Capitolul LVI Întoarcerea la mormânt.

După ce lăsă Valentinei pe fiul lui Edmond, Benedict porni ca să se întoarcă la Paris, unde se despărţi de Peppino care avea de gând, spunea el, să deschidă o prăvălie de haine vechi, singurul comerţ care-i plăcea.

Fiul lui Villefort se duse acasă la un notar, pe a cărui locuinţă o cunoştea foarte bine. Figura severă a lui Benedict, vorbirea lui liniştită şi precisă, inspirară mare simpatie notarului.

Peste o jumătate de ceas, acesta află tot ce se cerea de la dânsul. Benedict îl puse să facă un act de donaţie de vreo douăsprezece milioane de lei în favoarea doamnei Valentina Mo-rel, domiciliată la Roma, cu condiţia să întrebuinţeze veniturile banilor la facerea mai multor aziluri pentru copii şi pentru bătrâni în Italia şi în Franţa. Donaţia i se transmitea ca din partea unei societăţi secrete de binefacere, al cărei însărcinat era Benedict.

Un alt capital de şase milioane lei trebuia pus la dispoziţia domnului Albert Mondego, din Marsilia, în numele unui vechi datornic al răposatului lui tată, contele de Morcerf, care îşi plătea datoria, pentru care nu exista nici un act.

După ce iscăli de faţă cu mai mulţi martori acele acte, Benedict plecă de la notar şi se duse într-un hotel unde stătu până ce se în opta.

Erau opt ceasuri, când el ieşi înfăşurat în mantaua cea neagră cu care se masca de obicei.

Merse la cimitirul Pere-Lachaise, la poarta căruia bătu de mai multe ori.

— Cine e? Întrebă un glas care i se păru cunoscut lui Benedict.

— Un prieten, răspunse el liniştit.

— Prieteni, la vremea asta la poarta cimitirului! Oh! Exclamă paznicul scoţând afară, din uşa căsuţei lui, braţul în care ţinea un felinar.

— Vrei poate să fie un vrăjmaş? Întrebă Benedict cu aceeaşi linişte.

— Prieten ori vrăjmaş, de-i fi, pentru mine tot atâta face; îţi spun limpede că la ceasul acesta nu vin pe la mine prieteni şi că dacă eşti vrăjmaş nici nu vreau să ştiu de tine; poarta e închisă, zidurile sunt înalte şi eu am două puşti bune cu câte două ţevi pe care le voi întrebuinţa la nevoie.

— Minunat! Dar dacă voi dovedi că nu sunt nici prieten nici vrăjmaş?

— Cum?

— Uită-te la punga asta plină.

— Oh! Oh! Strigă paznicul auzind sunetul banilor. Asta e altă treabă. Acum te mai pricep şi eu.

— Bine că pricepi odată.

— Ce vrei?

— Deschide.

Fu un moment de tăcere.

— Ia spune-mi nu eşti cumva un oarecare lord…

— Villmoor, zise Benedict fără să cugete mult.

— Tocmai! Prea bine. Atunci alerg să-ţi deschid, domnule; te-am recunoscut eu după ciudatul dumitale gust de a veni să baţi la poarta unui cimitir când toţi fug de el. Poţi să intri.

Poarta se deschise şi Benedict intră.

— Ce mormânt vrei să vizitezi?

— Pe al familiilor Saint-Méran şi Villefort.

— Oh! Mormăi paznicul, i-o fi venit ideea să aducă înapoi ce a furat… Ei! Nu… E prea ticălos pentru ca să facă aşa ceva. Vine desigur cu o altă idee, dar poate fi sigur că de rândul acesta intră singur în gura lupului.

Peste câteva minute, paznicul mergea înaintea lui Benedict, cu un felinar, spre hruba cunoscută.

Benedict se opri la oarecare distanţă, pe când călăuza lui deschidea hruba. Apoi, paznicul lăsă felinarul jos şi făcu lui Benedict un semn pe care acesta îl înţelese.

Când zgomotul paşilor paznicului se pierdu în depărtare, el luă felinarul şi coborî treptele de marmoră care-l duceau între cadavrele familiei sale.

Totul era întocmai ca în ziua când Benedict ieşise de-acolo.

El deschise uşor sicriul tatălui său, al cărui schelet zăcea în aceiaşi poziţie, cu un braţ pe piept, cu braţul celălalt de-a lungul trupului.

După ce privi lung scheletul, Benedict scoase cufăraşul de lemn negru, luă din el mâna îngheţată şi uscată şi o puse pe cadavru.

— Datoria e plătită, tată şi mâna ta atâta timp ridicată împotriva celor vii, acum se poate odihni pe pieptul în care bătea o inimă aşa de nenorocită. Primeşte sărutarea aceasta, cea din urmă dovadă a respectului ce mi-au inspirat suferinţele tale teribile. Şi adio pentru totdeauna.

Apoi sărută mâna cadavrului, închise coşciugul, luă felinarul, sui scara mormântului şi, găsind uşa închisă, o împinse cu mâna stângă: puse apoi felinarul jos şi apăsă cu tot trupul, dar uşa nu se deschise. Câtva timp el rămase zdrobit, fără o idee, fără să înţeleagă ce i se întâmplase; dar în curând îşi reveni în fire şi putu să-şi dea seama de ce era închisă uşa.

Îi fu de ajuns să-şi aducă aminte de prima oară când intrase acolo.

— Sunt acuzat de profanaţie şi voi cădea în mâna justiţiei. Acum un an şi jumătate am jefuit mormântul acesta şi am fugit fără să satisfac lăcomia paznicului, care se răzbună acum.

Benedict, obişnuit să lupte cu primejdia, nu avea deşertăciunea de-a voi ceea ce era cu neputinţă; se aşeză pe treptele scării şi aşteptă.

Peste un ceas auzi că mai multe persoane se apropiau de mormânt. Uşa se deschise şi el văzu pe un agent de poliţie, urmat de doi gardişti.

— Urmează-ne, zise agentul lui Benedict.

— Împlinească-se voinţa lui Dumnezeu până la sfârşit! Murmură el punându-se între gardişti.

Paznicul îl urmă până la poartă şi acolo îi strigă:

— La revedere, domnule Willmoor, lord de contrabandă. Benedict fu dus la comisarul mahalalei, care porunci să fie închis la „Forţa”.