Capitolul LVIX Binecuvântarea.

Eugenia şi Luiza d'Armilly se retraseră la hotelul lui Pastrini aşteptând sfârşitul celor trei zile de carnaval spre a pleca din Italia şi a merge spre Londra să se angajeze la teatrul liric. În cele trei zile de carnaval lumea e aşa de multă în Roma şi străinii sunt aşa de numeroşi, încât e cu neputinţă” să găsească trăsură cel care ar voi să plece din oraş.

În toate acele trei zile de veselie publică, Eugenia se lăsă în voia durerii mari ce o izbise şi Luiza, ştiind că asemenea dureri nu se pot consola, acceptă mâhnirea prietenei sale.

Deja sunetul încet al clopotelor anunţase începutul săptămânii sfinte şi cele două prietene se pregăteau să plece din Italia, când uşa apartamentului lor se deschise şi ele văzură intrând pe călugărul penitent căruia Luiza îi ceruse milostenie şi care adusese inelul Eugeniei.

Penitentul purta gluga rasei lui albe coborâtă peste obraz şi mâinile ascunse în mânecile largi ale rasei.

Eugenia şi Luiza se uitară una la alta, parcă s-ar fi întrebat ce caută călugărul, dar el începu pe dată să zică:

— Doamnelor, vin să împlinesc o datorie pe care o cred sfântă, vin să aduc unei fiice binecuvântarea mamei sale

— Domnule murmură Eugenia.

— Explică-te părinte, zise Luiza.

— Eugenia Danglars, reluă penitentul după un moment de ezitare, vei pleca din Roma fără să cauţi a primi binecuvântarea aceleia care ţi-a dat viaţă?

— Părinte, zise Luiza, cuvintele dumitale sunt grave, ai rostit un nume pe care nimeni nu îl ştie Eşti oare acelaşi care ne-a vorbit în ziua execuţiei?

— Da

— Aşadar vin însărcinat cu o nouă misiune.

— Da

— Care

— Luiza d Armilly, zise penitentul, e bine ca prietena dumitale să ia cu sine din Italia binecuvântarea sărmanei sale mame.

— Da, da, zise Eugenia, întrerupându-l Unde e Eu trebuie…

— Mila Domnului fie cu tine, fiica mea şi luminează-mi calea pe care am pornit eu.

— Vino, părinte, zise Eugenia îngenunchind, vino şi dacă nu pot primi binecuvântarea mamei din gura ei, binecuvântează-mă dumneata în numele ei, deoarece te-a însărcinat s-o faci.

— Da, răspunse penitentul, vin însărcinat de ea să-ţi aduc binecuvântarea numai din gura ei şi te binecuvântez în numele ei şi într-al lui Dumnezeu.

Şi penitentul îşi întinse mâinile deasupra capului Eugeniei, iar Luiza îngenunchiată lângă dânsa, parcă ar fi vrut să ia şi dânsa parte la acea binecuvântare

— O femeie pe care patimile lumii au chinuit-o mult urmă călugărul, doamna de Servieres şi de Norgans, baroana Danglars, trăieşte azi smerită şi resemnată sub veşmântul unei surori de caritate

— Ce zici?! Exclamă Eugenia, sculându-se repede.

— Ascultă-mă, Eugenia Danglars şi înăbuşeşte glasul vanităţii, care tot te mai stăpâneşte

— Oh, mamă, mamă murmură ea frângându-şi braţele, ce zici? Unde e sărmana mea mamă

— Intrată la Roma, în fraternitatea religioasă a surorilor de caritate, va pleca în curând în Franţa, unde vrea să-şi sfârşească zilele. Roagă-te pentru dânsa, Eugenio, roagă-te pentru dânsa şi urmează-ţi ursita! Fatalitatea apasă asupra familiei tale, eşti singură căreia îi poate zâmbi un viitor vesel, pentru că ai fost cea mai puţin vinovată. Adio, Eugenio, dacă ai duşmani, iartă-i în adâncul inimii şi urmează-ţi calea!

— Dumnezeule murmură Luiza fără să piardă din vedere înfăţişarea măreaţă şi severă a penitentului, am cunoscut undeva pe călugărul acesta. Mi se pare că am auzit foarte de-aproape glasul lui sever şi răsunător.

— Dumnezeu să mă ierte şi pe mine, urmă penitentul şi binecuvântată fie perfecta lui dreptate

— Părinte, zise Luiza, deoarece ai împlinit misiunea care te-a adus la noi, dă-mi voie să-ţi pun câteva întrebări.

— Spune!

— Ai primit spovedania doamnei de Servieres?

— Nu, căci sunt prea mare păcătos ca să pot fi duhovnic! Sunt prea mizerabil ca să fiu reprezentantul lui Dumnezeu.

— Dar atunci cum ai putut vorbi astfel de familia Danglars? Desigur ai cunoscut odată familia aceasta?

— Da, Luiza d'Armilly, în timpul când dădeai lecţii de muzică prietenei tale, în timpul când se ivi în mijlocul familiei Danglars omul care-i luă prestigiul, omul care o înjosi, omul care avea o nemărginită putere asupra baronului…

— Contele de Monte-Cristo?

