Capitolul LVIII S-a făcut dreptate.

Era ziua execuţiei.

Piaţa poporului prezenta un tablou ciudat de răutate şi de fanatism, în mijlocul căruia osânditul, centrul tuturor privirilor curioase trebuia să-şi dea ultima suflare în blestemele poporului.

Pe la toate ferestrele se vedeau îngrămădiţi, lacomi să asiste la agonia unui nenorocit! Numai la o fereastră, deschisă ca toate celelalte nu se vedea nimeni.

Fereastra era a unei odăiţe la etajul al doilea care domina piaţa şi în odăiţă se aflau două femei, dintre care una, îmbrăcată în negru, palidă şi într-adevăr frumoasă, se putea lesne recunoaşte de tovarăşă aceleia care dăduse milostenie lui Edmond în sala hotelului Pastrini.

Femeia aceea, îngenunchiată pe o pernă în mijlocul odăii, putea să observe tabloul dureros al pieţei; privirea ei, în care se zugrăveau chinul şi lâncezeala, nu se dezlipise un singur moment de pe fatalul eşafod, pe care se vedea deja călăul şi osânditul, actorii dramei cu care societatea vrea să sperie şi să pedepsească o crimă printr-o crimă.

Când Luigi Vampa, în mijlocul a o mulţime de călugări penitenţi, se arată în piaţă, femeia care sta îngenunchiată, murmură o rugăciune ca să ceară milostivirea Dumnezeiască asupra osânditului.

Când Vampa îngenunche, ea ridică ochii la cer, căci n-avea curaj să vadă lovitura fatală.

Rugăciunea ei deveni mai vie, mai energică şi în momentul când căzu spada, buzele ei rostiră deodată cuvintele:

— Luizo, Luizo, totul s-a sfârşit.

Apoi, se sculă şi uitându-se împrejur îşi văzu prietena stând lângă dânsa.

— Prietena mea!

— Eugenio, tu suferi mult!

— Te dezamăgesc Luizo, îi răspunse Eugenia, râzând şi plângând totodată, nu mai sufăr… Nu mai pot suferi, deoarece de acum înainte am o misiune sfântă de îndeplinit, să câştig pâinea pentru fiică-mea, încredinţată bunilor Morel. Cât voi avea misiunea aceasta, voi avea putere, energie şi curaj ca să uit tot. Vom pleca din Italia şi teatrul englez ne va veni în ajutor. Dar deocamdată uneşte-ţi rugăciunile cu ale mele, roagă-te lui Dumnezeu pentru sufletul aceluia pe care l-am iubit, fără să pot birui acest simţământ pentru nenorocitul tată al fiicei mele. Dea Dumnezeu ca fatalitatea ce mă apasă de atâta timp să înceteze şi ca eu să fiu iertată de greşeala făcută! Da, da, el mă va ierta, pentru că munca artistei e mai liniştită decât trândăvia curtezanului. Luizo, Luizo, să plecăm mai repede din Roma.

Luiza şi Eugenia se pregăteau să iasă, când deodată uşa odăii se deschise şi intră un smerit călugăr penitent.

Fu un moment de adâncă tăcere, Eugenia, Luiza şi călugărul erau foarte mişcaţi, în cele din urmă, Luiza întrebă:

— Părinte vii, desigur, să cerşeşti pentru sufletul executatului.

— Vin să îndeplinesc o datorie pe care mi-a impus-o el.

— Dumnezeule! Exclamă Eugenia. Ce vrei? Spune?

— Nenorocitul mi te-a arătat pe d-ta.

— Cum! M-a văzut?

— Privirile lui reluă călugărul, străbăteau zidurile şi te vedeau; şi-a închipuit că erai aici şi mi-a spus să te văd… Şi ia-tă-te.

— Oh! Luigi, Luigi! Exclamă Eugenia ridicând ochii la cer. Ce fac zidurile şi distanţele pentru două inimi care se iubesc? Ele găsesc mijlocul de a se înţelege?

— Eugenio Danglars, Dumnezeu să „aibă milă de tine.

— Da, da, roagă-l pentru mine, care de azi înainte trebuie să lucrez ca să trăiesc. Până acum lucrul a fost o petrecere pentru mine, acum devine o necesitate. Dumnezeu să mă ajute, să aibă milă de fiica mea! Exclamă ea, plecând capul în jos.

— Frate, ce datorie ţi-a impus osânditul? Întrebă Luiza d Armilly.

— El mi-a zis: văd acolo o fereastră deschisă, la care nu stau privitori ca la celelalte; am presimţirea că în casa aceea se află o femeie care se roagă poate pentru cel care i-a fost amant şi gâde. Sunt sigur că acea femeie mare şi nobilă a iertat pe nenorocitul ce se suie pe eşafod. Da, da, ea trebuie să fie acolo; rugăciunea ei generoasă îmi va însoţi sufletul când se va despărţi de corpul meu vinovat. Du-te, du-te după executarea mea, în casa aceea şi vei găsi pe o femeie pe nume Eugenia Danglars; vorbeşte-i de mine şi dă-i inelul acesta pe care i l-am scos din deget într-un moment de nebunie! Mă tem să nu mi-l ia cineva după moarte; altfel nu m-aş despărţi de el. Şi, vorbind astfel, urmă călugărul, nenorocitul scoase din deget un inel de aur, îl sărută cu foc de mai multe ori, mi-l dădu şi apoi îşi puse capul pe trunchi. Iată inelul, Eugenia Danglars.

Călugărul dădu Eugeniei un inel de aur pe care ea îl luă şi-l sărută.

— Oh! Îl recunosc murmură ea, înecată de lacrimi şi abia putând vorbi.

— Mi-am împlinit misiunea, urmă penitentul cu faţa tot ascunsă în glugă. Eugenio Danglars, clemenţa celui de sus fie cu tine şi crede-mă că toată înţelepciunea omenească stă în faptul de a crede că Dumnezeu e nemărginit de drept şi de milostiv.

Eugenia se aruncă în braţele Luizei şi penitentul coborî încet scările, murmurând:

— Răbdarea mielului lui Dumnezeu să mă însoţească!

— Luizo, Luizo, exclamă Eugenia, sărutând iarăşi inelul. Buzele mele ating aici pe ale omului care a uitat tot pentru mine! Ah! Va veni o zi când fiică-mea va primi ca moştenire a tatălui ei acest inel. Luigi, aici buzele fiicei tale se vor întâlni pentru întâia oară cu ale tale şi tu vei fi totdeauna cu dânsa

— Eugenio, zise atunci Luiza, luând-o în braţe, nu te lăsa în voia unor asemenea gânduri care te sleiesc de puteri. Acum totul e de prisos, mai mare decât tine însăţi şi bizuieş-te-te în nesfârşita milostivire a lui Dumnezeu.

— Să plecăm, o întrerupse Eugenia, să plecăm! Dumnezeu va veghea asupră-ne! Dumnezeu îmi va ocroti copila!