Capitolul XL Groază.

Familia Gradenigo era una dintre cele mai nobile şi mai vechi din Veneţia: splendoarea ei începuse în timpul lui Fahero, dogele aşa de înţelept şi aşa de nenorocit. Şi chiar acum conţii de Gradenigo erau înconjuraţi de o oarecare aureolă glorioasă. Ei se bucurau încă de o foarte mare consideraţie.

Când în saloanele magnifice ale palatului Gradenigo se da vreo serbare, contele putea contempla societatea cea mai aleasă înghesuindu-se în casa lui. Şi tocmai se pregătea o serbare splendidă în palatul Gradenigo. Contele da un bal. Dar pentru ce?

Se făceau multe presupuneri, dar părerea generală era că, contele voia să serbeze sosirea unui prieten la care ţinea mult. Cine era însă acel prieten? Nimeni nu putea răspunde.

Maximilian, care adusese din Franţa nişte scrisori de recomandaţie pentru conte, intrase în relaţii cu dânsul şi era invitat şi el la bal.

Cu o săptămână înaintea balului acela, câteva cuvinte veniră să tulbure iarăşi sufletul Valentinei, abia liniştită în urma spaimei ce-i produsese ciudatul ei vis.

Într-o dimineaţă se prezentă la dânsa o fată din popor care ceru cu stăruinţă să vorbească cu doamna Morel.

Soţia lui Maximilian se grăbi să poruncească ca fata să fie. Introdusă, merse în întâmpinarea ei, temându-se să n-o intimideze luxul şi bogăţia apartamentelor. Greu ar fi de spus cât era de naivă şi de blajină fizionomia Valentinei în acel moment.

Îndată ce intră, fata, aruncând pe spate vălul ce-i acoperea figura, alergă să se arunce la picioarele Valentinei.

— Fie-vă milă, doamnă! Strigă ea fie-vă milă de mine. Ajutaţi-mă pentru că sunt pierdută!

Valentina, făcu semn servitorului care însoţise pe necunoscută, să plece. Acesta se supuse şi soţia lui Maximilian, observând cu durere expresia amară a figurii tinerei fete, îi zise:

— Ce zici? Scoală-te, fata mea; numai înaintea sfintei fecioare să te închini astfel.

— Oh! Ce bună sunteţi! Nu m-a înşelat cine ridica la ceruri bunătatea dumneavoastră! Răspunse fata sculându-se şi sărutând mâinile Valentinei.

— Explică-te! Tulburarea ta mă mâhneşte, lacrimile tale, tristeţea ce te-a cuprins, îmi dovedesc, negreşit, că ai pierdut părinţii, că eşti orfană în floarea vârstei, zise doamna Morel scoţând un oftat adânc.

— Oh, da, doamnă! Sunt orfană, orfană de tată şi de mamă şi numai de şase luni; dar nu această nenorocire mă sileşte să vă cer ocrotirea.

— Vorbeşte.

— Aveam un frate, zise fata, un frate, singurul meu sprijin, singurul meu susţinător pe lume şi acest frate… Ah! Mă tem că a căzut victima unei groaznice trădări… Şi iată-mă acum cu desăvârşire, fără nimeni care să-mi vină în ajutor.

— Ce spui fata mea? Ce s-a întâmplat fratelui tău? Ce fel de ocrotire vrei de la mine! Vorbeşte şi-ţi făgăduiesc de acum că tot ce-mi vei cere…

— Oh! Da, doamnă întrerupse fata. Da; vă voi spune tot, tot ce vă cer. Mă numesc Roşa, dar în vecinătatea Giudecii şi la Rialto sunt cunoscută sub numele de Rosina, zise sora lui Petre, care după ce se uită bine jur-împrejur, urmă:

