Capitolul XLIX Incendiul.

Încă nu se luminase de ziuă şi deja trăsura contelui de Monte-Cristo sta gata de plecare.

Contele şi Hayde îşi luaseră ziua bună de la familia pădurarului şi mergeau pe poteca ce duce spre drum, unde-i aştepta trăsura, nu însă fără ca contele să-şi întoarcă de mai multe ori capul spre acea colibă de care nu înţelegea de ce se despărţea cu atâta părere de rău. Cu cât cugeta înaintând spre drum cu atât simţea mai puternică o apăsare ciudată pe piept, care-l făcea să i se pară greu aerul pe care-l respira.

Hayde, rezemată de braţul contelui, împărtăşea cu dânsul emoţia aceea şi lacrimile îi curgeau fără voie din ochi. Amândoi parcă ezitau să-şi vorbească…

Totuşi, privirea catifelată a soţiei se întâlni cu a soţului şi amândoi îşi îndreptară apoi ochii spre coliba unde petrecuseră noaptea.

Nu trecură cinci minute şi deja ei ajunseseră la trăsură, a cărei uşcioară un servitor se grăbi s-o deschidă.

Hayde se sui şi contele o urmă. Servitorul închise uşcioară şi strigă vizitiului:

— Hai. Vizitiul porni.

Dar, deodată, contele strigă:

— Stai!

— De ce? Întrebă Hayde pe bărbatu-său care părea înăbuşit.

— Uită-te, nu e colo în fundul văii, coliba în care am petrecut noaptea…?

— Da, o văd.

Soarele se arătase la orizont şi razele lui aureau deja acoperişul colibei din coşul căreia ieşea un fum albăstriu ce se confunda cu norii.

Contele şi Hayde contemplară muţi câteva minute modesta locuinţă. Un simţământ neexplicabil îi oprima cu cât se depărtau.

— Hayde, întrebă contele, ce zici? Locuitorii din coliba aceea nu trebuie să fie fericiţi?

— Oh! Da, fericiţi! Răspunse ea tristă.

Contele stătu nemişcat, cu ochii fixaţi pe coliba care se vedea în fundul văii. Fără veste, el observă cu uimire că nori groşi de fum ieşeau din acea colibă; fumul spori necontenit şi contele începu să fie îngrijorat; dar n-avusese încă vreme sa ia o hotărâre şi văzu căzând acoperişul colibei. Un ţipăt de groază se auzi apoi.

— Focul! Focul arde coliba! Exclamară servitorii contelui.

— Vai, da! Răspunse-hai să alergăm în ajutorul acestor nenorociţi, strigă!

— E de prisos, zise contele. Coliba arde, dar locuitorii ei au scăpat. Le aud ţipetele. Dumnezeu să-i ocrotească! Haide.

— Eu zic nu. Urmă Hayde, conte, generos te ştiu, haidem sa le dăm ajutor; femeia e mamă, va fi adusă în mizerie, sa ne grăbim.

Contele nu se mai putu împotrivi stăruinţelor nevestei sale, făcu semn vizitiului să se întoarcă.

Trăsura se întoarse, dar pe când o pornea înapoi, Monte-Cristo văzu doi călăreţi care veneau în trap mare pe o alee ce tăia drumul şi dispăreau apoi într-o pădure vecină.

Contele tresări fără voie şi încercă să recunoască pe călăreţi dar ei mergeau aşa de iute încât îi fu cu neputinţă să-şi satisfacă dorinţa.

Peste puţin trăsura se opri în faţa potecii, contele coborî şi Hayde vru să-l însoţească. Fumul de cenuşă fumegândă ţinea locul colibei, în care contele de Monte-Cristo petrecuse noaptea. Taci draga mea şi linişteşte-te, zise Haide nevestei pădurarului care ţipa necontenit. Nu pierde nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. Noi îţi venim în ajutor.

— Înapoi, ticăloaso! Strigă femeia pădurarului ameninţând-o cu pumnul; tu ai dat foc colibei noastre!

— Dumnezeule! Ce spui?

— Adevărul şi acest blestemat care te însoţeşte, ştie bine el

— Nebună, murmură Hayde cu amărăciune, întorcându-se către bărbatu-său a cărui figură liniştită făcea un contrast puternic cu figura mânioasă a femeii.

