Capitolul LI Deşertăciunea omului.

Edmond Dantès plecă fără zăbavă la insula Monte-Cristo. Hayde îl însoţea; dar avea să coboare singur spre a merge în grotă, după o noapte petrecută pe mare. Barca în care mergeau ajunse fără piedici la insulă.

Îndată ce luntrea se puse pe apă, contele aşteptă cu nerăbdare momentul de a debarca şi observă cu luare aminte de nu va vedea vreo figură omenească în mijlocul insulei; dar numai câte o capră pe ici pe acolo se ivea ca să dispară repede.

Se înnopta şi în curând vântul încetă iar apele mării rămaseră liniştite ca suprafaţa unei imense oglinzi.

Cum observase contele, nu se mai afla nici o corabie lângă insulă şi totuşi insula nu era pustie.

Cu toate că luna lumina splendid, erau aprinse mai multe focuri.

Cel mai înalt părea aşezat pe culmea celei mai de sus stânci. Celelalte se coborau până la ţărm…

Contele, observând aşezarea acestor focuri, pricepu că fuseseră aşezate astfel ca să-l ducă până la locul unde trebuia să trateze răscumpărarea fiului său. Se despărţi de Hayde, după ce o sărută de. Nenumărate ori ca şi cum nu era s-o mai vadă. Sărmana femeie, obişnuită să se supună orbeşte omului pe care-l iubea şi care-i era bărbat, nu îndrăzni să-i facă vreo observaţie; încercă numai ca să fie dusă şi ea în insulă, dar în zadar. Contele vru să debarce singur şi plecă.

Având la el numai două pistoale bune, singur, începu să urce greul drum printre stânci, călăuzit de focuri. Peste un sfert de ceas trecuse deja de patru focuri şi văzând că mai erau încă trei numai, socoti că trebuia să fie aproape de locul unde-l aşteptau. Se uită împrejur ca să se orienteze şi, observând locurile, văzu că suindu-se încă patru metri deasupra liniei unde se afla, ar sosi în locul pe care-l căutase cu atâta nerăbdare cu câţiva ani mai înainte, adică la intrarea grotei. Atunci, el nu se mai ţinu după focuri, ci, pornind pe o potecă cunoscută de el, ajunse peste câteva momente la intrarea grotei.

Acolo contele era aşteptat; cel din urmă foc, ardea deasupra vestibulului înnegrit şi afumat al sălii subterane. Edmond se opri observând cu un aer îngrijorat ruina măreţului vestibul construit după ordinele şi sub conducerea lui.

Interiorul era slab luminat de o torţă de răşină, înţepenită într-un perete.

Dantès coborî scara aceea pe care muşchiul crescuse gros şi care de multă vreme nu mai fusese călcată de picior omenesc. Mirarea lui crescu văzând interiorul sălii, zidurile goale, bolta înnegrită de fum şi bucăţile de lemn ars de pe podele. Din tot ce fusese magnific şi frumos în grotă, nu mai rămânea nimic, decât cenuşă şi tăciuni stinşi.

Contele simţi că parcă îl apăsa ceva; îşi trecu mâna pe frunte ca să gonească o vedenie tristă, apoi, aruncând împrejur o privire ca să se asigure că era singur, scoase un ţipăt citind cuvintele scrise cu cărbunele pe peretele principal: „Daţi săracilor ce este al săracilor.

Mâna de mort e ridicată asupra, lui Edmond Dantès, prieten fals, amant crud, infanticid nemilos!”

Câteva momente stătu ţeapăn, cu ochii pironiţi pe acele cuvinte. O expresie de nespusă groază se vedea pe figura lui.

După acel moment de mirare, Edmond Dantès citi a doua oară acele cuvinte fatale căutând să afle înţelesul lor; dar sufletul lui nu se putu îndupleca la o examinare rece şi viguroasă. Deoarece, ca omul să se poată judeca singur, trebuie ca patima exaltată care-i arde vinele să se fi domolit, ca el să lepede orice idee, orice ură contra vrăjmaşilor lui personali. Nu aceasta era însă starea sufletului lui Dantès; era tată şi i se răpise copilul. Zdrobit de acea lovitură, simţi vijelia urlându-i în inimă şi nu putea avea gânduri adânci şi liniştite.

