Capitolul LV Cea din urmă noapte în insula Monte-Cristo.

După cea din urmă convorbire cu Benedict a lui Edmond Dantès, insula părea să fi rămas cu desăvârşire pustie. O ultimă barcă, ce părăsise insula mergea spre Franţa, pe când alta sta încă pe ancoră în golful de la miază-zi. O adâncă tăcere domnea în acele locuri. Insula începea să dispară în întunericul nopţii şi abia i se deosebeau de departe, culmile luminate de ultimele raze ale soarelui care apunea. Totuşi, insula nu era aşa de pustie, pe cât părea; un om umbla cu paşi înceţi şi măsuraţi printre stânci. Acel om era Edmond Dantès.

El cobora spre una din prăpăstiile adânci ale insulei şi mergea cu paşi siguri deşi întunericul se lăsa tot mai gros în jurul lui. Cu cât el cobora mai adânc în prăpastie, cu atât capul i se pleca mai mult. Puţin mai departe o rază de lumină, pătrunzând printre crăpăturile stâncilor, veni să se proiecteze pe drumul urmat de Edmond Dantès. El se opri locului, mirat de acel lucru şi se uită împrejur. Surprins de a vedea acea lumină în insula pe care o credea pustie, se uită înspre locul de unde ea venea şi zări ca la o bătaie de puşcă, un foc, împrejurul căruia stăteau trei oameni.

Atunci, Edmond îşi aduse aminte că rămăsese o barcă să-i aştepte în golful de miază-zi, aproape de locul unde ardea focul.

Peste o jumătate de ceas, în care timp Edmond stătuse rezemat de o piatră, cu capul în mâini, privind pe cei trei marinari aceştia se sculară lăsând focul să slujească de semnal, săriră într-o luntre şi dispărură.

Edmond porni către ţărm, culese câteva ierburi şi le răsuci în mănunchi, le înmuie în apă, le aprinse şi, cu acea torţă improvizată, porni iarăşi în adâncul prăpăstiei!

Peste puţin ajunse la baza râpei celei mai nalte, de pe vârful căreia, cu câţiva ani mai-nainte privea stâncile întrebându-le asupra comorilor imense despre care-i vorbise Farria.

Edmond Dantès se opri şi, ridicând torţa sus, se uită jur-împrejur, până când ochii lui deosebiră un lucru care se afla la o mică distanţă. Atunci braţul lui căzu în jos, capul i se plecă pe piept şi el murmură cuvântul:

— Hayde!

Expresia cu care Edmond rosti acest nume era un ciudat amestec de dragoste, de tânguire şi de remuşcări, expresia de durere a cuiva care vede dispărând, fără veste, tot ce avea el mai scump pe lume. Edmond nu mai putea nădăjdui în viitor, lacrimile nu-i mai puteau uşura durerea şi ele nici nu-i mai curgeau din ochi.

Acolo, pentru întâia dată, el se recunoscu mic şi neputincios. Atunci îşi osândi viaţa trecută, ocupată numai de răzbunarea lui neîndurată.

— Hayde, Hayde! Exclamă el îngenunchind lângă cadavrul nevestei sale. Oh, de-ar fi vrut Dumnezeu ca tu să nu-ţi fi legat soarta de a mea! N-ai fi părăsit aşa de repede pământul, lumea, în care trebuia să trăieşti fericită şi liniştită. Iartă-mă, Hayde, iartă-mă! Mirele Mercédèsei nu putea fi bărbatul tău. Vai! Vai! Inima mea fusese dată altei femei şi pentru tine nu puteam avea decât un simţământ care semăna cu un vis ce trebuia să dispară într-o zi. Acea zi a sosit şi acum totul s-a sfârşit, acum nu-mi mai rămâne decât noaptea veşnică a disperării.

Edmond îşi lăsă capul pe piept şi întinse braţele spre cadavrul desfigurat, parcă ar fi vrut să-l ridice de jos.

Dar deodată el sări în picioare exclamând cu disperare:

— Hayde, Hayde! Tu ai murit! Buzele tale nu se vor mai putea pune pe ale mele! Inima ta nu va mai bate pe a mea! Vai! Eu n-am puterea să te reînviez! Sunt slab şi mic, căci sunt om!

Un zâmbet de amar dispreţ îi trecu pe buze şi el urmă:

— Doamne atotputernic, am păcătuit şi din adâncul inimii plâng greşelile trecutului: am fost neîndurat în răzbunare, am fost crud, nebun. Dar aşa e: spada dreptăţii tale a fost o unealtă de nedreptate în mâinile mele. Nu m-am gândit la tine, Isuse, căci aş fi iertat celor care mă chinuiseră şi îmi făcuseră tatăl să moară de foame. Cel mult m-aş fi răzbunat pe Villefort şipe Danglars, dar le-aş fi cruţat familiile. Iartă-mă, Doamne, iartă-mă!

Edmond căzu iarăşi în genunchi şi stătu astfel o vreme; sculându-se apoi în sus luă sub braţul drept cadavrul iubitei lui Hayde şi începu să suie încet o potecă şerpuită printre stânci, care ducea într-un loc unde se aflau capetele a o mulţime de drumuri menite să rătăcească pe cel care ar fi vrut să descopere cumva locul unde stau îngropate comorile cardinalului Spada.

Peste un sfert de ceas, Edmond ajunse în vestibulul grotei. Intră, coborî scara de marmură, trecu prin prima odaie, intră în a doua, merse spre peretele din stânga şi aşeză cadavrul acolo.

— Aici, murmură el, aci m-am oprit acum zece ani, după multe oboseli, să privesc comorile abatelui Farria. Sărmanul bătrân; tot veninul pe care răutatea oamenilor şi-l îngrămădise în piept, îmi amărî inima mea şi mă făcu aşa de crud cum am fost!

Apoi Edmond, înarmat cu o varga de fier scoasă din piedestalul unei statui rupte, sapă o groapă, lângă temelia vestibulului. Acolo, el puse trupul frumoasei Hayde şi începu să-l acopere cu pământ până ce-i ascunse faţa. Pe urmă târî o piatră enormă, o puse peste groapă şi plecă.

Totul s-a sfârşit. Contele de Monte-Cristo, aşa de admirat de oameni, pizmuit de atâta lume şi acum compătimit chiar de el însuşi a pierdut tot, chiar şi cea din urmă afecţiune!

Când el ieşea din grotă, zorile zilei se iveau deja. Edmond merse către culmea râpei şi contemplă în extaz, tabloul admirabil ce se desfăşura la picioarele lui şi a cărui linişte contrasta, aşa de mult cu furtuna ce-i urla vijelioasă în inimă. Pe urmă, coborî spre golful de la miază-zi şi făcu un semn celor din barca ce-l aşteptau, din porunca lui Benedict.

— Către coasta Italiei, porunci Edmond, stând cu o linişte aparentă în barcă, pe când ea se depărta.