Contele se uită primprejur şi văzu pe pădurar rezemat cu braţul stâng de un copac şi ţinând cu cel drept o puşcă

— Nu, nu, nu sunt nebună! Strigă femeia, nu sunt nebuna, dar voi mai curând îmi păreţi să fiţi… Voi care nemulţumiţi că aţi făcut răul, veniţi să vă priviţi fapta. Oh! Ştiu tot ştiu tot; complicii voştri au vorbit destul de tare, ca să-i pot auzi ştiu tot repeta ea disperată, dând cu piciorul în pământ şi smulgându-şi părul.

— Draga mea, zise atunci contele de Monte-Cristo cu nestrămutatul lui sânge rece, excesul disperării tale e grozav, linişteşte-te şi spune-ne ce s-a întâmplat.

— Uită-te la grămada asta de cenuşă, la acea fiinţă nevinovata rămasă fără pâine, răspunse pădurarul arătând locul unde fusese coliba şi unde o copiliţă sta întinsă pe iarbă şi uitându-se crunt la conte.

Complicii nu te-au slujit bine de rândul ăsta! Urmă pădurarul.

— Ce zici? Întrebă contele serios. Ce complici? Ştii cu cine vorbeşti?

— Ştiu şi am să-ţi spun, răspunse pădurarul, sculându-se şi făcând un pas.

— Oh! Să fugim! Strigă Hayde strângându-şi bărbatul în braţe.

— St! Hayde. Să ascultăm pe omul ăsta. Vorbeşte.

— N-am nevoie de permisiunea dumitale. Dacă vorbesc e că-mi place mie aşa, e că vreau să ştii că aveam de gând să te urmăresc şi să-ţi trântesc un glonte în cap, cum am trântit ieri în pieptul calului dumitale şi că n-am făcut-o şi de n-o fac acum, pricina e că ticăloşii de servitori ai dumitale ar fi în stare să se răzbune… Dar va veni vremea… Acum îţi spun cine eşti. Eşti un ticălos, un tâlhar, mai tâlhar de o sută de ori decât mine. Pentru că, în cele din urmă, ce fac eu? Aştept pe drum trăsura călătorilor, omor un cal, împiedic drumul călătorilor pentru câteva ceasuri; apoi aştept ca să vină călătorii la mine în colibă şi să-mi dea câţiva galbeni pentru a petrece noaptea.

Dar d-ta, dumneata umbli în trăsură, precedat de doi indivizi care duc un copil de doi-trei ani! Ei bat la o casă şi cer să dea în păstrare pe copil; e o cursă ca oricare alta. Dumneata, dumneata vii pe urmă, baţi la uşă, eşti primit, te arăţi generos, ca să nu fii lăsat în drum; pe urmă pleci, după ce spui complicilor unde crezi că stau ascunşi banii; ei dau foc şi pleacă repede din locul acela.

Vezi bine că nu suntem nebuni, gentilom de contrabandă.

Contele nici nu clipi măcar în tot timpul acela. Aşteptă ca pădurarul să sfârşească şi apoi îi zise:

— De minune! Numai timpul mă poate apăra de o acuzare aşa de smintită. Totuşi, dă-mi voie să-ţi ofer mijlocul de a-ţi clădi la loc coliba şi de a da hrană copilului.

Dar explică-mi liniştit cine sunt acei complici şi ce copil duc cu ei.

Şi vorbind astfel, oferi punga sa plină cu aur pădurarului, ale cărui buze zâmbiră cu mare dispreţ.

— Îţi foarte mulţumesc de generozitate; cunosc banii pe care mi-i dai.

— Sunt bani furaţi! Exclamă femeia, da, bani furaţi… Am auzit bine pe complicii voştri pe când vorbeau ei în mijlocul nopţii.

— Ţine-ţi banii, gentilomule, reluă cu tărie pădurarul; ţineţi-i şi dă-i aiurea unde eşti mai puţin cunoscut decât aici.

— Eşti apucat, măi omule, de o ciudată halucinaţie, stărui contele. Eu sunt contele de Monte-Cristo.

— Pleacă de aici, mincinosule! Urlă pădurarul, dând cu patul puştii în pământ. Numai insulta lumea pe deasupra.

— Să fugim, să fugim, sunt nebuni! Murmură Hayde, silindu-se să târască pe conte.

— Nu, dragă, nu. Trebuie să aflu pe autorul acestei intrigi infame. Vorbeşte odată; îţi iert toate injuriile, dar spune-mi cine erau indivizii pe care i-ai primit în casă şi care aveau un copil cu dânşii.

