Capitolul LVII Răbdarea mielului lui Dumnezeu fie cu voi!
Contele de Monte-Cristo nu ştiuse a se folosi de imensa putere ce avusese. Patimile îl târâseră şi el nu fusese altceva decât un om de rând, ca toţi ceilalţi, nu se ridicase mai presus decât dânşii. Simţămintele lui nu erau decât tot din sfera obişnuită a patimilor omeneşti.
Dar, acum, contele era mare în supunerea cu care-şi recunoştea greşelile; în resemnarea cu care îşi pleca fruntea înaintea dreptăţii divine.
El se află acum în Roma şi nimeni nu l-ar recunoaşte pe dânsul într-un om cu faţa slabă, îmbrăcat cu rasa umilă a călugărilor penitenţi, care merge încet, cu picioarele goale şi cu capul aplecat pe piept spre hotelul cunoscut al lui Pastrini.
Sosi acolo tocmai în momentul când se apropia la poartă o trăsură, din care coborâră două femei tinere; una din ele, cea mai tânără era îmbrăcată în negru şi ţinea capul în jos cum crinul bătut de vânt se îndoaie pe plantă.
Edmond, văzând-o, îşi ascunse repede capul în mâini, parcă n-ar fi vrut să fie recunoscut. Cea mai în vârstă dintre cele două doamne observând pe acel smerit penitent în vestibulul hotelului, scoase din pungă o monedă mică de argint şi, întinzând-mâna înmănuşată, oferi banul cerşetorului şi urmă apoi pe prietena ei care deja suise câteva trepte.
Edmond rămase în extaz, uitându-se la milostenia primită; apoi, ridicând cu mâhnire din umeri, o sărută şi câteva lacrimi curseră pe obrajii lui.
— Da, murmură el, fie aceasta prima mea faptă de smerenie creştină. Să sărutăm milostenia, dată fără îngâmfare şi chiar fără ca eu s-o fi cerut. Oh! Să-i dea Dumnezeu în cer o răsplată potrivită emoţiei ce a produs această milostenie unui sărman păcătos.
Pe când el rostea aceste cuvinte tresări auzind pe Pastrini care-i zicea mânios:
— Ei! Cerşetorule, pleacă d-aici şi răbdarea Mielului lui Dumnezeu fie cu tine. Eu nu-ţi pot da nimic.
Edmond ridică ochii şi văzu în capul scării pe faimosul hotelier.
— Îţi spun să pleci, eu n-am nimic de dat.
— Ţi-am cerut ceva? Îl întrebă Edmond, uitându-se scârbit la dânsul.
— Nu-ţi pot da decât resturile de la masă, dar acum e prea devreme! Şi apoi am eu alţi săraci.
— Nu ţi-am cerut milostenie.
— Aşa e; dar atunci nu sta aici să-mi superi muşteriii de acum câtva timp.
— De acum câtva timp… Ah! Acum încep să pricep şi ce vrei să afli? Ce lucru…?
La întrebarea această a lui Edmond, Pastrini care pregătise o reticenţă spre a afla de la călugăr un fapt mai anumit, se uită lung şi cu mare curiozitate la el văzând că nu izbutise.
Şi, fiindcă Pastrimi se afla în capul scării şi avea în stânga odăiţa ce-i slujea de birou şi în care primea odată pe Vampa şi pe Peppino, întoarse cheia şi împinse uşa, făcând un semn cerşetorului ca să-l urmeze.
Edmond intră, după Pastrini, în birou.
— Stai, cerşetorule, îi zise italianul cu ironie, stai şi vorbeşte.
Edmond se aşeză pe scaun în faţa lui Pastrini care-l întreba lacom din ochi.
— Frate, zise Edmond, am fost de faţă la cele din urmă momente ale unui om puternic, i-am, ascultat spovedania şi i-am dat o făgăduială solemnă, pentru liniştea sufletului lui. Din momentul acela, însărcinat de el să răsplătesc pe câţiva care l-au slujit cu credinţă în viaţă, caut pe cei către care am să-mi împlinesc sarcina.
— Bine, zise Pastrini dar cine era păcătosul? „
— Spune-mi mai întâi cine este acela căruia i-ai făcut mai multe slujbe şi vom ajunge la acelaşi rezultat.
— Aşa e, deşi am făcut servicii unei lumi întregi, adaugă repede italianul cu un aer de nepăsare prefăcută. Prinţi, conţi, marchizi, particulari, bogaţi cu dare de mână, săraci…
Edmond tăcu şi apoi zise:
— Nu făcea parte din niciuna din clasele acestea.