— Tata era gondolier şi frate-meu a moştenit de la el o meserie şi gondola, precum tata le moştenise de la bunicu-meu. Acum patru zile, veni acasă la noi gondolierul Giacomo… Ah! Dumneavoastră nu ştiţi cine e Giacomo? Gondolierul care stă în slujba bărbatului dumneavoastră Acest Giacomo, dacă trebuie să cred ce mi s-a spus, stă în relaţii cu o bandă de răufăcători şi voia ca frate-meu să-i spună poziţia unei insule puţin cunoscută şi nelocuită, unde el pretindea că se află o comoară imensă. Era insula lui Monte-Cristo, urmă Rosina, fără să observe tulburarea doamnei Morel, tulburare care se făcea tot mai mare cu cât Rosina înainta în istorisire; şi insula lui Monte-Cristo este a unui domn căruia familia mea îi datorează o eternă recunoştinţă şi de aceea nu voiam deocamdată ca Giacomo să vorbească lui Petre. Dar ce să fac? Petre a hotărât să nu-i spună nimic şi i-a dat a înţelege că-i va arăta direcţia insulei. Până aici era bine; dar alaltăieri, urmă Rosina, suspinând primii o scrisoare de la bietul Petre al cărei cuprins dumneavoastră îl puteţi vedea. Şi Rosina scoase din buzunar o hârtie, pe care o dădu Valentinei.

Valentina descifra conţinutul scrisorii şi citi: „Dragă soră,

Am căzut victima unei trădări pregătită de Giacomo, gondolierul din Rialto: sunt ţinut prizonier pe bordul „Furtunei”, corabie necunoscută, al cărei căpitan mă sileşte să-l duc în insula lui Monte-Cristo, unde are să se săvârşească un mare furt. Aleargă de înştiinţează pe stăpânul lui Giacomo şi fă-l să fie arestat. „

Sărmanul tău frate, Petre”

Valentina dădu un ţipăt când sfârşi scrisoarea Rosina, fără să priceapă cauza ţipătului, alergă la dânsa întinzând braţele ca s-o sprijine

— Ce aveţi, doamnă strigă Rosina, observând paloarea obrajilor doamnei Morel

— Oh, nu e nimic, răspunse aceasta după un moment şi cu glas slab.

— Fie-vă milă de mine ajutaţi-mă zise Rosina, împreunând mâinile cu un gest de disperare

— Draga mea, ce pot eu, o biată femeie, împotriva soartei care te apasă? Ce vrei?

— Vreau, vreau ca bărbatul dumneavoastră doamnă ca dumneavoastră, să faceţi să fie arestat Giacomo. Poate el va da tot pe faţă, poate că tâlhari vor fi surprinşi, arestaţi, poate că frate-meu se va întoarce acasă şi Simbad marinarul nu va fi victima furtului acestuia în insula lui Monte-Cristo.

— Cunoşti pe Simbad marinarul? Întrebă repede Valentina.

— Oh eu, în persoană nu l-am văzut niciodată. Dar era cum am spus deja, protectorul intereselor comerţului aventurier al întregului nostru trib, lăsându-l să debarce în insulă

— Isuse! Şi ce trib era, ce comerţ făcea?

— Ah doamnă, eu sunt fiică de contrabandişti murmură fata căzând iarăşi la picioarele Valentinei care o ridică îmbrăţişând-o.

— Fă-ţi curaj, fata mea! Se va face tot! Frate-tău se va întoarce. Ce-ţi pasă de rest? Insula nu mai este a fostului protector al familiei tale. Lasă să fure ce vor, deoarece bogăţiile acelea, rod al sudoarei săracilor, sunt ale săracilor.

— Oh ce ziceţi exclamă fata, împreunând mâinile şi uitându-se uimită la Valentina, care repeta aceleaşi cuvinte pe care ea le mai auzise deja din gura lui Giacomo.

— Du-te acasă, voi vorbi cu bărbatu-meu, tu, însă, nu spune nimănui nimic

— Aşadar, gondolierul nu va fi arestat

— Nu

— Tâlhari vor săvârşi furtul…

— Da

— Dar frate-meu?

— Se va întoarce.

— Mă puteţi asigura că se va întoarce?

