Capitolul XXXIX Contrabandiştii.

Îndată ce gondolierul Giacomo legă gondola de treptele Giudecci, lângă palatul locuit de Maximilian Morel, porni cu foarte mare iuţeală pe o ulicioară strâmtă de-a lungul canalului şi merse de bătu la o căsuţă cu un singur etaj.

— Sfântă fecioară! Exclamă dinăuntru un glas de femeie, de n-aş aştepta pe nemernicul de Giacomo, m-aş prinde că vameşii vin să ne dărâme uşa după denunţarea vreunui spion.

„Tu eşti Giacomo”?

— Da, da, deschide iute.

— Oh, ce grabă! Trebuie să ai răbdare să aştepţi; mai înainte, pentru că se cuvine să ceri cu politeţă a fi primit înăuntru; pe urmă, pentru că zăvoarele sunt ruginite şi grele şi mâinile mele n-au pielea aşa de tăbăcită şi de groasă ca a ta.

— Dar, termină odată, cu prostiile astea pierdem un timp foarte preţios, exclamă Giacomo cu un ton tot mai nerăbdător.

— Ah! Zău! Poate că domnul vine să-mi propună să fixez ziua căsătoriei noastre în catedrala cea veche a Sfântului Marcu, nu e aşa Giacomo?

— Tu-ţi baţi joc de mine… Totuşi mai că ai ghicit.

— Zău, reluă femeia cu un râs batjocoritor care făcu să tresară inima deja agitată a gondolierului.

— În sfârşit, vrei să deschizi ori ba?

— Da, da; să vedem ce vrei?

Uşa se deschise şi Giacomo se află înaintea unei fete frumoase de la douăzeci până la douăzeci şi doi de ani, ale cărei braţe, goale până la cot, dovedeau cu musculatura lor vigoarea veneţianei.

— Unde e frate-tău Petre?

— Ah, asta e bună seara pe care mi-o dai? Mi-ai face plăcere să pleci şi să mă laşi să dorm. Dacă-s eu nebună să pierd vremea cu asemenea monstru!

— N-ai dreptate să vorbeşti aşa, dragă Rosino. De-ai şti de ce e vorba, n-ai face atâtea mutre, dacă am uitat să-ţi dau bună seara.

— Oh, da, da, cu mine n-ai nevoie de complimente. De-aş fi vreuna din ticăloasele cu care ai obicei să stai prin cârciumă… Atunci… Da, da, da, eşti un stricat!

— Rosino! Exclamă Giacomo, văzând-o că îşi ducea şorţul la ochi… Nu vorbi aşa, că n-ai dreptate. Vrei să ştii de ce te-am întrebat de frate-tău? Spune, vrei?

— Nu, nu, nu vreau nimic, eu vreau numai să pleci de aici.

— Dar ascultă-mă, nu face pe supărata. Te-am întrebat de Petre, pentru că…

— Ţi-am mai spus, domnule Giacomo-! Strigă Rosina, şezând mânioasă la o masă pe care era un ulcior şi un pahar; nu vreau să ştiu nimic, pricepi, da ori ba?

— Vorbeşti din gelozie.

— Ah! Gelozie! Strigă ea sculându-se şi punându-şi cu mult dispreţ mâinile în şolduri. Gelozie! Da ce, mă crezi nebună! Gelozie! De d-ta! Gelozie! Ca să fiu geloasă ar trebui să te iubesc şi încă nu mi-am dat creierul la reparaţie.

— Vezi, dacă o fată ca tine poate avea asemenea idei! Hai, să fim tot prieteni. Am să-ţi istorisesc ce m-a făcut să-mi pierd atât de mult capul încât să nu-ţi dau o sărutare de la început.

— Sărutare! Oh! Aş vrea să văd! Zise Rosina, râzând iarăşi. Să ştii, domnişorule, că sărutările dumitale nu sunt pentru fetele ca mine.