— Vrei să mă scoţi din răbdări! Urlă pădurarul, încărcând puşca. Îţi trag un glonte în cap de nu mai pleci de aici.

— Oh! Pentru numele lui Dumnezeu! Strigă Hayde sărind înaintea contelui.

— Dumnezeule! Murmură contele cu un oftat lung şi trist. Nu voi putea oare avea cheia acestei taine?

Dar, oricât se silea să dovedească pădurarului că era nevinovat, era în zadar. Contele, resemnându-se voinţei cerului, plecă din acel loc unde numele lui era blestemat.

La fiecare pas, Hayde întorcea, tremurând, capul spre a observa mişcările pădurarului, care ţinea încă în mâini puşca.

Peste câteva minute ajunseră la trăsură, care aştepta în drum şi care pe dată porni.

Contele, uitându-se lung la figura îngerească a nevestei, ridică ochii la cer parcă ar fi cerut ocrotire pentru dânsa. Monte-Cristo presimţea ceea ce era să se întâmple. Deodată, se auzi o împuşcătură şi un glonte şuieră pe la urechile contelui şi contesei străbătând trăsura.

— Doamne! Strigă Hayde luând pe conte în braţe. Vreau să mor cu tine.

Contele făcu un semn vizitiului şi caii porniră în galop.

Trăsura dispăru în nori de praf; peste un moment se auzi o altă împuşcătură, dar glontele trecu departe de astă dată.

Caii, speriaţi, îşi îndoiră iuţeala şi văzându-i cum fugeau, mâncând pământul, ai fi crezut că erau luaţi de un vârtej.

Contele de Monte-Cristo trimisese înainte la Florenţa pe intendentul său cu ordin să-i pregătească un palat. Bertuccio îi executase ordinul. Luase cu chirie una din cele mai frumoase case de lângă Coscine şi o mobilase şi nu-i mai rămăsese acum decât să iscălească contractul, o simplă formalitate, pentru ca, contele să o ia în stăpânire.

Acea formalitate era atât de simplă încât Bertuccio nici nu se îngrijea de dânsa; aştepta pe conte peste vreo trei zile şi aranja prin casă, când stăpânul acesteia se prezentă.

— Aţi închiriat palatul acesta pentru contele de Monte-Cristo, domnule, zise el lui Bertuccio şi eram gata să vă dau cheile; dar acum treburile s-au schimbat şi pentru nimic în lume, după cele ce am aflat, nu aş închiria casa contelui; refuz să iscălesc contractul stabilit pe cuvânt.

În zadar stărui Bertuccio, în zadar vorbi de rea credinţă, ameninţă cu proces; stăpânul casei rămase nestrămutat şi, la toate întrebările lui Bertuccio de a afla cauza acestui refuz, răspundea:

— Ei, ştiţi dumneavoastră mai bine decât mine.

Şi apoi plecă, lăsând pe Bertuccio într-o foarte mare încurcătură.

Atunci, acesta îşi aduse aminte de ofertele lui Poniatowsky şi alergă la el. Dar, ce surprindere! Poniatowsky nu mai era aşa de politicos ca altădată; el nu mai avea apartamentele, hotelul îi eraplin de lume şi, deoarece Bertuccio stăruia, Poniatowsky îl făcu să priceapă că nu putea primi pe nobilul conte, fiindcă se spuneau lucruri ciudate despre excelenţa sa.

— Dar ce se spune?

Astfel întrebă Bertuccio pe Poniatowsky care se mărgini să ridice din umeri şi să plece.

Furios, Bertuccio se duse la CorsiniMonfort, care, ca şi Poniatowsky, răspunse că nu puteau primi pe conte decât pentru o sumă considerabilă şi cu nişte anumite condiţii pentru siguranţa reciprocă.

Bertuccio nu ştia ce să mai creadă. Totuşi, fiindcă nu avea vreme de pierdut, se hotărî să plătească suma şi să examineze condiţiile.

— Una din ele este ca toate lămpile să aibă un glob de sticlă şi o reţea de fier împrejur şi ca excelenţa sa să n-aibă la dispoziţie chibrituri.

— Oh! Doar asta? Şi pentru ce?

— Se spune în Florenţa că excelenţa sa are creierii cam tulburaţi şi că nebunia i-a început prin a da foc palatului pe care-l avea în insula Monte-Cristo. Excelenţa sa are mania să dea foc caselor în care intră.

