Capitolul LIII Casa de ţară a familiei Morel.

Lângă Roma se vedea o frumoasă casă de ţară, pusă în mijlocul unei grădini, în faţa căreia se ridica un grilaj de fier.

Maximilian Morel şi soţia lui Valentina, după ce plecaseră din Veneţia, se statorniciseră acolo.

Acolo, dedaţi plăcerilor unei linişti intime, ei se bucurau departe de zgomotul lumii, de averea lor, împărţind Barăcilor milostenii multe.

Casa era mobilată cu eleganţă, dar nu cu bogăţia opulentă şi barbară a altora. Stăpânii stimau pe servitori şi aceştia iubeau pe stăpâni, întrecându-se care mai de care să-i servească.

Ziua trecea fără cea mai mică plictiseală.

Dimineaţa, Valentina, alerga de colo până colo, ocupându-se de toate treburile căsniciei. O vedeai în grădină, la păsări, în casă, pretutindeni, până la ceasul dejunului, când cobora Maximilian din odaia lui.

După aceea stăteau amândoi împreună…

Valentina broda şi Morel mai totdeauna citea. Seara se suiau într-o cabrioletă pe care o mâna Maximilian şi făceau o mică plimbare. Când soarele se cobora spre apus, se întorceau acasă şi petreceau noaptea în aceeaşi armonie.

Astfel petrecură mai multe luni, când într-o noapte, o întâmplare neprevăzută tulbură pentru câteva momente acea pace liniştită.

Pe la vreo zece ceasuri, servitorii observară că o trăsură se oprise la poarta grădinii.

În curând se auzi clopoţelul sunând tare.”

Valentina şi Maximilian alergară să afle ce înseamnă acel sunet, când un servitor le spuse ce se întâmpla.

— A sosit la poartă trăsura unui domn, zicea servitorul, care vrea să vorbească numaidecât cu domnul Morel, deşi nu a rostit numele acesta.

— Cum?

— A spus numai că voia să ceară un serviciu stăpânului casei şi că se ruga să nu fie făcut să aştepte prea mult.

— Cine să fie! Întrebă Valentina.

— Ştiu eu! Răspunse Morel. La ceasul acesta din noapte, un om care vrea să vorbească şi numaidecât, cu stăpânul sau cu stăpâna casei!… E puţin cam curios. Ce om e?

— Nu l-am văzut, domnule; totuşi Petre, care a vorbit cu el, spune că glasul pare mai mult femeiesc decât de bărbat şi că după fizionomie pare din lumea aleasă.

— Înorice caz, voi afla eu cine este.

— Dar să-l introduc fără să-i ştiţi măcar numele?

— Am să vorbesc cu el la poartă. Petre să vină cu mine. Deocamdată să se aprindă lumânări în salon.

Şi Maximilian coborî în grădină şi, mergând spre poartă, observă, la lumina unui felinar, formele zvelte şi delicate ale unui tânăr, care se plimba, neliniştit, pe lângă o trăsură, oprindu-se din când în când lângă uşcioară.

— Bună seara, începu Maximilian Pe cine căutaţi vă rog?

— Pe dumneavoastră domnule, dacă dumneavoastră sunteţi stăpânul casei sau de aveţi vreun amestec în treburile lui răspunse tânărul cu un glas angelic, dar cu un aer de mâhnire, pe care Morel îl observă foarte bine

— Dar nu cunoaşteţi cumva numele meu sau pe al aceluia pe care-l căutaţi?

— Dumnezeu să mă ajute! Nu numai că nu ştiu cine sunteţi, dar se prea poate ca nici să nu fi avut vreodată plăcerea de a vă întâlni. Dar dacă sunteţi om de inimă, dacă doriţi să ne ajutaţi…?

— Nu sunteţi singur?

— Nu, nu pentru mine vă cer ajutor, dar nevasta mea mă însoţeşte şi ea suferă mult

— Numele dv? Întrebă Maximilian întrerupându-l cu interes.

— Leon d'Armilly.

— Să se deschidă poarta, porunci Maximilian servitorului

— Bine, domnule Leon dArmill, eu sunt Maximilian Morel, vorbiţi şi de vă pot fi de folos în ceva

— Oh domnule Morel, primesc oferta dumneavoastră Nevastă-mea şi eu am plecat din Roma şi am preferat să călătorim noaptea din cauza căldurii de peste zi, dar nevasta mea e în a opta lună de sarcină suferă mult şi zguduirea trăsurii o va face să anticipeze naşterea Ce pot face foarte departe de oraş şi în mijlocul nopţii.

— N-aveţi grijă, în casa mea sunt femei care vor da toate ajutoarele necesare doamnei.

Leon d'Armilly alergă la trăsură şi după ce vorbi cu cineva, care se afla înăuntru, se întoarse la Maximilian care trimisese înainte pe Petre.

— Domnule Morel!

— Vă rog!

— Sunteţi aşa de bun, încât am să vă mai cer o favoare

— Poftim

— Nu vreau, cât de puţin, să abuzez de gentileţea dumneavoastră ascunzându-vă un secret.

