Capitolul XLI Giovani Gradenigo.

A doua zi, Maximilian ieşi, ca de obicei, să ia aer seara în piaţă.

Valentina, la ceasul când soarele sta să dispară după Alpii tirolezi, merse la fereastră să aştepte sosirea lui Giacomo. Acesta nu întârzie să se arate, împingând repede cu lopeţile gondola către palat Ajungând la scara vestibulului, sări pe prima treaptă, legă barca şi se sui apoi în vestibul unde peste câteva momente se afla în faţa Valentinei.

— Ei bine, Giacomo zise ea.

— Scuzaţi-mă, excelenţă, murmură gondolierul aruncând în jurul său o privire cercetă-toare, dar ascundeţi-vă, aşa ca să nu ne vadă plicticosul acela care stă în gondola de colo şi se uită aici Pe sfântul Teodor, aveam mare poftă să-l trimit să spioneze peştii din canal!

— Dar pe cine spionează întrebă Valentina Şi de ce să mă ascund?

— Sfântă Fecioară, dumneavoastră nu ştiţi ce e oraşul acesta? Acum e ora întâlnirilor nocturne, dumneavoastră sunteţi frumoasă, eu sunt aici cu gondola… În faţa noastră curg canalele care duc la atâtea locuri secrete.

— Giacomo…!

— Nu vă mâniaţi, doamnă, nimeni mai bine decât smerita dumneavoastră slugă nu ştie cum trebuie să vorbească unei doamne ca dumneavoastră; dar nu e mai puţin adevărat că de aş afla că Rosina mea. O fată ordinară, cum veţi voi, stă de vorbă acum cu un gondolier, nu ar fi tocmai o veste bună pentru mine, numai dacă omul n-ar fi un prieten credincios. Ei doamnă, în Veneţia se capătă bani pentru orice, şi, spre nenorocirea noastră a gondolierilor, sunt câţiva oameni care observă tot şi se duc să spună tot bărbaţilor, taţilor, fraţilor, iubiţilor, tot… Ce vor şi ce nu vor să ştie.

— Şi tu cunoşti pe cel care mă spionează?

— L-am văzut ieri pe ţărmul canalului în faţa vestibulului şi când m-am întors cu gondola şi am avut cinstea să vorbesc cu excelenţa voastră, m-a chemat să-l conduc…

— Cine e? Întrebă Valentina cu toată indiscreţia nevinovăţiei.

— Este fiul domnului Gradenigo. Îl cheamă Giovani Gradenigo. Veţi fi auzit vorbindu-se despre această familie, celebră pentru bogăţiile şi desfrâul ei. Ah! Sunt puţine poporane în Veneţia care să se uite drept în faţa domnului Giacomo Gradenigo.

Valentina tresări la acele cuvinte, apucată de un fel de gând nedesluşit.

Ea se ascunse repede în umbra vestibulului, pe când gondolierul examina pe omul din gondolă; terminându-şi examinarea, el se apropie de fereastră.

— Ei bine, Giacomo?

— Vorbiţi acum; domnul Gredenigo a plecat.

— Ţi-am spus ieri să pregăteşti o corabie pentru Mediterana.

— E gata.

— Aşadar, vom putea pleca când vom vrea?

— Negreşit.

— Şi cum se cheamă corabia?

— Bonaccia. E un yaht foarte uşor.

— Bine. Acum ascultă; dacă peste două zile vezi un văl alb prins la fereastra care dă în canal, va fi semn că plecăm a doua zi şi va trebui să te afli aici devreme cu gondola. Dacă vezi fereastra cu perdelele lăsate…

— E semn că nu veţi pleca.

— Da.

— Sfântul Teodor să vă ajute, doamnă, exclamă gondolierul.

Valentina, dându-i câteva monede de argint, plecă şi se sui în apartamentele ei.

Giacomo, sări în gondolă; dar, în momentul când era să dea prima lovitură de lopată, un om care părea că observa tot ce se petrecea în vestibul, se arătă la o mică distanţă, apoi alergă repede şi dintr-o săritură fu în gondolă.

— Sfântă Fecioară! Exclamă Giacomo, ţinând lopata afară din apă şi făcându-se că sta să se apere.

— Ce e, Giacomo? Întrebă cu aroganţă noul venit.

— Domnul Gradenigo! Îngână Giacomo, descoperindu-şi capul.