— Eşti prea modestă, lasă.

— Şi tu un obraznic fără margini; ia seama să nu mă înfurii, pentru că vei auzi frumoase lucruri; ţine-ţi limba acasă, pentru că nu ştii cine e Rosina.

Giacomo văzând că, aşa cum începuse dialogul, nu ajungea la bun sfârşit, luă o hotărâre înţeleaptă: aceea de a tăcea. Se mulţumi deci să răspundă gingaşei sale duşmane cu un zâmbet plin de iubire şi se aşeză ca să-şi umple pipa. Pe urmă se pregăti să aprindă un opaiţ. Dar Rosina trase opaiţul la dânsa şi începu să tot cureţe fitilul, cu o nepăsare care ar fi scos pe oricine din răbdări.

Giacomo nu suflă, îşi puse pipa pe masă, se sculă ca un om care nu se supără, dar care vede un plan al lui neizbutind.

— Eu, eu nădăjduiam să întâlnesc pe Petre zise el, plimbându-se prin odaie… Afacerea cere grabă… Orice zăbavă e fatală şi nu e lucru de nimic… Să aşteptăm pe Petre, el trebuie să vină.

Vorbind astfel, Giacomo se apropie de masă, luă paharul cu o mână pe când întindea pe cealaltă spre ulcior; dar Rosina, prefăcându-se distrată, se lăsă cât era de grea pe un colţ al mesei, care se aplecă aşa că ulciorul căzu şi vinul se vărsă. Giacomo puse paharul la loc, pocni cu limba de cerul gurii şi întoarse spatele Rosinei.

Răbdarea, resemnarea cu care bietul gondolier suferea răutăţile gingaşei tirane, folosiră mult pentru ca să-i biruiască necazul. Ea rupse tăcerea.

— Aşadar, domnul Giacomo, gondolier în Rialto, e dispus să petreacă noaptea în casa mea? Deoarece nu te culci până nu se întoarce frate-tău nu cred să-ţi fac supărare.

— Iar dacă frate-meu nu s-ar întoarce, astă-noapte?

— Oh, ar fi foarte rău, reluă Giacomo. Trebuie neapărat să vorbesc cu dânsul şi cât mai de grabă.

— Ce-mi pasă mie?

— E vorba de o comoară… de o insulă pe care numai frate-tău o ştie…

— Ei, pentru dragostea lui Dumnezeu! Lasă-mă în pace cu basmele tale, nu mă face să casc de somn… Lasă, lasă, dragul meu, nu mai am dinţi de lapte, doicile nu-mi mai pot cânta na-ni-nani.

— Rosino, îi zise Giacomo, uitându-se la ea foarte serios, nu sunt copil nici eu şi nu cred în basme şi poveşti. Ştiu ce spun şi am creier şi cap destul, şi…

— Oh! Ştim! Ştim! Ce mai cap mare are Giacomo! Reluă Rosina, din nou.

Lui Giacomo începuse să-i facă rău atâta batjocură, dar căută să se stăpânească.

— Râzi, glumeşti, ia-mă în râs cât vrei, Rosino, dar crede-mă, e un an de când ţi-am făgăduit să te iau de nevastă şi de atunci necontenit cuget să fac ceva bani.

— Ia te uită, îl întrerupse Rosina cu un aer naiv şi cum se face că tu care ştii mai multe şi decât dracul n-ai găsit încă mijlocul de-a face bani?

— Ah! Dacă sfinţii nu mi-ar fi dat destulă răbdare ca să ascult toate impertinenţele tale ţi-aş răspunde eu bine… Dar hai, lasă, urmă Giacomo oftând. Norocul pe care l-am văzut de atâtea ori zugrăvit ca o femeie frumoasă, legată la ochi, mie-mi pare o pasăre frumoasă cu aripi de aur, care zboară necontenit înaintea săracilor fără ca ei s-o poată atinge măcar cu un deget. Şi acum sunt sigur că am pasărea cu aripi de aur în mână, pe cât e de sigur că leul înaripat stă la picioarele Sfântului Marcu.