— Este o absurditate, frate cerşetorule; atunci nu era nimeni.
— Nu, era cineva.
— Cum îl cheamă?
— Nu-mi convine să spun.
— Ei! Ia să sfârşim… Astea-s palavre ca să ajungi a-mi cere de pomană… Nu-ţi pot da nimic, şi-am mai spus, du-te cu Dumnezeu!
— Vreau să vorbesc de Luigi Vampa, zise Edmond.
— Vampa! Murmură Pastrini.
— Ah! Aşa e, mâine îl curăţă… Şi mi s-a spus că nu mai e nici o fereastră liberă în piaţa Poporului.
— N-ai cunoscut, n-ai servit pe Luigi Vampa, Pastrini? Întrebă Edmond cu glas grav.
— Pe Madona! Gângăvi Pastrini.
— Răspunde.
— Dar mi-ai spus că ai asistat la cele din urmă momente ale unui om şi Vampa e încă viu.
— Am spus adevărul; eu făceam aluzie la cele din urmă momente lumeşti; eu încă n-am fost făcut călugăr.
— Şi nădăjduieşti să fii făcut? Începi de la o condiţie foarte smerită.
— Aşa trebuie „să porneşti pe calea cerului.
— Dar atunci, urmă Pastrini după ce se gândi un moment… Vampa te-a însărcinat să răsplăteşti, adică să dai o gratificaţie?!
— Unui om care l-a slujit cu credinţă şi dezinteresat.
— Ah! Desigur, cugetă Pastrini, el şi-a adus aminte de vestea pe care i-am dat-o din partea casei Thompson şi French. E limpede şi lămurit că nu e nici o primejdie să spun adevărul.
— Şi eşti dumneata omul acela, Pastrini?
— Nu ştiu.
— Cum adică?
— Adică l-am putut sluji fără să ştiu, adică am putut sluji pe un om fără să ştiu că era Luigi Vampa, pentru că el se schimba în aşa chip încât mergea la teatre, umbla prin oraş şi nimeni nu-l cunoştea.
Era ca şi un oarecare conte de Monte-Cristo; vrăjitor afurisit, care, mulţumită unei mâini de mort, făcea tot ce vroia, cu toate că avea un titlu atât de pompos.
Cuvintele hotelierului interesa pe Edmond care, deşi mişcat de chipul în care era tratat, avu vreme însă ca să-şi vină în fire şi să-şi stăpânească tulburarea.
— Ce om era contele acesta? Îl întrebă el, întrerupându-l.
— Oh, s-a vorbit mult de dânsul şi eu am folosit îndeajuns la demascarea lui. L-am cunoscut foarte de aproape, şi-ţi jur că deşi va redobândi talismanul şi va izbuti să se arate iarăşi sub diferite forme, nu mă va mai înşela. Dar să ne ocupăm de acest Luigi Vampa.
— Nu, nu. Mi-ai vorbit de un om de care mi-a vorbit şi el; doresc să-mi mai spui ceva despre dânsul.
— Frate, îţi pot împlini dorinţa.
— Vorbeşte-mi mai cu seama despre mâna de mort, care mi-ai spus că era un fel de talisman.
— Oh! Da, un talisman drăcesc. Nu putea fi decât mâna unui executat.
— Da! Exclamă Edmond fără să vrea.
— Ah! Ştiai deja că era mâna unui executat? Fusese vreo învoială misterioasă între el şi mormânt, cine ştie ce vrăji! Ce drăcenie! Oricum însă, contele se transforma când în femeie, când în tânăr bolnăvicios, când în mască, când în pasăre; dar talismanul i-a fost furat şi el a fost pierdut pentru totdeauna. Un francez care a stat la mine, îl urmărea de-aproape ca să-i spună nu ştiu ce cuvânt magic şi să-l prăpădească de tot. Acest francez îi furase talismanul şi-l ţinea într-un cufăraş de fier pe care-l purta cu dânsul. Vampa şi un oarecare Rocca-Priori, credinciosul lui, au văzut mâna de mort şi de asemenea un oarecare Danglars…
— Danglars, întrerupse Edmond şi ce s-a făcut dânsul?
— Mi-a spus că a murit fiind marinar pe Mediterana.
— Oh! Dumnezeule, murmură contele.
— E mai bine pentru contele de Monte-Cristo că l-a dus dracul în iad, pentru că altfel ar avea acum de furcă în Franţa, cu tribunalele, pentru că e acuzat de o crimă îngrozitoare, cum ar fi vorba de morminte profanate, jefuite. Afurisitul! Nu respecta nici morţii!
Urmă un moment de tăcere.