— Vrei să ştii, ticălosule, că te-aş trata mai rău decât ereticii pe timpul inchiziţiei, de ţi-ar veni poftă să scoţi un singur strigăt care să mă compromită?

— Nu cumva vă temeţi de strigătele mele? Întrebă Giacomo în râs.

— Nu, dar sunt sigur că tu ştii cum am obiceiul să mă port cu cei care nu fac ce-mi place mie.

— Oh! Sunt convins! Răspunse gondolierul, clipind din ochi ca un om care ştia cu cine avea a face.

— Bravo, Giacomo! Urmă domnul Gradenigo bătându-l pe umăr şi precum ştii asta, ştii că răsplătesc bine pe cine mă slujeşte bine?

— Iertaţi-mă, excelenţă! Dar, deşi n-am nici măcar vreun văr de a noua spiţă la universitatea din Padova, ştiu însă destulă logică pentru ca să nu admit nici un lucru care nu mi se dovedeşte cu raţiuni bune şi experimentate.

Şi abia sfârşise acea bucată de dialectică, când simţi căzându-i la picioare o pungă plină cu bani.

— Na, câine! Zise în acelaşi timp domnul Gradenigo.

— După vorbele acestea vă cunosc! Exclamă gondolierul, luând punga.

— Giacomo, ia seama, pentru că răbdarea nu e virtutea mea de căpetenie.

— Tot aşa spun şi fetele din Rialfo.

— De ajuns.

— Nu mai suflu.

— Vâsleşte.

Braţul viguros al lui Giacomo, înarmat cu lopată tăie suprafaţa apelor, dând gondolei un impuls puternic ce o depărta de palat.

Când ajunseră departe, pe canal, patriciul arătă direcţia oraşului şi, înfăşurându-se în manta, se aşeză pe pernă, aşteptând momentul când să poată vorbi, fără să fie auzit de indiscreţi.

Când gondola se depărta deci de celelalte, Giovani reluă convorbirea cu gondolierul

— Giacomo, zise el, femeia cu care vorbeai nu ţi-e stăpână, nici compatrioată.

— E franceză.

— Ştiu, nevasta unui francez al cărui nume obscur nu lasă urme în mintea unui Gradenigo; sunt multe împrejurări pentru care o asemenea femeie a putut vorbi două zile de-a rândul cu tine, dar cea mai probabilă e vreo dragoste clandestină, pentru care are nevoie de gondola şi de isteţimea ta Şi o femeie care-şi petrece vremea astfel, trebuie să se socoată fericită de a vedea că eu mă gândesc la dânsa.

— Pricep bine ce vrea să zică acest „gândesc” murmură Giacomo cu un aer de vulpe bătrână.

— Ei urmă domnul Giovani, vai de cel care cugetă rău, zice proverbul şi dacă proverbul se va adeveri pentru dânsa, atât mai rău pentru doamna, nu va avea de ce să se plângă.

E deja o bucată de vreme de când am pus ochii pe femeia aceasta şi sunt plictisit cât Am vorbit de ea câteodată, dar, îmi trebuie subiect nou de vorbă Hai, spune-mi ce ţi-a zis şi ce ţi-a cerut.

Giacomo, după ce se gândi un moment, spuse ce fel de serviciu îi ceruse Valentina, însoţindu-şi istorisirea cu câteva adausuri care să aţâţe capriciul domnului Giovani şi să-l împingă a face vreo nebunie din cele obişnuite lui.

Giovani Gradenigo nu stătu în cumpănă să jertfească liniştea Valentinei pentru plecarea sa. Prost crescut şi având sub ochi exemplele rele ale unui tată desfrânat, tânărul nu asculta decât de patimile sale.

După o convorbire de câteva minute cu gondolierul, Giovani se dădu jos în piaţă şi înfăşurându-se cu graţie în manta, porni cu aer hotărât, spre un grup de prieteni care se plimbau pe sub porticele palatului Ducal, loc cunoscut mai ales cu numele de Broglio.

Acolo se adună toţi tinerii din Veneţia şi deci se face istoria publică şi privată a tuturor elegantelor.

Giovani Gradenigo fu primit cu entuziasm şi pe dată capătă cuvântul spre a spune o istorioară nouă.

Tânărul îşi învălui istoria în multe şi dibace mistere vagi şi cu perfide aluzii, avu un succes nebun şi toţi tinerii râdeau cu nespus haz.

— Dar sunteţi cu desăvârşire uimitor, e ceva miraculos cât de repede vă faceţi treburile

— Ce vreţi acesta îmi este defectul, domnule Morel, răspunse Grandenigo.