Aerul convins cu care gondolierul rosti aceste cuvinte aţâţă curiozitatea, păcatul de căpetenie al frumoasei Rosina; de aceea, uitându-se cu ochii ei mari şi negri drept în faţa lui Giacomo, îi făcu zâmbind dulce, întrebarea aceasta:

— Ţi-o fi sete, Giacomo, e o bucată de vreme de când ar fi trebuit să-ţi dau un pahar de vin, pentru că în ulcior nu mai e… dar tot atâta face, îţi va fi şi mai sete şi vei bea mai cu poftă.

Şi deschise un dulap, din care scoase o sticlă cu vin, pe care o dădu gondolierului.

— În sănătatea ta, Rosineto şi altădată nu mai fi aşa de rea!

— Rea, eu? Răspunse ea cu o naivitate bine prefăcută. Rea! Ăsta ţi-e cântecul tău veşnic! Dar să vorbim serios. Ziceai că norocul, pasăre cu aripi de aur, îţi zboară necontenit primprejur, dar că nu izbuteşti s-o prinzi niciodată.

— Ţi-am adăugat că acum nu-mi mai scapă, se grăbi s-o întrerupă gondolierul şezând lângă Rosina şi luând-o pe după mijloc.

— În ce mod?

— Sunt poftit să scot o comoară imensă care e îngropată într-o insulă din Mediterana.

Rosina încruntă sprânceana, făcând un gest de îndoială.

— Ce insulă?

— De ţi-aş spune secretul, l-ai păstra?

— Frumoasă întrebare.

— Vezi că am auzit de nenumărate ori că secretul în gura femeilor e ca pluta pe apă.

— E o glumă veche, zise Rosina cu atâta gingăşie, încât căpătă o sărutare de la gondolier. Hai, mai bea un pahar; ori nu-ţi place vinul meu?

— Vinul tău? Cum nu, zise Giacomo sorbind alt pahar şi dând altă sărutare iubitei sale.

— Insula e departe?

— E insula lui Monte-Cristo, zise gondolierul.

— Ce! Exclamă repede Rosina, făcând o mişcare să se scoale.

— Cunoşti cumva insula? Întrebă Giacomo foarte nerăbdător.

— Eu? Nici prin vis! Dar mi se pare un nume foarte frumos! Repetă-l.

— Monte-Cristo, repetă gondolierul.

— Monte-Cristo! Din ce ţară face parte?

— N-am idee; dar e sigur că conţine o comoară imensă care e a săracilor, deoarece e rod al sudoarei săracilor. Aşadar vezi că şi noi avem drept la acele avuţii, pentru că nici noi nu suntem bogătaşi; şi odată ce vom avea punga plină, Rosineto… Şi vechea catedrală San-Marco care ne aşteaptă… În sfârşit, aştept cu nerăbdare să vină fratele tău, care va şti să-mi spună unde e acea insulă, pentru că el cunoaşte Mediterana cum cunosc eu Lido.

— Petre nu vine astă-noapte, zise Rosina după un moment de tăcere.

— Şi pentru ce? Se vede că are mult de lucru?

— Da. Nişte vin de Cipru şi de la Constanţa pentru contele Gradenigo care dă o serbare pentru întoarcerea prietenului său.

— Să ia dracul serbarea şi pe prietenul contelui Gradenigo! Strigă gondolierul dând cu pumnul în masă.

Rosina se uită pe furiş la el, parcă ar fi vrut să-l dojenească şi se depărta cântând o barcarolă.

Giacomo rămase în tăcere, cugetând ce era de făcut.

— Giacomo, îi zise Rosina ridicând degetul să-i recomande să tacă şi numărând bătăile ceasornicului de la catedrală, vizita nu trebuie să se prelungească mai mult. Ai auzit, este deja miezul nopţii; şi eu trebuie să mă scol odată cu soarele.