— Oh, Dumnezeule! Exclamă el, ce delir înspăimântător; ca şi cum aş fi fost prieten fals, amant crud, şi…

— Sfârşeşte, dacă poţi! Ţipă un glas ascuţit care răsună înlăuntrul grotei.

Contele duse repede mâna la pistol, dar depărtând repede acel gând, încrucişa în linişte braţele pe piept.

În faţa lui sta Benedict, înfăşurat într-o manta napolitană, cu faţa acoperită de o mască.de mătase neagră.

— Cine eşti? Întrebă mândru contele.

— Puţin importă, de voi şti să răspund la cuvintele tale, răspunse Benedict.

— Totuşi faţa mea e descoperită şi sunt convins că nu vei dori să-mi faci o scenă de carnaval. Dar fă ce vrei. Ceea ce am să-ţi spun e scurt, cunosc pe cei de meseria dumitale. Cât ceri pentru răscumpărarea unui copil furat în Veneţia cu prilejul unei mese dată săracilor?

— Nimic, domnule conte de Monte-Cristo.

— Cum nimic? Vrei să mă faci să cred că eşti generos? Întrebă contele, zâmbind cu dispreţ.

— Nu, tu nu poţi crede într-un act de generozitate, pentru că, n-ai fost niciodată generos. Am să te conving că eşti plin de deşertăciune spre a crede că poţi plăti răscumpărarea fiului tău.

— Cere-mi ce vrei, urmă contele cu acelaşi ton.

— Atunci, eşti Dumnezeu, că-mi-poţi da orice?!

— Nu; dar Dumnezeu m-a făcut cel mai puternic de pe pământ, ca să judec pe ceilalţi şi să-i pedepsesc dacă merită.

— Bine; în acest caz am să-ţi cer…

— Spune.

— Nouă sute de milioane.

— O asemenea sumă întrece proporţia stabilită pentru a regla în lume voinţa unei naţiuni după capriciul unui singur om. Ţi-am spus că Dumnezeu mi-a dat putere să judec oamenii, dar nu să cumpăr naţiunile.

— Aşadar, te declari sărac după cei ai spus că Dumnezeu te-a făcut atotputernic! Oh! Lasă asemenea iluzii, Edmond Dantès; cine eşti tu ca să te socoti judecătorul celorlalţi?! Spune-mi când ai lucrat altfel decât te-a împins patima ce te domina, orbit de raţionamente false? Cheia de aur pe care Dumnezeu ţi-o dăduse ca să intri cum ai voi în lume ai întrebuinţat-o ca să faci rău. Acum, te trăsneşte! Pleacă-ţi fruntea!

Edmond recunoscu că n-avea de-a face cu un bandit.

— Spune-mi, eşti tu acelaşi om din palatul Gradenigo, la Veneţia întrebă el.

— Nu ştiu ce vrei să zici.

— Te întreb dacă eşti omul care mă prigoneşte de când am venit în Europa? Tu eşti masca de la balul lui Gradenigo? Tu, răpitorul fiului meu? Incendiatorul care a lăsat pretutindeni groază în urmă-mi de la Mantua la Pisa? Tu eşti căpitanul yachtului „Furtuna”? Vorbeşte, în numele cerului! Suntem aici amândoi, cine eşti, ce vrei de la mine?

— Am să-ţi explic ce înseamnă cele scrise pe peretele acela, răspunse banditul arătând peretele.

— Oh! Fiul meu! Murmură contele.

— Edmond Dantès, zise Benedict liniştit, într-o zi, debarcând în portul Marsiliei, am văzut căzându-mi la picioare o femeie pe a cărei figură palidă se citeau foamea şi disperarea. Ea ridica ochii la cer, strigând să-i dau de pomană. Nenorocita fusese nevasta unui om care o iubea, ofiţer în armata franceză şi din căsătoria lor se născuse un fiu care trăia departe de dânsa. Când femeia aceea trăia fericită cu fiul şi bărbatul ei, tu ai început să-i pregăteşti nenorocirea şi nenorocirea o izbi.