— Pot şi ţi-o afirm, murmură Valentina, întinzând mâna Rosinei, care i-o sărută.

Doamna Morel alergă pe urmă în oratoriu ca să se roage lui Dumnezeu şi plânse multă vreme acolo.

Valentina se hotărî să nu mai spună nimic despre acea întâmplare bărbatului ei, deci, despărţindu-se de fata din popor, îi recomandase tăcere şi prudenţă făgăduindu-i să facă totul spre a-i reda pe frate-său şi când rămase singură, arse scrisoarea acuzatoare pe care Rosina i-o lăsase.

Şi se gândi pe dată să-şi ţină făgăduiala.

Pe când soarele începea să dispară după munţii Tirolului, Maximilian avea obiceiul să meargă să ia aer în piaţă. Valentina refuză să-l însoţească sub pretext că era indispusă, dobândind astfel câteva momente de libertate spre a alcătui un plan prin care să grăbească împlinirea făgăduielii ce dăduse Rozinei.

Stând la fereastra odăii sale, ea se uita la apele canalului, pe care se mişcau încet câteva bărci.

Valentina le examina cu luare aminte apoi, bănuise că recunoştea pe unul din gondolieri îi făcu semn cu mâna să nu se depărteze.

Gondolierul era Giacomo.

Peste un moment franţuzoaica, îmbrăcându-se cu o mantie şi acoperindu-şi faţa cu un văl gros, ieşi zicând servitoarelor sale:

— Când va veni Maximilian, să-i spuneţi că mă întorc îndată.

Apoi porni spre canalul Giudecca. Giacomo era în gondola lui şi îndată ce văzu pe Valentina, sări pe scară, scoţându-şi şapca.

— Apropie-te, îi zise Valentina, uitându-se jur-împrejur parcă s-ar fi temut să n-o observe cineva.

Gondolierul se apropie de Valentina, deschizând o uşcioară la dreapta, intră în odăiţa care se afla în toate casele mari din Veneţia, pe marginile canalului şi care servea de depozit uneltelor gondolelor.

Giacomo, gondolier obişnuit din copilărie cu capriciile frumoaselor veneţiene, nu se mira de misterul cu care Valentina îşi însoţea acţiunile. Stătu nemişcat şi mut înaintea doamnei Morel, aşteptând ca ea să vorbească.

— Tu eşti Giacomo, gondolier de la Rialto? Îl întrebă ea.

— Da, doamnă, sunt deja cincisprezece ani bătuţi pe muchie de când nu mai umblu pe mare şi de atunci San-Marco m-a văzut necontenit pe canaluri şi pe Lido. Da, doamnă, eu sunt Giacomo şi am onoarea să fiu în serviciul excelenţei voastre şi a soţului dumneavoastră.

Valentina se gândi puţin cum să înceapă vorba.

— După cât îmi spui, Giacomo, sunt cincisprezece ani de când umbli pe canaluri şi pe Lido; deci trebuie să cunoşti toate vapoarele care au abordat aici.

— Mai pe toate.

— Şi, nu numai vapoarele dar şi, pe Căpitanii lor?

— Încea mai mare parte.

— Prea bine, am să te întreb despre o corabie, încep însă prin a te înştiinţa că nu vei pierde vremea degeaba, Giacomo.

— Oh! Sunt aici pentru dumneavoastră doamnă, întrebaţi-mă şi vă voi spune tot ce ştiu.

— Nu-ţi va trebui multă silinţă ca să-mi răspunzi, pentru că e vorba de o corabie care era încă aici acum opt zile.

— Atunci vă pot răspunde cu ochii închişi. Vorbesc de „Furtuna”.

— Furtuna”! Exclamă gondolierul tulburat.

— Cine e căpitanul ei? Întrebă Valentina fără să-i lase vreme să-şi vină în fire.

— Ei! Răspunse Giacomo, redobândindu-şi sângele rece şi arătându-se trist. Excelenţa voastră mă întreabă tocmai despre o corabie pe care n-o cunosc după nume.