— Vă ascult.

— Sunt compromis, ca şi doamna care mă însoţeşte.

— Cred că vă înţeleg, domnule d'Armilly, zise Maximilian zâmbind.

— Vă spusesem că-mi era nevastă, dar.

— Sfârşiţi

— Ne lipseşte binecuvântarea nupţială.

— Şi ce vreţi să spuneţi?

— Ea e de familie bună, din Roma, a primit o educaţie aleasă şi ca oricărei femei de sângele ei, îi este foarte ruşine de greşeala făptuită.

— Dar ce să fac eu”? Deocamdată să aibă răbdare şi să primească ajutoarele noastre

— Bine, dar daţi-i voie să vă rămână necunoscută.

— Cred că va fi greu în situaţia aceasta, totuşi.

— Faţa îi este acoperită cu o mască de mătase, urmă d'Armilly.

— Atunci, vă pot asigura că toţi vor respecta secretul doamnei.

— Vă mulţumesc exclamă d'Armilly strângând mâna lui Morel şi alergă la trăsură.

Peste câteva momente, o femeie cobora cu greutate din trăsură, care după ce coti în loc, porni spre grajduri, unde un servitor o aştepta după ordinul lui Maximilian.

Valentina fusese înştiinţată şi dăduse ordine ca să se pregătească o odaie doamnei misterioase, căreia i se dădură cele mai mari îngrijiri.

Dama era mascată şi starea ei arăta că în curând era să nască.

Pe când, în casă, pregăteau toate cele necesare pentru momentul critic, Maximilian observa pe tânărul d'Armilly care se plimba agitat, ascultând din când în când la uşa odăii necunoscutei.

Maximilian îi pregăti de mâncare. Tânărul cină şi vorbi cu gazda lui despre femei şi despre cai. Convorbirea alunecă asupra armelor, apoi asupra literaţilor şi, aşa, ei vorbiră cam despre toate, dar cu mare uşurinţă şi cu vioiciunea particulară tinerilor. După două ceasuri se auzi un geamăt în odaia de alături, pe urmă un ţipăt înăbuşit şi apoi ţipetele unui copil.

Leon d'Armilly fu dintr-o săritură la uşă şi Maximilian, apropiindu-se îi întinse mâna pe care tânărul i-o strânse într-un mod maşinal.

— Primiţi felicitările mele, îi zise Morel.

— Oh mulţumesc, domnule, răspunse Leon d'Armilly, cu un gest foarte ciudat, pe care Maximilian îl luă drept expresia patetică a simţământului paternităţii, deşteptat de primele ţipete ale unui copil Peste un moment o servitoare veni să anunţe cu zâmbetul pe buze şi foarte veselă şi voioasă că doamna născuse o fetiţă, puternică şi robustă, care era întreg portretul tatălui ei.

Maximilian dădu acestor cuvinte obişnuite valoarea pe care o meritau. DArmilly răspunse

— Ei se poate Totuşi, mi-ar plăcea să semene mai mult cu mamă-sa decât cu tată-său.

Uşa odăii se deschise şi tânărul merse de sărută pe dama misterioasă.

Peste câteva zile, necunoscuta reveni în stare normală, aşa că putea pleca fără teamă. Leon d'Armilly, răsplătind în secret pe cei care ajutaseră pe tovarăşa lui, mulţumi cu multă recunoştinţă Valentinei şi lui Maximilian şi le ceru un nou serviciu.

Doamna Morel nu ezită a se însărcina să găsească o doică pentru fetiţă, până ce mama putea s-o hrănească ea însăşi; n-avea copii şi-i iubea la nebunie, de aceea primi cu bunăvoinţă rugămintea domnului d'Armilly. A doua zi, mama, ridicând partea inferioară a măştii sale de mătase ca să sărute pe obraji fetiţa, mulţumi iarăşi Valentinei şi plecă împreună cu amantul ei.

— Şi acum, Luizo? Zise ea, scoţându-şi masca îndată ce trăsura se depărta.

— Ce vrei, dragă Eugenio, am mai jucat încă odată rolul lui Leon d'Armilly şi nădăjduiesc că va fi cea din urmă dată.

— Dar fiică-mea?

— E în mâini bune şi într-o zi vei avea mângâierea s-o săruţi. Deocamdată, dragă Eugenio, să ne gândim la tine, uită trista împrejurare care te-a făcut mama şi presupune că eu aş fi într-adevăr tatăl copilei tale.

— Tot glumeaţă, murmură Eugenia zâmbind şi ştergându-şi o lacrimă, cât îţi pizmuiesc firea

— Eugenio, lumea şi teatrul ne aşteaptă Să revenim la visul nostru de fericire şi cugetă, dacă n-ai destulă putere, cugetă că trebuie să te ocupi de viitorul nevinovatei tale copile.

— Da, da Luizo şi Dumnezeu îmi dă puterea să-mi împlinesc, precum doresc, această datorie.