— Cât despre Luigi Vampa… Urmă Pastrini.
— E de prisos să mai vorbim, îl întrerupse Edmond, nu eşti omul de care vorbea nenorocitul.
— Nu sunt?
— Nu.
— Cine-ţi spune?
— Dumneata. Nu văd un semn oarecare…
— Nu ştiu semne, eu! Răspunse Pastrini făcând însă mai multe strâmbături şi frecându-se la ochi cu mâna dreaptă.
Edmond înţelese semnul dar nu răspunse şi zâmbi cu tristeţe.
— Ei! Spuneam eu că ai să sfârşeşti cerându-mi de pomană. Du-te, du-te, vicleşugul ăsta mă scârbeşte, n-am nimic, n-am nimic de dat.
Şi Pastrini începu să împingă pe cerşetor afară din birou, când un personaj intră şi-l întrerupse.
Noul venit era de statură mijlocie, deja cam bătrân şi cu o figură severă care insufla încredere, deşi ochii îi erau injectaţi de sânge.
— Ce vreţi, domnule? Întrebă Pastrini.
— Acesta e hotelul Londrei?
— Pe Madonna! Ai ochi şi nu vezi? Nu mai e altul ca acesta în Roma şi muşteriii sunt trataţi cum merită şi adesea în odăile acestui hotel au dormit prinţi, marchizi, conţi.
— Bine; atunci ai să ai bunătatea a-mi spune ce persoane stau la d-ta?
— Ce! Exclamă Pastrinni, speriat eşti agent de poliţie?
— Nu; sunt călător şi caut pe cineva…
— Spune-i numele.
— E de prisos pentru că nu mai are numele cu care-l pot căuta şi, în cazul acesta, ai putea spune că nu e, fără să fii sigur.
— Are nume multe?
— Da; dar să lăsăm întrebările. Te cunosc pentru că am avut plăcerea să stau în hotelul dumitale.
— Într-adevăr, fizionomia dumitale mi se pare cunoscută, dar nu-mi aduc bine aminte cine eşti. La mine vine foarte multă lume.
— Ei bine, sunt Bertuccio, intendentul domnului conte de Monte-Cristo!
— Al contelui de Monte-Cristo! Exclamă Pastrini uitându-se drept în ochii lui Bertuccio.
— Fiind în călătorie cu excelenţa sa, am venit la Roma, sigur că-l voi întâlni. Domnului conte i-a plăcut totdeauna oraşul acesta.
— Domnule Bertuccio, casa mea nu e adăpost de vrăjitori şi de pungaşi.
— Cred şi eu, mai ales că, atunci când am stat cu stăpânu-meu, am admirat buna rânduială din stabilimentul dumitale.
— Aşadar, nu se află în casa mea un nemernic cum e contele de Monte-Cristo.
— Ticălosule! Strigă Bertucccio, făcând un pas înapoi şi scrâşnind din dinţi pe când ochii lui aruncau fulgere.
Edmond rămase nemişcat.
— Îţi repet, domnule Bertuccio, să te duci aiurea ca să cauţi pe afurisitul dumitale vrăjitor, a cărui privire ar fi deajuns ca să-mi aprindă hotelul şi să-mi înnegrească inima mea curată de bun credincios.
— Blestematule! Strigă Bertuccio ştii tu de cine vorbeşti?
— Ştiu şi toţi îţi vor spune acelaşi lucru despre contele dumitale, înghiţit acum de iad împreună cu ţiitoarea lui greacă.
— Dumnezeule! Exclamă deodată cerşetorul tremurând, cea mai nevinovată, cea mai virtuoasă dintre femei! Dumnezeule! Orice afară de chinul acesta!
— Ce-aud? Glasul acesta… Murmură Bertuccio.
— Ce spui? Întrebă Pastrini…
— Mi se pare că bietul cerşetor e cam smintit.
Pastrini, ca şi intendentul, se uitau cu luare aminte la cerşetor a cărui faţă era ascunsă în glugă.
— Ei, ce oi fi având eu să ascult vorbe fără şir! Urmă Pastrini. Domnule Bertuccio, du-te de caută pe contele dumitale în vreo închisoare ori în iad. Eu, dacă va veni cumva aici, îl voi primi cu două palme bune.
— Domnule Pastrini, am să te învăţ cum să vorbeşti cuviincios de un om ca domnul conte de Monte-Cristo…
Şi Bertuccio porni asupra lui Pastrini. Dar cerşetorul, repezindu-se între ei, exclamă:
— Pace vouă!
Pastrini râzând cu hohot, sui repede scara şi dispăru în hotel.