— Am priceput; trebuie să-ţi vin în ajutor ca să-ţi aduci aminte… Yahtul „Furtuna” s-a oprit aici pentru că căpitanul lui voia să capete informaţii asupra insulei lui Monte-Cristo, în care el îşi închipuie că există o comoară ascunsă.

— Şi nu e? Întrerupse Giacomo dându-se oarecum de gol.

— Asta e alt lucru şi puţin trebuie să te intereseze. Acum. Răspunde la ce te întreb.

— Excelenţă, după cât îmi spuneţi, îmi aduc acum prea bine aminte de micul yaht şi de căpitanul lui, împreună cu care am golit, nu-mi aduc bine aminte unde, un pahar de lacrima cristi; el însă nu-mi prea plăcea, ba chiar îmi făcea frică; oacheş, cu părul cam cenuşiu, cu ochii negri, cu faţa cruntă; avea apoi nişte vorbe să sperie pe o doamnă ca excelenţa voastră, de l-ar fi ascultat.

— Şi ce zicea? Întrebă Valentina puţin cam mişcată.

— Oh! Lucruri pe care san Marco nu le-ar ierta în gura celui mai netrebnic veneţian… Şi faptele, faptele lui erau la fel cu vorbele; spunea că posedă un cufăraş cu o mână de mort înăuntru şi voia chiar să mi-o arate.

— Ce-a spus că vroia să facă dânsul cu ea? Întrebă femeia cu un ton ciudat, de interes şi de spaimă.

— Mi-a explicat cu nişte fraze pe care numai dracul le-ar putea repeta, de pildă că mâna de mort se ridicase împotriva unui om viu; şi că dânsul, omul acela crunt, era voinţa mortului ieşită afară din mormânt şi ocrotită de Dumnezeu.

La aceste cuvinte, Valentina simţi o sudoare rece acoperindu-i faţa; totuşi, aşa de mult o interesa lucrul acela, că urmă să pună întrebări gondolierului despre căpitanul yahtului „Furtuna”.

— Şi acest om, daca cred ce mi s-a spus, a izbutit să cumpere pe un oarecare marinar Petre, ca să-i arate direcţia insulei Monte-Cristo.

— Da, aşa e! Tocmai aşa! Se grăbi să răspundă Giacomo, adoptând ideea Valentinei. Petre s-a vândut cu trupul şi cu sufletul căpitanului „Furtunei” şi a plecat cu el la insulă.

Căpitanul, pe cât mi s-a spus, are buna intenţie să jefuiască insula, dar nădăjduiesc că nu va găsi decât bolovani şi stânci; acelea sunt desigur comorile de care s-a vorbit aşa de mult şi care aparţin săracilor, pentru că au fost câştigate cu sudoarea săracilor.

De astă dată Valentina se înfiora de spaimă, observând ciudata coincidenţă între cuvintele lui Giacomo şi visul ei din grota lui Monte-Cristo.

Hotărâtă să nu împiedice furtul şi aducându-şi aminte ce făgăduise Rosinei, schimbă vorba întrebând:

— Şi crezi că Petre se va întoarce în Veneţia?

— Cât despre asta aş pune mâna în foc, răspunse Giacomo.

Căpitanul yahtului nu-i va face nici un rău şi el după ce-şi va face misiunea pe bordul „Furtunei” va putea reveni.

— Şi când se va săvârşi această faptă?

— Peste cincisprezece zile Petre va fi înapoi.

— Eşti sigur?

— Aici, pe lume, noi nu putem face altceva decât să ne bazăm pe ocrotirea Sf. Marcu. Nu zic deci că sunt sigur, dar că sper.

Fu un moment de tăcere, în care Valentina păru să facă un plan nou.

— Giacomo, zise ea apoi, am auzit des lăudându-se deşteptăciunea gondolierilor lui San-Marco.

— Şi vi s-a spus adevărul, doamnă. Eu, de şi mă socot cel mai nevrednic dintre tovarăşii mei, tot cred că am meritat totdeauna bunăvoinţa tuturor celor care s-au folosit de mine.