Îţi aduci aminte de Mercédès, îţi aduci aminte de fosta ta logodnică, Edmond Dantès? Văduvă, lipsită de fiul ei care plecase în Africa ca să spele pata pusă pe numele său, care era şi al tatălui său, nenorocita suferea mizeria şi foamea, în acest chip ţi-ai încoronat opera ta afurisită. Atât ai fost de crud Edmond Dantès! Alţii ar fi iertat, pentru ca femeia iubită de el să poată trăi fericită; alţii ar fi fost generoşi; şi eu te pot asigura că nevasta generalului Morcerf te iubea şi lângă bărbatul ei, că se gândea la tine necontenit, pentru tine plânsese sub vălul de mireasă; şi care a fost răsplata unei asemenea iubiri? Ai fi vrut, ca înainte de a-ţi aparţine sărmana catalană să fie osândită la o veşnică văduvie? Ea plânse, aşteptă în zadar ca tu să te întorci, crezându-te mort, se putu socoti liberă şi se uni cu altul. Tu eşti vanitos, nebun, crud! Vrei acum să ştii de ce te acuz că ai fost un prieten fals? Îţi aduci aminte de Albert Morcerf, îţi aduci aminte de timpul când prefăcându-i-te prieten, îl trădai, îl ameţeai cum şarpele îşi ameţeşte victima? Îţi aduci aminte cum meditai să-l prăpădeşti, să-l aduci în mizerie, pe când el strângea mâna trădătorului care se pregătea a-l izbi de moarte?! Adu-ţi aminte de scena de la teatru, de nenorocitul care-ţi cerea satisfacţie şi de modul cum i-ai răspuns! Nu erai oare trădător mai rău decât Iuda? Unde-ţi era religia, Dumnezeul, credinţa? Ce dogme urmai tu în visele tale de răzbunare? Ce legi omeneşti ori divine te puteau achita de asemenea crime?

— Nenorocitule, strigă contele mâniat, cine eşti tu ca să-mi vorbeşti astfel? Cine eşti tu ca să mă acuzi şi să mă osândeşti ca şi cum ai fi Dumnezeu?

— Sunt alesul lui Dumnezeu, ca să te pedepsesc pe tine. Sunt cel care ţine spada pe care ţi-o dăduse Dumnezeu şi pe care ai aruncat-o ca să iei cuţitul ucigaşului. Ascultă-mă, pentru că „nu ţi-am spus tot ce aveam să-ţi spun. Vreau să-ţi explic de ce te acuz că ai fost un călău fără milă, un infanticid teribil. Adu-ţi aminte de domnul Villefort, adu-ţi aminte de micul Eduard, adu-ţi aminte de mama lui.

— Oh! Exclamă contele, au fost jertfiţi părintelui meu. Mort de foame din cauza lui Villefort. Ştii tu cât iubeam şi respectam părul lui alb? Ştii tu ce e disperarea unui fiu, când i se spune: tată-tău a murit de foame departe de tine? Şi el nu era departe de fiul său, de fiul său închis în temniţă în care-l îngropase de viu procurorul regal. Ştii tu ce sunt aceste suferinţe?

— Oh! Eu am suferit şi mai mult. Am văzut pe tată-meu în stare de nebunie, răspunse Benedict, l-am văzut suferind lângă mine, după ce văzuse cu groază dispărând toată familia sa în juru-i.

— Doamne! Dar cine eşti?

— Ce-ţi pasă? Sunt judecătorul tău şi voi fi călăul tău. Ascultă-mă şi tremură pentru că ai să-ţi auzi sentinţa!

— Şi eşti tu altfel de om decât mine ca să mă poţi osândi? Pieptul tău nu are în el patimi, pentru ca tu să te poţi face judecătorul patimilor mele?

— Da, răspunse Benedict cu un zâmbet de dispreţ, am fost ucigaş, ateu şi m-am pocăit, am devenit om drept şi cred în Dumnezeu.