La aceste cuvinte, Bertuccio căzu pe un fotoliu cu capul în mâini. În zadar încercă a dovedi că contele era mai sănătos decât oricine, hotelierul nu-şi schimba hotărârea.

Cu o zi înainte de sosirea contelui, Bertuccio văzu cu mare uimire că o întâmplare cu totul particulară venea să dea dreptate florentinului. Se povestea prin oraş că contele de Monte-Cristo, petrecând noaptea într-o colibă pe drumul Florenţei, îi dăduse foc înainte de a pleca.

În curând sosi şi contele.

Câţiva dintre prietenii săi merseră să-l întâmpine, dar în aşa mod încât lăsară a se vedea mâhnirea ce le pricinuia starea minţii bogatului străin.

Hayde era mai abătută decât oricând, pe figura ei se putea lesne citi amărăciunea durerii care o chinuia.

Contele, care ar fi vrut să plece îndată în insula Monte-Cristo, se opri în Florenţa mai mult decât socotise, sperând să se îmbunătăţească sănătatea soţiei sale, care însă era din ce în ce mai rea; aşa că doctorii declarară că cea mai mică oboseală putea să-i fie fatală.

Aventura pădurarului făcuse o adâncă impresie asupra ei ca şi asupra contelui.

Contele petrecu nopţi întregi la căpătâiul Haydei, cugetând la vorbele pădurarului. Cine puteau fi acei indivizi misterioşi? Cine era copilul pe care-l duceau cu ei?

Se întrebă apoi cine să fi fost duşmanul necunoscut care-l prigonea? Trebuia oare să creadă cuvintele personajului mascat de la balul contelui Gradenigo?

Contele se pierdea în gânduri diferite, era însă vădit că nenorocirea începea să-l apese.

Se uită lung la faţa iubitei Hayde, ale cărei pleoape erau închise de somn şi pentru întâia oară în viaţă, tremură dominat de un simţământ nedesluşit şi lugubru. Aceasta nu-l împiedică să ia o hotărâre. Fiindcă, nenorocirea era apropiată şi crudă, datoria lui era s-o combată, cât va avea un pic de viaţă în piept! Şi era s-o combată, nu ca să-şi apere viaţa, ci ca să o apere pe a femeii pure şi nevinovate a cărei soartă era legată de a lui.

Era deja noapte târziu; contele sculându-se şi sărutând pe frunte pe Hayde care dormea, se depărta de patul în care ea se odihnea.

Se afla deja de opt zile în Florenţa şi până atunci nu aspirase o singură dată fumul de tutun; îi veni ideea să-şi aprindă ciubucul şi să se lase în voia somnolenţelor dulci pricinuite de aburii plantei” aşa de scumpă orientalilor. Îşi pregăti ciubucul şi se uită împrejur ca să caute foc, dar lampa era foarte sus pusă şi închisă cu un glob de sticlă înfăşurat într-o reţea de fier. Observând lucrul acesta, el deschise uşa odăii şi trecu în cea de alături, unde poruncise să se afle totdeauna un servitor.

Acolo se afla într-adevăr un negru aţipit pe covor.

Contele îl deşteptă, într-o clipă negrul fu în picioare.

— Adu-mi foc, Aii.

„Negrul plecă capul şi ieşi, dar peste câteva momente se întoarse făcând nişte semne din mână, parcă ar fi fost mut.

— Nu vor să-ţi dea foc? Zise contele tălmăcind pantomima lui Aii. Se vede că nu te-au înţeles.

Atunci mă voi duce eu însumi să le cer. Când sunt în Europa ştiu să mă informez cu obiceiurile grosolane ale hotelierilor.

Şi contele ieşi din odaie, pornind spre o uşă din fundul coridorului.

— Iartă-mă, zise contele intrând într-un cabinet ce servea de birou agentului hotelului.

— Ce doriţi? Întrebă impiegatul fără să se scoale de pe fotoliul în care sta.

— Sunteţi cred impiegat al hotelului?

— Da; e obiceiul să rămână cineva de serviciu, mai ales când aveam motive să fim precauţi.

— Precauţia este foarte bună şi nu caut să aflu ce motive vă fac să o întrebuinţaţi. Aş voi însă ca să-mi aprind pipa, deoarece servitorii au uitat să-mi aducă chibrituri în odaie.

— Veţi fuma de faţă cu mine?

— Ce noimă are întrebarea asta?

— Pentru că altminteri, nu vă voi da voie să vă aprindeţi

— Nu-mi veţi da voie? Se vede că nu prea ştiţi bine valoarea cuvintelor.