— Aşadar, frate-tău nu se întoarce astă-noapte?

— Sfântă Fecioară! Nu se va întoarce poate, nici mâine.

— Bine! Zise gondolierul, trecându-şi mâna pe frunte. Atunci, mă duc. Noapte bună Rosineto şi ţine minte ce ţi-a spus, Giacomo. Ziua cununiei noastre e ca şi hotărâtă.

Rosina răspunse cu un gest foarte gingaş şi încurajator la declaraţia lui Giacomo şi închise repede uşa. Pe dată ce gondolierul plecă, ea ascultă zgomotul paşilor lui ca să se asigure că el se depărta; apoi, când se convinse că el era deja departe, frumoasa veneţiană alergă să bată la uşa unei odăi din fundul casei, strigând de mai multe ori:

— Petre, Petre!

— Ce e? Întrebă glasul răguşit al unui bărbat care căsca de parcă să-şi desfacă fălcile, ca un om care dormea de trei luni.

— Scoală-te, Petre, pentru că-mi pare că a venit vremea să fim folositori binefăcătorului nostru.

Rosina repetă de două-trei ori cuvintele acestea, până ce frate-său, deşteptându-se bine, sări jos din pat, se îmbrăcă iute şi alergă la Rosina.

Petre era un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, de statură mijlocie, cu faţa oacheşe şi vioaie, cu portul mândru, cu gestul când blajin, când energic.

— Ce vrei cu mine, Rosino? Întrebă el, frecându-se la ochi.

— Petre, tata, înainte de moarte, ne-a pus să jurăm că vom respecta totdeauna pe omul care ocrotea comerţul nostru de vinuri…

— Bine, aşadar?

— Insula lui Monte-Cristo unde se ducea el să ia vinul, era cum bine ştii, proprietatea lui Simbad marinarul şi toţi contrabandiştii au jurat acestui om o fidelitate eternă. Ei bine, protectorul nostru are în insula aceea un palat subpământean pe care tata zicea că l-a văzut, adăugând că în acest palat erau mari bogăţii.

— Da, am auzit de mai multe ori pe tovarăşii mei vorbind de minunile acestea; dar le-am crezut totdeauna o poveste şi aşa le cred şi acum, când stau pe ţărm şi privesc stâncile goale şi râpoase care formează punctul culminant al insulei.

— Tu eşti slobod să crezi ce vrei, zise Rosina, oricum însă, în momentul acesta e un om care cugetă să prade palatul.

— Alta, acum! De la aceasta pioasă idee, e numai o piedică: spre a intra acolo trebuie să cunoşti un oarecare secret…

— Secret ori ba, eu nu pot fi liniştită, mă tem. Giacomo a fost aici şi mi-a vorbit într-aşa chip încât bănuiesc că o bandă de tâlhari vrea să năvălească în insulă. Crede-mă, Petre, n-ar fi rău să te înţelegi cu cineva ce e de făcut, pentru că am jurat să respectăm interesele lui Simbad marinarul, ca pe ale noastre. Giacomo m-a întrebat de tine şi i-am spus că ai de lucru pentru contele Gradenigo.

— Bine ai făcut. N-ai grijă Rosino, mâine ne vom gândi cum să împiedicăm furtul pe care zici că nişte oameni au de gând să-l facă în palatul din insula lui Monte-Cristo.

— Ah, eu îmi pierd poate averea! Murmură Rosina peste câteva momente, culcându-se; dar rămân credincioasă făgăduielii de a respecta interesele aceluia care a ocrotit pe ale noastre…

A doua zi Petre, după o scurtă rugăciune la altarul patronului său, în catedrala san Marco, trecu prin piaţă şi merse la ţărm, uitându-se în toate părţile ca un om care caută pe cineva în mijlocul mulţimii.

