Capitolul LIV Mâna lui de Villefort.

Să revenim în insula Monte-Cristo, unde am lăsat pe conte. Era a doua zi după aceea în care Pepino îşi plătise datoria de recunoştinţă, mântuind viaţa lui Edmond Dantès. Acesta sta îngenunchiat pe marginea prăpastiei, în care căzuse cadavrul lui Hayde. Cu ochii îndreptaţi spre cer, se ruga.

Se resemnase ca un bun creştin, la soarta amară care-l aştepta în lume, luase o hotărâre şi, îngenunchind încă o dată pe stâncă adresă, un ultim adio cadavrului.

Aducându-şi atunci aminte că-l aştepta o barcă, coborî încet pe ţărm, hotărât să plece. Mergea cu capul plecat, cu braţele atârnându-i în jos, spre golful de la miază-zi, când un om îi ieşi înainte ca şi cum pământul s-ar fi despicat pentru a-l scoate afară.

Era Benedict.

Nu era mascat. Figura îi era liniştită, privirea rece şi buzele contractate zâmbeau ironic. La o mică depărtare, se vedea Peppino Rocca-Priori, cu pistoalele la brâu.

Contele şi Benedict se priveau lung şi în tăcere unul pe altul.

— Mă cunoşti în cele din urmă, Edmond Dantès? Întrebă Benedict încrucişându-şi braţele pe piept.

— Da murmură contele.

— Sunt foarte bucuros, pentru că de nu, ar fi trebuit să-ţi aduc aminte numele lui Andrea Cavalcanti născocit de tine spre a juca un rol într-una din înspăimântătoarele tale comedii.

— Şi tu eşti omul care m-a prigonit aşa de mult, zise contele cu un zâmbet de dispreţ Şi toate faptele tale le-ai săvârşit numai pentru ca să pui mâna pe bogăţiile mele. Şi-ţi mai dai numele pompos de ales al lui Dumnezeu.

— Te amăgeşti conte de Monte-Cristo, răspunse Benedict Nu dorinţa de a mă înavuţi, am azi tot atâta avere cât aveam până să nu te lipsesc de a ta, care a fost împărţită între săraci. Te-am prigonit fără milă ca să răzbun sângele nevinovat al fratelui meu Eduard.

— Frate-tău?

— Da, cunosc istoria teribilă a naşterii mele, adică ştiu cine mi-a fost tată, şi-mi mai rămâne să aflu pe mama. Contele zâmbi

— O cunoşti?

— Da

— Vorbeşte strigă Benedict îţi voi da tot ce-mi vei cere.

— Îţi refuz oferta, Benedict! Îţi datorezi viaţa baroanei Danglars.

Benedict făcu un pas înapoi şi scoase un ţipăt de uimire. Se făcu o tăcere adâncă.

— Mulţumesc, domnule conte, zis el cu un aer sălbatic, îţi mulţumesc de generozitatea dumitale şi sunt sigur că, de n-ai fi ştiut cât mă va face să sufăr destăinuirea aceasta, nu mi-ai fi făcut-o. Ascultă-mă, acum, pentru cea din urmă oară, ne aflăm unul în faţa altuia, ascultă-mă un moment: am să-ţi spun despre câteva persoane cunoscute de d-ta. Baroana Danglars a fost jefuită de mine şi adusă în sărăcie, îi zise cu amărăciune tâlharul, care urmă: Nu ştiu acum unde mai e şi dacă mai trăieşte.

„Baronul Danglars” a sfârşit cum începuse cariera lui de crime, adică simplu marinar, ucis de un om care naviga, ca şi dânsul, pilot pe bordul „Furtunei”.

Dumneata ai ocrotit totdeauna pe Luigi Vampa, pe tâlharul îndrăzneţ şi te lăudai totuşi că pedepseşti furtul şi omuciderea. Eu l-am dat pe o mână de galbeni, justiţiei omeneşti care-l pedepseşte.

Acum, după ce te-am dus la cel din urmă grad de disperare, când toată Italia te blestemă ori te face nebun; când nu mai ai nici soţie, nici fiu, când s-a sfârşit tot pentru contele de Monte-Cristo, te vei convinge că Dumnezeu te-a făcut atotputernic ca să răsplăteşti virtutea şi mi-a dat mie o îndrăzneală fără margini ca să pedepsesc crima? Amândoi am fost simple unelte ale dreptăţii lui, amândoi ne-am împlinit sarcina şi recădem în neant.

Familia Morel şi altele, cu care ţi-ai împărţit o parte din avere, trăiesc fericite pe când dumneata vei sfârşi în mizerie pentru că ai fost prea îngâmfat.

Mi-am plătit datoria, mâna de mort se va întoarce la cadavru.