— O ştiu prea bine, răspunse impiegatul, sculându-se.

— Adică?

— Adică nu veţi ieşi de aici cu pipa aprinsă.

— E oprit fumatul în Florenţa?

— Oh! Nu mă împotrivesc să fumaţi de faţă cu mine; dar nu vreau să ieşiţi de aici până ce nu vă veţi fi stins pipa.

— Ştiţi că-mi place ideea asta? Zise contele aprinzând ciubucul şi fumând. Noapte bună, mă duc să mă culc.

— Nu veţi pleca! Repetă impiegatul, punându-se în uşă.

— Obraznicule!

— Iertaţi-mă, dar nu veţi ieşi, desigur că nu veţi ieşi.

— Ah! Eşti beat de somn, somnul te-a zăpăcit… Încep, însă, a-mi pierde răbdarea. Dă-te la o parte.

Şi contele luă uşurel de umăr pe impiegat, vrând să-l dea la o parte; dar florentinul se ţinu bine cu amândouă mâinile de uşă.

— Pricep; ai jurat să mă scoţi din răbdare.

— D-v. Vreţi să rupeţi învoielile stabilite pentru închirierea apartamentului.

— Ce învoieli?

— Prima e să nu aprindeţi foc în odăile dumneavoastră, chiar pentru ca să fumaţi.

Contele pufni în râs.

— Şi de veţi încerca să ieşiţi de aici, trag clopoţelul şi chem ajutor.

Contele rămase înmărmurit.

— Dar motivul acestor condiţii e un secret?

— Nu ştiu; eu mă supun poruncilor care mi s-au dat.

— De frica focului?

— Aşa cred. Uneori, domnule, din neglijenţă… Mi s-a spus că dintr-o asemenea neglijenţă, acum câteva zile a ars o colibă pe drumul Florenţei, colibă în care dumneavoastră aţi petrecut noaptea.

— Cum ai aflat? Întrebă contele mirat.

— Proprietarul colibei, pădurar, aduce vânat la hotel…

— Însă trebuie să nu vă încredeţi în oameni…

— Într-unii da, într-alţii nu.

— Cum ar fi vorba, nu te încrezi în mine.

— Ah! Nu, nu… Totuşi precauţiile sunt bune.

Contele pricepu tot. Pricepu că omul acela îl credea incendiator; dar deoarece justiţia nu-l supăra, trase următoarea concluzie:

— Mă cred nebun şi nimic mai mult.

— Prea bine, zise contele liniştit şi golindu-şi pipa, voi cere mâine desluşiri asupra acestui lucru.

Florentinul se închină cu respect şi contele plecă. Nu putu dormi toată noaptea.

— Oh! Murmură cu furie, trebuie să cunosc pe vrăşmaşul care nu-mi dă pace.

A doua zi, contele chemă pe intendent şi auzi de la el tot ceea ce credinciosul servitor crezuse de cuviinţă să nu-i spună până atunci. Nu era alt chip de a dezminţi zvonul public, decât de a se supune dovezii timpului. Contele avea nădejdea să dea pe faţă intriga urzită împotriva lui.

Peste o lună, deoarece Hayde era mai bine, Edmond se hotărî să plece la Pisa, unde să-şi lase nevasta, pe când el se va duce la insula Monte-Cristo.

Bertuccio plecă cu patru zile înainte la Pisa şi după ce plăti lui Corsini, Edmond dând braţul lui Hayde, coborî scările hotelului, se sui în trăsură şi merse la ţărmul râului, spre a se sui în barca cu care aveau să călătorească. Peste un ceas erau departe de oraş, când deodată, auziră sunetul unor clopote bătând alarma de foc.

Contele se uită spre oraş şi văzu cu grijă un fum gros ce se ridica spre cer.

— Unde să fie focul acela? Întrebă el pe oamenii din barcă.

— Aş jura că este la hotelul Corsini, răspunse unul din ei, după ce se uită înspre clădirea aprinsă.

Hayde, palidă, se uită la conte, pe figura căruia se citea cea mai adâncă disperare.

— Oh murmură Hayde încet, se vede că lăsăm pretutindeni fatalitate în urma noastră.

În timpul acesta, Bertuccio întâmpină greutăţi mari ca să găsească o locuinţă pentru stăpânu-său în Pisa, nu-i mai rămânea alt mijloc decât să cumpere o casă.