— Norocul la joc şi la dragoste adesea se moşteneşte în unele familii, observă un tânăr veneţian, grăbindu-se să adauge:

— Ziceai parcă, dragă Gradenigo, că, obosit de aventurile de aici, ai să pleci în străinătate

— Şi v-am spus adevărul. Cugetă apoi oricine ce va voi, liberi toţi reluă Gradenigo râzând cu hohot.

— Şi aş putea şti în ce ţară se va întâmpla aventura aceasta?

— Într-adevăr cred, domnule Morel, Frumuseţile lui san Marco vor putea sta degeaba câtăva vreme, iar compatrioatele dumneavoastră, care sunt drăguţe şi frumoase, urmă el, întorcându-se spre Morel şi zâmbind batjocoritor au bunătatea extremă de a-mi oferi câteva momente plăcute.

Maximilian îşi muşcă buza şi-şi răsuci mustaţa.

— Pe cât am aflat eu, urmă Gradenigo, se pare că damele franceze care au plăcerea, sau de vreţi, norocul să fie măritate, adoptă deviza „varietate”. Şi dovadă e că la Paris sunt mai multe modiste decât în orice alt oraş. Eu unul le dau dreptate şi sunt gata să le ajut.

— Mă mir, domnule Gradenigo, că fără să fi făcut până acum neiertata greşeală de a ieşi din ţara dumneavoastră, vă credeţi aşa de dibaci moralist în privinţa obiceiurilor femeilor franceze.

— Ar fi multe de zis în privinţa asta, domnule Morel, dar am crezut totdeauna că fără a ieşi din ţara mea puteam căpăta asupra acestui subiect cunoştinţe speciale şi foarte preţioase. Închipuiţi-vă, de pildă, că ar fi aici în Veneţia, cum am avut plăcerea să spun ieri, o doamnă, compatrioată a dumneavoastră, care duce bunăvoinţa până a voi să-mi dea lecţii la lumina luni.

O sudoare rece udă tâmplele lui Maximilian, ale cărui buze zâmbiră în silă, parcă ar fi vrut să răspundă la corul infernal al hohotelor de râs ale tinerilor patriei veneţieni.

— Totul se poate în lume urmă Gradenigo.

De n-aţi fi de vârsta mea nu v-aş spune că este în Veneţia o doamnă străină, care ştie de minune să se folosească, cu toată delicateţa de gust care o deosebeşte, de scurtele răstimpuri de libertate pe care i le lasă bărbatul. Un bătrân n-ar putea suferi asemenea cuvinte, s-ar scandaliza, dar un tânăr ar face o rea impresie contrazicând asemenea cuvinte.

Aplauze generale au urmat după vorbele lui Giovani

— Primiţi felicitările mele, domule Gradenigo zise Morel, prefăcându-se foarte senin Totuşi, daţi-mi voie să vă fac o observaţie: Dacă bărbatul damei care „vă dă lecţii” e un bătrân nobil, trebuie să vă temeţi de un „afront, ba chiar mai mult decât atâta pentru că s-ar putea să vă bată şi pe urmă să vă ucidă. Dacă din contră e tânăr, ca dumneavoastră ori ca mine, nu pricep cum dumneavoastră care ştiţi ce este o viaţă fără onoare, nu prevedeţi că bărbatul şi-ar primejdui-o pe a lui contra aceleia a dumneavoastră pe gura unui pistol. Ba chiar voi adăuga, strigă Maximilian tare ca să facă pe toţi să tacă, un francez oarecare, fie burghez ori plebeu, are o aşa de mare ură pe nobili, dacă-l insultă vreunul, încât de nu se poate răzbuna la lumina zilei îl ucide şi crede că a făcut bine.

— Oh! Oh! Cum v-aţi aprins, zise domnul Gradenigo cu un zâmbet amabil, cum v-aţi aprins, domnule Morel! Dar ştiţi că pentru noi veneţienii acest lucru nu înseamnă nimic, pentru că obiceiurile noastre se deosebesc de obiceiurile celorlalte popoare după cum oraşul nostru e izolat pe pământ.

La noi teama de moarte nu există; şi apoi, chiar de-ar exista, aşi şti s-o înfrunt, domnule, numai pentru un capriciu! Nu vă puteţi închipui cât m-aş bucura să fac dintr-o intrigă amoroasă o afacere publică; bărbatul doamnei de care e vorba, e un tânăr cam de vârsta dumneavoastră şi deci văd că voi putea da prietenilor mei şi dumneavoastră, pe care vă socotesc între ei, priveliştea nouă a unui duel numai cu un pistol încărcat.