— Dar ce fel crezi, în ce fel ştii că Dumnezeu te-a iertat?

— Să-ţi spun. În mijlocul unei furtuni teribile, mai teribilă încă pentru că era noapte, deasupra valurilor ce bolboroseau în jurul corăbiei mele, am rostit următoarele cuvinte:

Dumnezeule, creatorul lumii, Iisuse unul născut atotputernicului, sfânt martir crucificat pentru mine şi pentru toţi oamenii, cred în tine şi în dreptatea ta şi iată, întărit cu credinţa ta, plec spre Edmond Dantès, ca să-i smulg una câte una toate afecţiunile. Dacă tu nu mă ierţi, dacă-mi osândeşti purtarea, fă-mă să „dispar în valuri…”

Şi sării apoi într-o luntre însoţit de un singur om şi mă lăsai în voia furtunii. A doua zi, credeam în deplina dreptate a faptelor mele şi iată-mă în faţa ta. Ori pe unde am trecut, am auzit un strigăt care te osândeşte. Pe mare, strigătele lui Albert Morcerf, scăpat de mine din naufragiu! Pe uscat, glasul nenorocitei Mercédès. Recunoaşte deci, acum, că cerul te-a părăsit. Când am fost la tine acasă, în Veneţia, nu m-ai recunoscut drept omul mascat de la balul lui Gradenigo; nu te-ai împotrivit la sfatul meu de a duce copilul la masa săracilor; petrecând noaptea pe drumul de la Mantua la Florenţa, în coliba aceea, ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să-mi dovedească mie că erai osândit, ai stat lângă leagănul celor doi copii şi n-ai putut recunoaşte într-unul din ei pe fiul tău.

— Oh! Exclamă contele ca trăsnit.

— Recunoaşte că cerul te osândeşte şi recunoaşte că momentele în care te-ai crezut mare şi inspirat erau numai momente de vanitate deşartă. Călău fără milă, tu n-ai putut niciodată ierta, în cruda ta răzbunare ai confundat pe vinovat cu nevinovat. Ei bine, pierderea fiului tău va plăti sângele lui Eduard Villefort.

— Dar nu l-am ucis eu pe copilul acela! Striga contele!

— Da! Toate crimele nevestei lui Villefort, cad asupră-ţi!

— De ce? Spune!

— Nu pot, pentru că între tine şi Dumnezeu e o taină pe care eu n-o pot dezlega; totuşi, dacă nu spun adevărul, dacă crimele acelei femei nu apasă pe conştiinţa ta, dezminte-mă în faţa lui Dumnezeu care ne aude.

Contele îşi plecă fruntea şi stătu tăcut.

— Ei bine zise Benedict, dacă îţi recunoşti greşeala vei recunoaşte şi dreptatea lui Dumnezeu. Imensele bogăţii pe care ea ţi le dăduse, ar fi trebuit să le împarţi săracilor, nu să te foloseşti tu de ele. Vezi, uită-te în jurul tău. Comorile de aici le-am împărţit săracilor şi le voi împărţi şi pe cele care le mai ai.

— Fie, dar dă-mi copilul. Benedict pufni în râs.

— Nu-ţi vei vedea copilul, răspunse el, mâna de mort l-a răpit! Un secret deopotrivă cu acel al mormântului apasă acum pe naşterea lui.

— Blestem! Viaţa ta îmi va răspunde de a lui.

Şi contele, palid, cu părul zburlit, făcu un pas spre Benedict cu pistoalele în mână.

— Trage, am mai multă încredere în Dumnezeu decât în tine.

— Nebunule! Exclamă contele râzând şi plângând ca un nebun şi aruncând departe de sine cele două pistoale, care se descărcară de violenţa izbiturii. Om ori demon, tu nu-ţi închipui cât sufăr, tu nu eşti tată, nu ştii ce e dragostea părintească. Cere-mi tot ce-i vrea; îţi voi da orice pentru răscumpărarea fiului meu.