Luă deci hotărârea aceasta, dar formalităţile necesare pentru a pune în fapt planul acela, cerur-ă vreme multă şi când contele debarcă la Pisa, n-avea adăpost unde să stea, cu toată imensa lui avere Nu-i mai rămânea decât un singur expedient să intre într-un hotel sub un nume fals, dar paşapoartele vorbeau limpede, „contele de Monte-Cristo” şi apoi el era foarte cunoscut ca să poată izbuti.

Contele şi Hayde rămaseră pe ţărm aşteptând.

Bertuccio alergă la ei.

— Aşadar nu am locuinţă în Pisa, Bertuccio întrebă contele, luând de-o parte pe intendent.

Bertuccio, confuz, spuse tot contelui de Monte-Cristo, cu mare nepăsare, asculta ce-i spune intendentul.

Apoi, zise.

— Dar tot ce-mi spui mi se pare de necrezut.

— Vă jur că am „făcut tot ce mi-a stat în putere.

— Ai oferit îndoit?

— Întreit, împătrit, răspunse Bertuccio.

— Oh, oh darnic eşti, domnule intendent, răspunse Edmond care vroia să glumească pe când se uita cu un aer distrat împrejur.

— Ei bine răspunse Haide, apropiindu-se Unde mergem?

— Să răspundă Bertuccio, el ştie îmi spusese casa, dar am uitat.

— Domnule?

— Hai, prietene, ia informaţii, şi, pe când vom face o plimbare prin oraş, caută să izbuteşti. Doresc ca peste un ceas să mă aştepţi aici.

Şi făcu un semn cu mâna intendentului, pe când se depărta cu Hayde la braţ.

Bertuccio rămase înmărmurit Când contele zicea, vreau trebuia să se supună, dar nu ştia în ce chip ar fi putut îndeplini voinţa stăpânului său.

Porni pe una din străzile oraşului; peste trei sferturi de ceas se întoarse gâfâind în locul unde-l lăsase contele, pe fizionomia lui tulburată, dar mulţumită, se citea că izbutise, dar cu mare greutate.

Contele şi Hayde veniră şi ei peste puţin. Bertuccio se grăbi să-i ducă într-o căsuţă vecină cu ţărmul, unde izbutise a închiria trei odăi.

Dantès avea de gând să plece curând la insula Monte-Cristo şi deja găsise un mijloc de transport; o întâmplare extraordinară îl obligă însă să nu mai amâne plecarea.

Era noapte târziu, când contele de Monte-Cristo se deşteptă fără veste din cauza unui zgomot înspăimântător care asurzea vecinătatea, în faţa ferestrelor odăilor sale Se sculă şi alergă ca să afle cauza acelui zgomot, dar în momentul când deschidea uşa, răsună în toată casa teribilul strigăt

— Foc, foc, foc!

O sudoare rece inundă fruntea lui Edmond Dantès care se repezi la patul nevestei şi, deşteptând-o, îi zise să se pregătească de fugă.

Pe când Hayde se îmbrăca iute, casa se umplu de o mulţime de furioşi, înarmaţi cu securi şi bastoane. Uşile sparte de ei cădeau şi toţi alergau, se îmbulzeau, fără a face însă nimic să oprească incendiul.

O uşă a apartamentului contelui căzuse sub loviturile de secure şi atunci se văzură podelele în flăcări, ridicându-se până în tavan. Incendiul cuprinsese casa din două părţi.

În primul moment al acelei scene de dezordine, nimeni nu lua seama la conte, nimeni nu-l căuta, nimeni nu-i rostea numele. El, luând în braţe pe Hayde leşinată, alergă în jos pe scări prin flăcări şi fum.

— Oh Dumnezeule strigă el.

— Care e mâna duşmană ce mă chinuieşte în aşa chip, fără milă şi fără odihnă? Să vină în faţă-mi omul sau mai bine demonul blestemat care mă prigoneşte!

Edmond ajunse în uliţă, trecu prin mulţime şi ajunse într-o piaţă mică şi goală, ale cărei case erau luminate de reflexiile incendiului vecin.

Acolo, el se opri şi, rezemând un picior pe un bolovan, sprijini astfel capul nevestei

— Om ori demon murmură contele cu furie, arată-te ce vrei de la mine! Pe Dumnezeu care a creat universul, pe iad, pe tot ce poate fi mai sfânt şi mai afurisit, arată-te şi vorbeşte!

— În grota lui Monte-Cristo răspunse un glas ascuţit care făcu pe conte să se cutremure.