Maximilian, folosindu-se de un moment în care convorbirea luase o altă direcţie, ieşi din Broglio şi se duse la Giudecca unde-l aştepta Valentina.

— Plimbarea ta a fost mai lungă ca de obicei, dragă, îi zise ea, sărutându-l.

— M-am oprit să aud o lungă istorie a lui Giovani Gradenigo, zise el scurt.

— A lui Giovani Gradenigo! Exclamă fără voie Valentina.

— Da.

Fu un moment de tăcere.

— Subiectul era foarte interesant şi m-am crezut dator să-i explic cum ştie spăla un francez insultele reluă Maximilian cu un ton care pricinui oarecare spaimă Valentinei.

Iarăşi tăcere.

— Nu-mi plac veneţienii, zise Valentina, cu un aer de dezgust.

„ Rău faci, sunt foarte amabili.

— Aş vrea chiar să scap de plictiseala ce-mi produc. Spune, Maximilian… Vrei să mă însoţeşti la Monte-Cristo? Îmi pare că singurătatea mi-ar face bine.

— Dar serbarea lui Gradenigo?

— Ce-mi pasă de serbare? Zise ea cu un ton foarte natural, ca cineva care vorbeşte precum gândeşte.

— Cred însă că n-avem nici un motiv de a face impoliteţea aceasta.

— Nici chiar sănătatea mea? Voi face totuşi cum vrei. Dacă doreşti voi rămâne în Veneţia şi voi merge la balul lui Gradenigo.

— Nu, nu, de o mie de ori nu! Strigă Maximilian sculându-se repede în sus. Nu, nu te vei duce la acel bal al contelui şi vom pleca din Veneţia. Oh! Aerul acesta mă apasă, îmi face rău!

Şi vorbind astfel, două lacrimi îi curseră pe obraji. Privirea lui pasionată se opri pe figura Valentinei cu o expresie de parcă i-ar fi cerut iertare.

Valentina îi întinse mâna şi el o duse la buze.

A două zi, doamna Morel lăsă fereastra deschisă, ca să dea gondolierului semnalul cuvenit şi Giacomo păru a fi înţeles pentru că în amurg o gondolă se opri la o mică distanţă de scara palatului, în gondolă erau doi oameni şi unul şi altul în costum de gondolier.

— Sări pe uscat, Giacomo şi du-te! Zise unul.

— Nu uitaţi numele yahtului şi locul unde stă.

— E yahtul „Bonaccia”?

— Da, excelenţă.

— Iată răsplata pe care ţi-am făgăduit-o.

Giacomo primi o pungă plină cu aur şi se grăbi să sară din gondolă, zicând:

— Noapte bună şi sfântul Anton să vă ajute! Celălalt gondolier rămase în gondolă, pe care o împinse până la vestibul.

În timpul acesta, Valentina, la braţul lui Maximilian, cobora încet pe_scara internă a palatului şi pornea spre treptele canalului.

— Iată gondola noastră, dragă, să intrăm în ea şi călătorie bună, zise Valentina zâmbind, pentru că pornim în călătorie… Să presupunem că am pleca din Veneţia, ţi-ar plăcea?

— Între execuţie şi gând este mare deosebire, răspunse Maximilian. Totuşi admit ipoteza ca să-ţi fac plăcerea şi declar că sunt gata să plec.

— Unde vrei să mergi?

— La Monte-Cristo.

Şi pe când vorbea astfel, Maximilian intră în gondolă şi dădu mâna Valentinei ca s-o ajute să intre.

Gondolierul, observând prezenţa lui Maximilian tresări, îşi ascunse faţa şi rămase nemişcat.

— Poţi merge, îi zise Maximilian.

— Se vede că nu te-a auzit.

— Hai, Giacomo, ai surzit? Zise Maximilian. La Lido.

— Ei, uită-te cum tremură, observă Valentina. Gondolierul luă lopata şi începu să vâslească, dar cu atâta nedibăcie cum nu mai dovedise Giacomo până atunci.

Dar acel gondolier era oare Giacomo? Pentru ce tremura? Pentru ce se tulburase văzând pe Maximilian? Pentru ce se înconjura de atâta mister?

Vom răspunde în capitolul următor la aceste întrebări.