După un timp, Petre observă pe gondolierul Giacomo care părea ocupat să prindă gondola de un inel de fier înfipt în piatră.

Alergă la dânsul.

— Ei, Giacomo!

— Tu eşti, Petre? Ce fel… Acum?

— Am sosit…

— Te credeam ocupat cu afacerea contelui Gradenigo, zise Giacomo încet, sfârşind de legat gondola.

— Am sfârşit mai repede decât credeam.

— De minune, pentru că am să-ţi propun altă afacere.

— Mi-a spus Rosina şi de aceea am venit să te caut, sigur că vei fi aici.

Astfel vorbind, Petre şi Giacomo se depărtaseră de lume şi se apropiară de scara Uriaşilor, goală atunci, aşa era de dimineaţă. Aşadar, de ce e vorba?

— De un lucru foarte simplu: sunt în vorbă să duc o corabie afară de aici la o insulă din Mediterana, o insulă zisă a lui Monte-Cristo.

Cunosc, ştii, Mediterana; dar nu ştiu poziţia acelei insule şi sunt mirat şi eu de aceasta: trebuie să fie puţin cercetată.

— Nu de mult am fost să iau nişte lăzi de Malaga ca să le aduc în Veneţia, se grăbi să zică Petre.

— Ei! Ştiu că oamenii ca tine cunosc insula cum îmi cunosc eu degetele. Aşa că mi-ai face un mare serviciu spunându-mi drumul, înălţimea insulei…

— Numai atât vrei? Întrebă Petre, râzând cu viclenie.

— Gândeşte-te, Petre, că e o afacere importantă.

— Sunt de câştigat bani siguri?

— Siguri pe cât e sigur că Sfântul Marcu n-a vrut să ştie de turci pe cât timp Veneţia a fost Veneţia.

De vrei să mă însoţeşti într-un oarecare loc vei avea o dovadă de tot ce spun.

— Sunt gata.

— Bine, atunci voi veni să te iau la vecernie în gondola mea, la scara din canalul Orfano.

— Drace!

— Ce e?

— Urâtă idee ţi-a venit!

— De ce?

— Pentru că despre canalul Orfano mi-e plin capul de istorii.

— Nebunule! Ce-ţi trece prin minte!

— Nimic şi ca dovadă mă poţi aştepta, voi veni.

— Aşadar, la revedere.

— Dumnezeu să te aibă în sfânta lui pază.

Petre şi Giacomo dădură mâna şi se pierdură în mulţime.

După un stâlp aflat la o mică distanţă ieşi repede un om care nu pierduse nici o mişcare, nici un gest al celor doi veneţieni, cât le ţinuse convorbirea şi care alergă după gondolier şi-l bătu pe umăr.

— Ei! Strigă gondolierul întorcându-se repede, dumneata aici?

— Da, eu! Şi nu te mira, pentru că eu sunt pretutindeni unde vreau să fiu şi aud tot.

— Dumnezeule, exclamă gondolierul, nu mă aşteptam la atâta de la un simplu căpitan de yacht.

— Ai uitat, poate, că yahtul e „Furtuna” şi căpitanul lui e voinţa lui Dumnezeu?

Gondolierul se uită uimit la acel om, ale cărui cuvinte i se păreau aşa de ciudate.

— Nu te uita aşa de zăpăcit la mine, Giacomo. Da, de când ai ieşit din corabia mea, ochii te-au urmărit pretutindeni. Te-am văzut dormind, te-am văzut transportat de un vis delicios: acela al bogăţiilor din insula lui Monte-Cristo.

— Aşa e, aşa e! Deşi sunt curios, mi-ar plăcea, spun drept, să văd de aproape bogăţiile acelea.

— Le vei vedea.

— Am găsit deja mijlocul de a afla direcţia drumului şi poziţia insulei.

— Diseară, după vecernie, să mă aştepţi pe bordul „Furtunii”.