— Poţi tu găsi o barcă bună să navigheze pe Mediterana?

— Ei, am una mai bună decât Bucentaurul.

— Bine, ia bani, mâine, tot la ceasul acesta, vei veni aici şi-ţi voi spune ce vreau să faci.

Doamna Morel dădu lui Giacomo o pungă plină şi-i făcu semn să plece. Sui apoi scările vestibulului şi intră, prin saloane, în apartamentul ei. Intrând, făcu un gest de mirare văzând pe bărbatu-său la o masă şi citind.

Maximilian nu făcu nici o mişcare, văzând pe Valentina şi se mărgini s-o întrebe:

— Cum te simţi, mai bine, negreşit?

Dar vorbea cu un ton aşa de rece şi fără măcar a-şi ridica ochii de pe carte, încât vedea bine că nepăsarea aceea era prefăcută, Valentina, observând aceasta, nu o atribui decât interesului ce-i pricinuia lectura şi-i răspunse fără să facă cea mai mică aluzie la răceala lui

— Da, mă simt mult mai bine şi sper că în curând te voi însoţi la plimbare

— Dar n-aş voi ca cerul canalelor şi dl pieţei să-ţi facă rău, zise Maximilian, uitându-se tot în cartea pe care o avea înainte.

— Aşa e, aerul Veneţiei nu prea prieşte, zise Valentina aşezându-se lângă Maximilian şi punând o mână pe umărul lui

— Aşadar, vrei să pleci de-aici.

Valentina nu răspunse, dar atingând cu vârful degetelor cartea în care Maximilian se făcea că citeşte, o închise.

Maximilian se răsturnă în fotoliu şi încrucişând braţele, plecă capul pe piept

— Ce ai, dragă îl întrebă pe dată Valentina

— Oh scuză-mă, scuză-mă zise Maximilian sculându-se şi plimbându-se cu nelinişte prin odaie

— Ce este? Întrebă Valentina sculându-se şi ea, dar rămânând nemişcată în loc şi uitându-se ţintă la bărbatul ei

— Zic că în lumea aceasta nu poate fi fericire deplină, pricepi Când noi credeam a fi fericiţi iată ca un diavol începe să rupă vălul iluziilor noastre strigă Maximilian, oprindu-se în faţa nevestei lui şi punându-şi mâna dreaptă pe inimă parcă ar fi vrut să-i oprească bătăile, pe când cu stânga îşi da înapoi părul ce-i cădea pe frunte.

— Am crezut, da, mai mult decât toţi ceilalţi am crezut îndurata fericiri pe care o simţeam, urmă el fără să dea timp nevestei lui să vorbească şi totuşi m-am amăgit, cât puteam să mă amăgesc mai amar Şi acum…

— Şi acum întrebă, în fine, Valentina, care începea să se tulbure.

— Acum, acum, ce să-ţi răspund zise el cu un ton de nespusă amărăciune.

— Nu pot nicidecum înţelege ce vrei să spui, zise ea uimită.

Şi se grăbi să adauge

— Numai dacă tu crezi cumva că fericirea mea şi a ta pot scădea din pricina dorinţei de-a dărui săracilor bogăţiile aflate în grota lui Monte-Cristo şi de-a pleca din Veneţia

— Oh întreit, împătrit decât ne-a dat Monte-Cristo, aş dărui bucuros ca să distrug de s-ar putea ziua de azi şi s-o dau dracului

— Tu blestemi

— Nu, nu, Dumnezeu să mă ierte şi iartă-mă şi tu Dar pentru dragostea lui Dumnezeu, nu mă mai întreba.

Astfel, pentru întâia oară Maximilian vorbea aşa nevestei, astfel pentru întâia oară el avea un secret faţă de dânsa.

Valentina, convinsă că nu putea afla secretul acela, nu stărui să afle însemnătatea cuvintelor bărbatului ei, dar plânse în tăcere toată noaptea, prima în care între ei nu domnea o armonie desăvârşită.