— E cu neputinţă pentru că averile tale vor răscumpăra altceva! Închipuieşte-ţi că soţia ta, temându-se de vreo catastrofă, ar fi ieşit din barcă şi călăuzită de focurile mele, ar fi pornit încoace; Închipuieşte-ţi apoi că vreo şase oameni, sărind în barcă i-ar fi dat foc, pe când patru braţe puternice ar fi ridicat trupul uşor al frumoasei Hayde şi l-ar fi transportat la intrarea grotei acesteia.

Benedict abia sfârşea, când se auzi un ţipăt ascuţit plecând din stânci. Contele răspunse cu un ţipăt energic şi suindu-se repede pe scara grotei, se opri în culmea stâncii, întrebând cu ochii spaţiul, marea, cerul, râpele.

— Hayde, Hayde! Striga el şi ecoul îi răspundea lugubru.

— Vezi, colo, flăcările acelea pe apă, zise un glas la urechea contelui.

Era Benedict.

— Totul s-a sfârşit pentru tine!

— Hayde, Hayde, unde eşti? În ce cursă infernală am căzut?

Contele se uită împrejurul său, Benedict dispăruse, focurile se stinseseră şi abia se mai vedeau flăcările care consumau barca; şi în grotă o faclă ardea încă.

Figura lui Edmond Dantès se zugrăvea ca o umbră fantastică pe cerul albastru.

Cu braţele încrucişate pe piept, gâfâind, cu părul zburlit, bătut de vânt, stând pe stânca cea de sus a insulei, cu corpul aplecat deasupra abisului, părea geniul munţilor pe un piedestal de granit în faţa mării.

Contele stătu câteva momente adânc afundat în gânduri; apoi scoţând un geamăt dureros, reveni încet în grotă.

— Aici, zicea el, m-am îmbătat de posesiunea avuţiilor imense pe care venisem să le dezgrop! Oh! Sărmană minte omenească! M-am crezut puternic în lume; şi totul acum a dispărut.

Unde e grota? Unde e fiica Orientului pe care am iubit-o? Unde e fiul meu? Unde e liniştea inimii mele? Totul a dispărut ca un vis, totul!

Sunt încă imens de bogat, dar la ce-mi va sluji averea aceasta? Ce voi putea să mai fac în lume? Ce plăceri mai pot avea?

Contele tăcu apoi un moment, se uită în jurul său şi alergă să ridice torţa care căzuse aproape sfârşită jos; torţa se stinse.

Contele scoase un ţipăt de groază văzându-se în întuneric.

— Hayde, iubită Hayde, fatalitatea te prigoneşte şi pe tine! Oh! Aş da tot ce am ca să nu ţi se facă rău. Vină un om căruia să-i pot spune aceasta, fie el chiar îngerul răului!

Şi tăcu aşteptând parcă un răspuns; o tăcere adâncă domina în juru-i. Contele repetă ce zise şi văzu scânteind o lumină în interiorul grotei şi peste câteva momente deosebi pe Benedict, tot mascat la faţă, dar venind cu paşii liniştiţi.

— Conte de Monte-Cristo, zise el oprindu-se la o oarecare distanţă, bogăţiile tale în schimbul nevestei.

— Tot ce am, dacă mi-o dai.

— Atunci urmează-mă!

Edmond urmă pe Benedict într-o altă sală a grotei, unde se afla o masă şi toate cele necesare pentru scris.

Benedict făcând un semn contelui, se aşeză în faţa lui.

Contele sfârşea peste puţin de scris câteva vorbe şi de iscălit nişte poliţe de o valoare enormă şi da în mâinile lui Benedict toată enorma sa avere.

— Sunt sărac, ca şi în ziua când am venit prima dată aici şi mâine nu voi mai avea nici un prieten pe pământ; dar sunt fericit, dacă am putut scăpa pe Hayde.

— Prea bine, zise Benedict. Ea îţi va fi înapoiată; voi pune în golful de la miază-zi o barcă; veţi pleca mâine.

— Dar fiul meu? Exclamă contele cu durere.

— Secretul mormântului apasă asupră-i! Răspunse solemn Benedict.

Contele voia să vorbească, dar Hayde se arătă în sală şi alergă să se arunce în braţele lui. Benedict plecă.