Încât eu, pe credinţa mea, nu prea înţeleg rolul pe care-l joci pe lângă mine, acum. Eşti prea rezervat, dragă domnule Andrea Cavalcanti.

— Şi dumneata semeni foarte mult cu butia Damaidelor, pe care norocul se însărcinează s-o umple în locul acestor doamne.

— Nu te pricep nicidecum, zise baronul, căscând ochii mari.

— Vreau să zic că norocul îţi este foarte favorabil şi nu te arăţi de-ajuns de mulţumit, răspunse Benedict. Erai sărac, aproape mizerabil în Roma, ducând o viaţă grea cu leafa mică de portar al unui teatru; capeţi o convorbire cu nevasta dumitale şi eşti aşa de nedibaci sau de nefericit încât nu-ţi ştii pleda cauza.

— Domnule, te asigur că am făcut tot ce am putut! Strigă baronul, întrerupându-l. Dar a discuta cu baroana era o afacere foarte serioasă, ca şi cum aş fi apropiat lumânarea de nişte praf de puşcă; am crezut bine, fără să prea înţeleg tot ce mi se întâmpla, să fug şi să scap de explozie.

— Fie, zise Benedict, urmând a umbla pe când vorbeau; să revenim la fapt.

— Acum opt zile am venit iarăşi la d-ta; ţi-am explicat voinţa doamnei Danglars, într-aşa chip încât să te înştiinţez de noua dumitale stare şi după toate astea ai avut curajul să-mi spui că nu pricepi ce rol joc eu pe lângă d-ta? Zău, asta se cheamă să fii cam prea nerecunoscător, dragă domnule baron!

Astfel vorbind, amândoi ajunseră lângă o trăsură aflată în colţul unei străzi din vecinătatea uneia din porţile oraşului. Benedict făcu un semn vizitiului, deschise uscioara. Pofti pe tovarăşul său să suie, pe urmă intră şi dânsul, aşezându-se cu un aer supărat lângă baron.

Trăsura plecă iute de tot şi peste câteva minute ea mergea pe un drum care depărta pe călători de Roma.

Cât ţinu drumul, baronul cufundat în adânci meditaţii şi ocupat cu diferite planuri, nu adresă nici un cuvânt lui Benedict, mut şi el ca o statuie de piatră, pentru că ţinând în mână firele urzelei intrigii sale calcula care-i putea fi rezultatul.

— Ca să ajung la scop, îşi zicea el, îmi trebuie multă isteţime, mult vicleşug, multă prudenţă şi multă îndrăzneală: lucruri care nu-mi vor lipsi desigur şi Edmond Dantès nu-mi va scăpa. Are să moară, are să moară!

Peste câteva ceasuri, trăsura în loc să urmeze drumul care-i putea duce în linie dreaptă la Acquapendente, o luă la stânga şi intră într-un drum râpos la dreapta căruia se ridicau ruinele unuia din faimoasele apeducte ce se aflau în mare număr în împrejurimile Romei. Pietrele pe care timpul le desfăcuse de pe acele grămezi enorme de granit se rostogoliseră deja şi împiedicau pe ici-colo calea.

Trăsura merse încet şi baronul, uitându-se pe uscioara, putu vedea lucrurile care-l înconjurau; la o mică distanţă, zidurile albe şi goale ale unei clădiri mici, pe jumătate ruinată, care părea din toate părţile înconjurată de un zid, o grădină pe care ierburile şi muşchii creşteau în voie.

Peste câteva minute, trăsura se opri lângă poarta grădinii şi Benedict coborî, urmat de baron.

În orice alt moment baronul Danglars ar fi făcut caz de erudiţia sa spunând cărei şcoli aparţineau cele două statui ţepene pe piedestalul lor, lângă poartă; dar abia făcu câteva observaţii asupra neglijenţei cu care se lăsase iarba şi muşchii să crească pe acele capodopere, lucrate desigur de vreo daltă renumită.

Intră, baroane, zise Benedict şi cruţă-mă de observaţiile dumitale asupra neglijenţei acestui loc rămas foarte multă vreme nelocuit.

Pe urmă trecură toată aleea gradinei şi suiră scara de piatră cu treptele tapetate de muşchi; scara aceea ducea într-un fel de balcon cu două uşi de intrare. Acolo, baronul se opri un moment, măsurând toată întinderea grădinii; printre mărăcini şi ierburile dese ce creşteau în grădină se ridicau statuete de marmură de felurite mărimi într-o stare deplorabilă de stricăciune. Era şi un eleşteu, a cărui apă mocirloasă furnica de broaşte care, deşteptate de sunetul glasului, al paşilor baronului şi ai lui Benedict, săreau în toate părţile. Totul acolo era ruină şi tăcere.

Benedict deschise uşa vestibulului şi arătă lui Danglars un salon al cărui pereţi erau acoperiţi de zugrăveli reprezentând fapte mitologice, cum căderea lui Fetonte, supliciului Prometeu, răpirea Europei, judecata lui Paris, etc.

Mobilele salonului erau foarte vechi, totuşi nu se aflau în aceiaşi stare ca grădina, deşi erau acoperite de un strat gros de pulbere şi de pânze multe de păienjeni. La ferestre se aflau perdele de catifea decolorate de multă vreme.

Dacă te uitai bine, bine, spectacolul acelui salon nu era tocmai consolator.

Baronul observă fiecare lucru cu luare aminte, se apropie cu aer îngrijit de Benedict şi cuteză să-i întrerupă adânca meditaţie în care el se cufundase în faţa unui tablou.

— Iată, zise Benedict fără să răspundă baronului, iată aci reprezentat incoruptibilul tribunal care nu judecă faptele după oameni, ci pe oameni după fapte. Aici nu mai sunt nici prieteni, nici bani, ci numai legea şi în faţa ei cade coroana celui drept sau spada celui vinovat, chiar dacă vinovatul acesta ar fi fost puternic cât şi Dumnezeu! Şi scoase un scurt hohot de râs.

— Ah! Urmă el, un tribunal ca acesta, nu poate exista decât în poveşti şi oamenii i-au dat locul cei se cădea, după ce au cunoscut cât sunt de mizerabili şi de neputincioşi de a-şi exercita dreptatea lor.

— Oh! Oh! Domnule Andrea Calvacanti! Exclamă baronul, minunat de limbajul lui Benedict. Îmi pare că te ocupi adânc de studiul moral al oamenilor!

— Studiez de toate, eu, domnule baron, pentru că, drumul meu în lume, este foarte anevoios şi am trebuinţă să ajung la capătul pelerinajului meu. Însă, să lăsăm reflecţiile acestea şi să venim la ceea ce ne interesează. Casa aceasta, de azi înainte, este a dumitale; iată şi actele de proprietate.

Şi-i dădu o hârtie, pe care baronul Danglars o luă şi o citi cu lăcomie, făcând apoi, cu multă gingăşie, un gest de adânca mulţumire.

Bancher la Paris, portar de teatru la Roma, se vedea acum proprietar funciar la Acqapendente, până să fie şi mai bine.

Soarta se întorcea iarăşi favorabilă spre dânsul.

Totuşi era ceva în chipul şi în purtarea lui Benedict care nu-i plăcea.

Aşa cum e de adevărat că orice trandafir are ghimpi.