Capitolul LII Recunoştinţa lui Peppino.

Stătură îmbrăţişaţi câteva momente.

— Sărmană Hayde! Strigă contele după ce o sărută pe frunte.

— Crezi oare că sufăr, dragul meu? Îl întrebă ea cu o nespusă candoare… Nu, nu, sunt fericită că mă aflu lângă tine.

Edmond nu răspunse, o strânse la piept luându-i capul în mâini, ca şi cum s-ar fi gândit la viitorul care o aştepta. Expresia blândă şi suavă a figurii nevestei lui Monte-Cristo exprima un nespus simţământ de iubire.

Pe lângă acest simţământ, situaţiile care se puteau ivi în viaţa socială nu contau pentru Hayde; contele i-l inspirase, ea îl concepea cu toată evidenţa sublimă a adevăratei amante; restul nu exista pentru dânsa.

De aceea Hayde pricepea că putea fi fericită şi după nenorocirea neprevăzută care-i lovea pe amândoi. Nu tot aşa era pentru conte; el îşi închipuia bine ce viitor îl aştepta, după ce îi pierise prestigiul. Nimeni nu mai putea să-i fie prieten, nici o uşă nu mai putea să i se deschidă pentru a i se da adăpost, un râs batjocoritor îl va primi pretutindeni, după ce fusese, prin milioanele sale, stăpânul tuturor.

— Hayde, zise el iluziile tale trebuiesc să dispară din faţa realităţii. Suntem săraci şi, eu cunosc îndeajuns lumea asta, pentru ca să fiu sigur că vei vărsa multe lacrimi de aici înainte.

— Oare, dacă suntem săraci, nu vom putea fi fericiţi?… Toată fericirea este pentru mine să trăiesc cu tine şi cu fiul nostru.

— Fiul nostru e pierdut fără nădejde; nu-l vom revedea… Hayde, disperată, scoase un ţipăt înfiorător.

Ea aruncă, apoi, asupra contelui o privire pasionată şi-i zise:

— Îmi aduc aminte că te-am întrebat odată dacă moartea e dureroasă şi pe atunci ea îmi făcea groază; acum însă nu este aşa, mâna ei îmi pare mai puţin crudă şi, după ea. Parcă văd un loc fericit.

— Hayde! Murmură contele.

— Ei bine, dragă; dacă lumea e ticăloasă, dacă avem să suferim, ce am pierde murind? Gândeşte-te la asta bine şi aşteaptă-mă; eu vin îndată.

— Nu, Hayde, zise contele ţinând-o. Acum nu te las să pleci.

— De ce?

— Pricep gândul tău.

— Ei şi?

— Nu! Nu! Murmură contele.

— Aşadar, acum, fugi de moarte, când numai moartea ne rămâne. Te-am auzit totuşi vorbind adesea de moarte ca de un binefăcător care trebuie aşteptată necontenit. Noi nu mai avem ce spera pe lume. De ce n-am sfârşi odată cu viaţa?

— Ei bine, Hayde. Reluă contele, tu, care de multe ori şi aproape chiar din leagăn ai încercat nenorocirea şi ai dorit moartea ca singurul mijloc de a scăpa de suferinţă, nu tremuri deloc la ideea teribilei jertfe pe care o propui; dar cu ce drept divin sau omenesc am săvârşi noi această jertfă? Crezi tu că am dovedi curaj şi virtute bând otravă sau dându-ne o lovitură care să ne scape repede de oroarea mizeriei? În faţa tribunalului divin fapta noastră va fi o acţiune de slăbiciune sau de nebunie. Resemnarea cu care ne vom supune destinului va fi de mai mare valoare în ziua judecăţii din urmă.

— Da, zise Hayde, te-am auzit adesea tratând ca sofisme asemenea raţionamente. Ca să bei otravă sau ca să-ţi dai o lovitură de moarte, ziceai atunci, trebuie să ai o voinţă supremă care nu se găseşte la toţi. A vedea marea, a admira pământul, florile, a-ţi simţi sângele curgând sănătos prin vine şi a închide ochii zicând: Să adormim pentru totdeauna… Oh! Nu toţi au puterea de a repeta, cuvintele acestea, pentru a dormi somnul cel veşnic. Dragul meu, urmă Hayde, unde-ţi este tăria, voinţa? Unde-ţi este energia?

— Prea bine, Hayde, răspunse contele îngălbenindu-se repede şi dându-şi înapoi părul” care-i căzuse pe frunte. După ce vei fi văzut marea, florile, lumea ce ne înconjoară, vei avea puterea să rosteşti cuvintele ce mi-ai spus?

— Să încercăm! Murmură Hayde. Deocamdată, lasă-mă să pregătesc apa aceasta.

Contele stătu nemişcat.

Hayde scoase din buzunar o cutiuţă făcută dintr-un smarald mare cu capac de aur; îl deschise, luă în mână şase hapuri mici. Apoi turnă apă într-un vas şi aruncă într-însul cele şase hapuri care se topiră.

— Un singur hap, zicea contele pe când Hayde le amesteca în apă, produce trei ceasuri de somn adânc; două, şase, trei, zece; patru, patrusprezece…; cinci, douăzeci…; şase, somnul veşnic!

Hayde nu zise nimic, dar se aşeză lângă bărbatu-său, şi-l contemplă lung.

Când primele raze ale zorilor pătrunseră în grotă prin crăpăturile stâncilor, Hayde mânca încă din ochi figura contelui de Monte-Cristo.

Se sculă şi luându-l de mână îl sili să se scoale şi el.

— Haide, lumina zilei luminează lumea… Să ne urcăm pe stânci. Iată otrava, dragă şi crede-mă, e singurul mijloc cu care vei putea înlătura nenorocirea începută pentru tine, din momentul când ţi-a dispărut imensa ta avuţie.