— Da, un îngâmfat, urmă cu glas liniştit penitentul, un nenorocit care se credea trimis de Dumnezeu şi era înfierbântat numai de focul unei patimi violente: răzbunarea; un nebun care sfinţea un asemenea simţământ, neţinând seama că legile omeneşti şi dumnezeieşti îl osândesc…

— Ce zici? Îl întrerupse Luiza, de ce vorbeşti astfel despre un om al cărui nume toţi îl rostesc cu adânc respect?

— Nu confunda respectul cu frica, Luiza d'Armilly, sau cel puţin cu uimirea produsă de nespusa avuţie a contelui de Monte-Cristo! Nu respect, nu, nimeni nu avea respect pentru contele de Monte-Cristo; i se admirau bogăţiile. Acest conte era slab şi îngâmfat ca toţi ceilalţi oameni. Prefăcuta lui mărire, sublimitatea de suflet nu exista decât ca nume, el avea mai puţin pe atunci decât acum.

— Dumnezeule! Dar cine eşti d-ta? Ce motive ai să-l osândeşti astfel?

— Îl osândesc pentru că mă deştept dintr-un vis lung, în care m-am crezut mai mare decât ceilalţi oameni; îl osândesc pentru că am văzut spada dreptăţii lui Dumnezeu căzând pe capul lui îngâmfat; îl osândesc pentru că el însuşi s-a osândit. Ah! De-aţi putea cunoaşte fatalitatea care începu să-l apese, de-aţi şti cum un om de nimic a putut reduce la fum mărirea contelui, sfâşiindu-i totodată şi inima în groaznice chinuri; de l-aţi fi văzut trecând de la bogăţie la mizerie, de la îngâmfare la smerenie, de la fericire la disperare, oh! Atunci aţi crede, cum cred eu, că contele de Monte-Cristo a fost pedepsit de Dumnezeu.

Urmă un moment de tăcere adâncă în care penitentul rămase nemişcat. Luiza părea adâncită în gânduri, iar Eugenia, stând în faţa mesei, cu capul în mâini, plângea.

Un servitor al hotelului, bătând la uşă, spuse că trăsura, cu care trebuia să plece cele două femei, era gata.

— Prietene, zise Luiza apropiindu-se de Eugenia, ai auzit?

— Da, sunt gata să plecăm.

— Eugenio, Eugenio? Exclamă deodată penitentul, iartă-mă. Şi eu am nevoie de iertarea ta.

— Dumneata, dumneata ai nevoie de iertarea mea? Cum m-ai supărat? Cine eşti?

În graba cu care penitentul îngenunchea, gluga-i căzu pe spate, lăsându-i faţa descoperită.

— Cerule!

— Contele de Monte-Cristo! Zise Luiza.

— St, taci, Luiza, zise iute Edmond. Nu rosti acest nume. Cel care îl purta nu mai este ce a fost. Vezi ce-mi rămâne din trânsul. Oh! Eugenio, iartă-mă!

— Scoală-te, domnule. Cum m-ai putut ofensa vreo dată ca să te iert? Ah! Nu pot crede ce văd. E un vis. Luizo, Luizo, să plecăm.

— Nu, exclamă Edmond oprind-o. Nu e vis şi nu vei pleca fără să mă ierţi. Am nevoie de iertarea ta; iartă-mă pentru că, da te-am ofensat.

— În ce chip?

— Respectă misterul acesta şi nu deştepta amintirile amare ale trecutului într-o inimă aşa de sfâşiată. Eugenio, Dumnezeu mă pedepseşte; dar nădăjduiesc să capăt la ceasul cel din urmă iertare. Iartă-mă cum mă va ierta şi el. Povara suferinţelor mele îmi va părea mai puţin grea; tu care suferi, tu care ai fost disperată… pe care te-a apăsat fatalitatea… Iartă-mă, iartă-mă!

— Da, fiindcă vrei, dacă m-ai ofensat, eu te iert, zise Eugenia, întinzându-i mâna pe care el o duse la buze.

— Acum poţi pleca, Eugenio. Du-te şi, din adâncul inimii, mă voi ruga de Dumnezeu să te ocrotească, precum îl rog pentru sufletul nevestei mele Hayde şi pentru fericirea sărmanului meu copil. Acum totul s-a sfârşit, adăugă Edmond sculându-se, acum totul s-a sfârşit pentru mine.

— Domnule, îi zise Luiza apropiindu-se, cuvintele dumitale dovedesc o suferinţă aşa de mare încât eu sunt foarte mişcată. Atât eu cât şi Eugenia vom fi foarte fericite să-ţi putem fi de vreun folos.

Un zâmbet se ivi repede pe buzele lui Edmond.

— Mergeţi! Murmură el şi fericirea să vă însoţească. Eu mă mulţumesc cu răbdarea mielului lui Dumnezeu. Mergeţi, mergeţi!

Şi apoi îşi lăsă gluga pe faţă şi se depărta cu paşi înceţi de cele două prietene care stătură câteva minute în extaz privind pe acel om resemnat cum se depărta pe coridorul hotelului.

O a doua înştiinţare a vizitiului le scoase de pe gânduri şi ele, coborând scara, se suiră în trăsura care le aştepta.