Şi el deschise repede un cufăraş, scoase o mână de mort şi agitând-o în faţa lui Edmond Dantès, strigă:

— Om orbit de patimă, fii afurisit!

Contele scoase un ţipăt de disperare. Benedict şi Rocca-Priori dispăruseră.

Edmond se uită împrejurul lui şi văzându-se singur, porni spre golful de la miază-zi.

Peppino şi Benedict erau singuri.

— Prea bine zise Benedict. Acum s-a sfârşit tot.

— Cum?

— De azi înainte căile noastre sunt diferite, fiecare vom merge pe a noastră.

— Vrei să te desparţi de mine?

— După ce mă vei duce în Franţa îţi voi da yahtul ţie. În portofelul acesta vei găsi o sumă bună de bani şi te vei duce unde vei voi.

— Bine, primesc, răspunse Peppino şi deoarece găsesc la dumneata simţăminte de cinste, am să te iau drept pildă şi mă voi duce la Paris căutând să trăiesc cum se cade. Dar, de vei avea nevoie de mine, voi fi totdeauna gata.

— Nu ne vom mai revedea, a zis Benedict.

— De ce?

— Închipuieşte-ţi că pământul s-a despicat ca să mă înghită. Eu am să dispar.

— De nu aş cunoaşte unele din ciudăţeniile dumitale, aş crede că visezi.

— Nebunule! Dar ce e oare?

— Ce?

— Viaţa oare nu e un vis? Acum câtva timp lumea întreagă repeta cu entuziasm numele celebrului conte de Monte-Cristo. Unde e el acum? Unde sunt laudele ce i se făceau? Unde sunt imensele lui avuţii, prestigiul lui, frumoasa lui greacă? Totul e un vis!

Peppino stătu un moment pe gânduri. Apoi ridică iarăşi capul şi întrebă:

— Dar fiul contelui? Nădăjduiesc că vei părăsi ideea de a-l ucide?

— N-ai teamă. Am să-l încredinţez îngrijirilor unei familii de lângă Roma care-l va creşte şi va respecta misterul naşterii lui.

Şi, după aceea, Benedict porni, însoţit de Peppino, spre golful de la răsărit, unde se îmbarcă pe yahtul „Furtuna” care-l aştepta.

Peste cincisprezece zile, un om înfăşurat într-o manta neagră, sub care parcă ascundea ceva, parcă trupul unui copil de vreo trei ani, se oprea la poarta casei Morel lângă Roma.

Se înnoptase, luna lumina slab faţada albă a unei case, unde se vedea o singură fereastră deschisă.

Omul cu mantaua, după ce ascultă cu luare aminte, sigur că nimeni nu era pe acolo, deschise cu o cheie falsă poarta, intră în grădină şi merse până la scara casei. Acolo, desfăcu mantaua, întinse braţul şi aşeză pe primele trepte corpul unui copil care dormea adânc.

Se întoarse înapoi, închise poarta şi trase tare de sârma clopoţelului, al cărui zăngănit răsună lung.

La sunetul acela, Valentina se arătă la fereastra deschisă, pe când un servitor ieşea ca să vadă şi scotea un ţipăt de mirare, oprindu-se locului pe scară.

— Petre, întrebă Valentina, ce s-a întâmplat?

— Doamnă, nu ştiu cine a pus un copil pe scară. Doamna Morel plecă de la fereastră şi coborî.

— Da, aşa e. Dar cine l-a pus aici?

— Poarta e închisă, zise Petre, care se întorcea din grădină. Şi nu e nimeni pe drum.

Valentina luă copilul în braţe, se sui în salon şi merse la Maximilian.

— Dragă, îi zise ea,. Dumnezeu ne dă doi copii; iată mirele fetei născută la noi.

Şi apoi ea explică lui Maximilian ce se întâmplase. Copilul, uitându-se cu mirare la cei dinprejur, îşi ascunse faţa la sânul Valentinei.

— Să vedem ce e hârtia asta de pe pieptul copilului, zise Maximilian.

— Ai dreptate! Zise Valentina, desfăcând hârtia şi citind: „Doamnă,

Eşti bună şi milostivă, de aceea îţi încredinţez în numele lui Dumnezeu copilul acesta, pe care-l vei creşte ca şi cum ar fi al dumitale; sărmanul nevinovat este orfan. Presupune că viaţa lui începe de astăzi; naşterea lui trebuie să fie o taină între el şi trecut.

Numele lui este Edmond.”

Scrisoarea era neiscălită.

Valentina începu să plângă şi jură să fie mama orfanului.

Maximilian nu se împotrivi. Şi cei doi soţi, îşi puseră toată inima ca să crească şi să iubească pe cei doi copii pe care li-i dăduse soarta şi copiii, crescură împreună dezmierdaţi de suava şi buna Valentina.