Bertuccio, văzându-se singur porni spre drum, uitându-se cu nelinişte la cerşetor care-l preceda cu vreo douăzeci de paşi.
Impresionat de înfăţişarea lui, voia să-i vorbească şi de aceea îl urmări până la o casă dintr-o mahala depărtată.
Ajungând acolo, cerşetorul descuie uşa şi sui scara, până în odăiţa lui, o odăiţă cu pereţi umezi şi negri, cu tavanul acoperit cu pânze de păianjeni. Lăsase uşa deschisă, parcă ar fi ştiut că-l urmărea cineva şi ajungând în mijlocul odăii, se întoarse repede descoperindu-şi faţa.
— Oh! Stăpânul meu!
— Scoală-te, Bertuccio, îi zise Edmond cu glas liniştit, Modul smerit cu care vorbeai odată contelui de Monte-Cristo, stăpânul şi prietenul tău, nu se mai potriveşte acelui care stă în faţa unui om mai sărac şi mai smerit ca cel din urmă cerşetor.
— Ce zici, stăpâne! Ce fatalitate? Visez ori sunt treaz?
— Nu, nu, Bertuccio. Îţi spun adevărul. Trecutul a fost un vis teribil uneori şi rai consolat de vre-o scurtă plăcere.
— Dumnezeule!
— Scoală-te, Bertuccio, urmă Edmond, ridicându-l; cel puţin te pot vedea şi din câţi au trăit cu mine în timpul măririi mele tu singur rămâi liniştit şi fericit. Aşa a vrut Dumnezeu. Tu ai descoperit pe fiul lui Villefort, vipera care era să-mi muşte inima şi să-mi otrăvească existenţa.
— Dar nu pricep! ceea ce văd, ce aud, îmi pare de necrezut… Ce s-a întâmplat…?
— M-am amăgit ca oricare om şi mai mult încă pentru că am fost mai puternic decât toţi… M-am amăgit; da şi acum, pocăindu-mă îmi ispăşesc greşeala; de m-ar ierta Dumnezeu la sfâr-şitul martiriului meu.
— Dar soţia dumitale?
— Hayde! Hayde! Caut-o în stâncile… Şi se opri.
— Nu, zise el pe dată, nu; nimeni nu va şti unde mi-am ascuns comoara… Nimeni nu-ţi va tulbura odihna… Nimeni nu-ţi va profana cenuşa, sărmană Hayde! Hayde e în cer. Bertuccio îşi acoperi faţa cu mâinile şi plânse.
— Oh! Stăpâne, eu care te-am admirat, aşa de puternic, aşa de mare, aşa de mărinimos, înotând în plăceri, în fericire, să te vad acum smerit, sărac, cu inima amărâtă! Ah! Nu, nu de o mie de ori nu! E cu neputinţă!
— Mărire, mărinimie, plăcere a fost visul meu de odinioară. Acum totul s-a sfârşit, Bertuccio. Contele de Monte-Cristo rămâne o amintire viciată de idei absurde şi nu va mai rămâne de la el decât numele lângă care oamenii vor scrie: îngâmfare, nebunie. Du-te, tu poţi fi liniştit; la Paris se află depus un capital pentru tine.
— Dar, stăpâne, nu pot… Adică nu îndrăznesc să-ţi spun o idee ce mi-a venit, dar iat-o. Capitalul acela ţi-ar putea fi de folos d-ta: le.
— Toată bogăţia mea se reduce acum la răbdarea Mielului lui Dumnezeu. Nu vreau alta.
— Dar vrei să mori de foame?
— Bertuccio!
— Pentru numele lui Dumnezeu, stăpâne, dă-mi voie să te însoţesc, să te slujesc.
— Vreau să fii sigur.
— Bine; dar dă-mi voie să veghez asupra zilelor dumitale.
— Dacă Dumnezeu va voi să le prelungească, facă-i-se voia.
De atunci, Bertuccio nu-şi mai părăsi stăpânul.
Edmond hotărâse ca să stea la Roma, până ce va căpăta primele ordine preoţeşti şi-apoi să se ducă la Marsilia şi să ridice un orator pe locul unde era satul Catalanilor.
— Bine, mă învoiesc să veghezi asupra zilelor mele şi să mă însoţeşti până ce mă voi întoarce în Franţa; dar îmi vei respecta secretul, zise Edmond lui Bertuccio, întinzându-i mâna pe care acesta se pregătea să o sărute cu respect.
— Nu, nu, prietene, dă-mi mâna ta şi dacă îţi voi mai fi de azi înainte superior prin ceva, va fi prin suferinţe şi prin resemnare.