Vom bea câte o parte egală, urmă Hayde turnând lichidul în două vase mai mici, pe care le aşeză la capetele mesei. Acum haide sus. Şi scoase pe conte din grotă, suindu-se amândoi pe stâncă.

Marea era liniştită, soarele începea să se ridice, razele lui se răsfrângeau de departe în ape. O corabie cu pânzele desfăşurate şi umflate de vântul dimineţii, alerga de-a lungul insulei; în jurul lui Edmond totul lua o înfăţişare de viaţă, de bogăţie, de pace care-i rodea inima.

Pe când el şi Hayde ziceau adio lumii, doi oameni, sărind pe una din crăpăturile de stâncă pe unde grota primea lumina, întindeau urechea spre a şti de unde le auzise cineva paşii. Convinşi că nu venea nimeni, merseră spre masa pe care Hayde pusese cele două vase cu otravă şi, se opriră acolo.

— Care să fie?

— Cred că acesta, răspunse celălalt, luând vasul care se afla de cealaltă parte a mesei: Hayde va lua pe cel mai de aproape. Şi apoi el vărsă pe cel pe care-l avea în mână şi, turnând într-însul apă, îl puse în acelaşi loc.

— Prea bine; dar dacă contele ar lua pe celălalt?

— Atunci voi sări la el.

— Aşadar, vrei să-l scapi?

— Da.

— Dar ceasul lui din urmă a sunat.

— Îl voi întârzia.

— Ah! Zise tovarăşul lui cu un ton zeflemitor; te crezi mai tare decât ursita? Crezi că o poţi birui?

— Îmi voi plăti această datorie de recunoştinţă. Contele mi-a scăpat viaţa. Eu trebuie să o scap pe a lui. Să plecăm de aici… Haidem.

Şi cei doi oameni trecură în odaia de alături, unde se ascunseră repede pentru că Edmond, dând mâna frumoasei Hayde, cobora încet scara.

Trecură, muţi, prin prima sală şi intrară în a doua, unde se opriră în faţa mesei.

— Ei bine, Hayde, tot vrei să părăseşti o lume care ne păru aşa de frumoasă?

— Dragă zise Hayde ştergându-şi o lacrimă; iartă-mi slăbiciunea, dar n-am parte să mor de voia mea.

— Hayde! Hayde! Exclamă contele strângând-o în braţe; sărmano, cât te iubesc!

— Mulţumesc, dragă; îţi sunt recunoscătoare de această dragoste care nu e mai mică decât a mea. Sărută-mă!

Contele îşi puse buzele pe ale nevestei; apoi aceasta, ducându-şi mâna la frunte şi întinzând repede braţul spre masă luă vasul care se afla lângă ea.

— Dumnezeule! Strigă contele. Hayde sorbise deja otrava.

— Adio, plec, zise ea, zâmbind. Însoţeşte-mă.

Edmond merse spre celălalt capăt al mesei, luă şi el celălalt vas şi-l goli cu cea mai mare linişte; apoi reveni lângă Hayde.

— Oh! Dragul meu! Exclamă ea, luându-l în braţe, te-am iubit… Şi simţeam o mare durere cugetând că te puteam pierde, că o altă femeie putea să te sărute şi să te iubească aşa cum te sărut şi te iubesc eu… Oh! Asemenea idee nu o pot suferi fiicele ţării mele, care se dau cu sufletul şi cu trupul omului care le-a dobândit întâia sărutare… Iartă-mă… Te-am iubit cât poate să iubească o femeie… Ai fost viaţa mea şi, după mine nu vei mai fi al altei femei; gelozia e de o mie de ori mai rea decât moartea! Mor şi tu mori cu mine! Ce-mi pasă de moarte?

Hayde tăcu un moment, obrajii ei se învineţiră, ochii i se întunecară, buzele i se acoperiră de o spumă gălbuie.

Contele îngenunche, o luă în braţe şi o duse la intrarea grotei.

— Conte, conte! Îi zise Hayde îmbrăţişându-l, moartea nu mă îngrozeşte. Vezi, braţele mele te strâng la pieptu-mi care din ce în ce se răceşte. Moartea e o prietenă care ne smulge viaţa la fiece moment de plăcere şi ne adoarme suav… Eu… Eu. Eu. Mor. Conte. Cea din urmă sărutare, cel din urmă suspin, cea din urmă cugetare a mea este pentru tine… Pentru tine.

Şi, zicând acestea, îşi lăsă capul pe braţul contelui; ochii ei rămaseră deschişi şi parcă priveau încă pe contele de Monte-Cristo cu nespusă gelozie.

— A murit, murmură el punând jos cadavrul nevestei sale. De ce mai trăiesc eu oare? De ce focul teribil care arde măruntaiele nu se face simţit. A trecut un ceas… Nu trebuie mai mult pentru ca otrava să-şi facă efectul!

„Nu voi trăi fără tine! Exclamă el sculându-se şi luând iarăşi în braţe trupul neînsufleţit al frumoasei Hayde. Haide, dulcea mea iubită, vom avea un mormânt vrednic de noi!

Şi Edmond sui repede scara grotei, se urcă pe stâncă şi, strângând la piept cadavrul nevestei, alergă spre prăpastie strigând:

— Doamne atotputernic, primeşte-mi sufletul!

— Nu, strigă un glas şi contele se simţi oprit pe marginea prăpastiei de un braţ puternic.

Cadavrul lui Hayde dispăru rostogolindu-se din stâncă în stâncă.

— Nebunule! Cine eşti tu?

— Nu trebuie să aibă cineva milioane ca să scape viaţa unui om, domnule conte; eu sunt Peppino, zis Roca Priori.