Capitolul XLII Grota lui Monte-Cristo.

Pe când gondolierul, cu capul în jos, aşa încât să-şi ascundă faţa, vâslea, Maximilian, întorcându-se spre Valentina, îi arătă cu mâna o corabie mică mercantilă.

— Ce corabie e aceea care stă colo şi către care gondola noastră pare să meargă?

— Ah! Ah! Zise Valentina râzând, se vede că în materie de marină eu ştiu mai multe decât tine. Este yahtul „Bonaccia”.

— Şi se pare că gondola merge la el, deja suntem departe de uscat!

— Oh! Dacă gondolierul îşi va tot şterge fruntea, cum a făcut până acum e foarte probabil că nu vom ajunge astă seară la micul „yacht.

— Nu cumva vrei să pui în practică ideea pe care m-ai făcut s-o adopt?

— Ce-ai zice, Maximilian, dacă yachtul ne-ar scoate din marea Adriatică?

— Am priceput; sunt prizonierul tău! Murmură Maximilian luând-o de mână şi sculându-se, pentru că deja prora gondolei se apropia de micul yacht.

Gondolierul parcă n-ar fi ştiut cum să abordeze mai bine şi făcea sforţări zadarnice; zăpăceala lui crescu şi mai mult însă atunci când Maximilian, bătându-l pe umăr, atunci când Valentina se urcase deja pe yacht, se pregăti să-i vorbească.

Luna, întunecată până atunci de nişte nori, străluci deodată pe cerul albastru şi străveziu, luminând totul pe mare.

Maximilian pufni de râs, observând chipul gondolierului.

— Domnul Giovani Gradenigo! Exclamă el încet Ce e, domnule? Curioase capricii aveţi! Cărui lucru datorez însemnata cinste de a fi adus aici de dv? Oh! Nu aş voi ca acest serviciu să rămână înmormântat în umbra nopţii… Am să chem pe nevastă-mea să vă mulţumească.

Şi se pregăti să cheme pe Valentina, se opri însă la un gest rugător al lui Giovani Gradenigo.

— Domnule Morel, zise patriciul încet, mie-mi plac foarte mult extravaganţele şi, dacă v-am adus până aici, e că am vrut să exercit meseria de gondolier.

— Dar ce, sunteţi ruinat ca să luaţi o asemenea meserie? Întrebă Maximilian cu un ton batjocoritor. În acest caz, bine faceţi de vă luaţi adio de la trândăvia aristocratică. Şi, dacă am avut odată onoarea să vă explic în ce mod un francez ştie pedepsi o insultă, vă voi arăta acum în ce fel un francez ştie a fi generos faţă cu mizeria; poftim punga mea.

Şi aruncă la picioarele lui Giovani o pungă plină cu aur. Îngâmfatul tânăr tremură şi plânse de ciudă ca şi cum ar fi fost pălmuit.

Maximilian rosti atunci cu glas tare aceste cuvinte:

— Noapte bună, domnule Gradenigo şi sfântul Anton să vă aibă în pază!

După două zile de drum, yahtul „Bonaccia” trecea de insula Elba şi ajungea în faţa unor stânci râpoase, ale căror culori se desenează cu o înfăţişare fantastică pe cer la primele raze ale zorilor.

Era insula lui Monte-Cristo.

Valentina, rezemată de braţul lui Maximilian, privea cu linişte acele stânci care luau din ce în ce proporţii mai măreţe, cu cât yahtul se apropia.

Maximilian era tulburat în faţa acelor stânci, în care se afla o comoară aşa de mare.

Când yahtul aruncă ancora într-un golf mic al insulei, Maximilian îşi arătă dorinţa de a debarca chiar în ziua aceea, dar Valentina îi spuse că era aproape să se înnopteze şi că drumul ce ducea în palatul subteran, nu era lesnicios că era deci mai bine să debarce a doua zi.

Maximilian se învoi şi petrecură noaptea pe bord.

Să vedem acum ce se petrece în insulă.

La baza uneia din stâncile centrale era făcut un vestibul cu cornişa susţinută de doi stâlpi mari. De o parte şi de alta, stânci de granit. Pe urmă se vedea o scară de marmură, care ducea într-o sală subterană, în care erau făcute mai multe uşi.

Sala era luminată prin patru deschizături în stâncă pe unde intra şi aerul. Intrând acolo era lesne de observat că de curând o mână devastatoare distruse tot ce arta produsese mai frumos şi mai uimitor. Se mai vedeau încă pe piedestalele lor statuile pe care le cunoaştem şi pe ele se puteau încă vedea stofele bogate de brocart şi de damasc. Un covor frumos de Alexandria fusese făcut sul într-un colţ: perdele moi, otomane, superbe, răspândite pe ici colea compuneau un tablou superb de neregulă şi bogăţie.

Benedict era singurul locuitor al grotei. El se plimba de la un cap la celălalt al sălii, când un individ coborând iute scara, veni să-l întrerupă:

— Stăpâne, s-a descoperit un yaht ancorat în golful de la răsărit.

— Numai atât, Peppino?

— Numele corăbiei e cunoscut. Petre, contrabandistul luat din Veneţia, mi-a spus că o cunoaşte, e yahtul „Bonaccia”.

— Şi eu te pot asigura că nu e yahtul lui Simbad marinarul, deci toate merg bine. Lăzile s-au îmbarcat?

— Toate; corabia noastră e pe ancoră în golful de la miazăzi; aşa că noii sosiţi n-au putut să vadă mergând şi venind pe ai noştri; acum, ar fi bine să ne îmbarcăm, pentru că nu mai avem ce căuta aici. Grota e jefuită, tot ce cuprindea e în mâna noastră. Ce mai aşteptăm în insula Monte-Cristo?

— Rocca Priori, nu mi-ai spus că drumul ce duce la golful de la miazăzi e mai scurt decât cel care duce la golful de la răsărit?

— Desigur.

— Ei bine, pregăteşte cu ce a mai rămas un rug în odaia de alături.

Peppino, obişnuit să se supună, făcu ce-i poruncea Benedict, pe când acesta trântea pe rug statuile din sală. În curând totul fu gata.

— Acum pregăteşte un fitil şi o mână de pulbere. Şi ordinul fu executat.

— Banchetul e gata pentru venirea stăpânului acestui palat! Exclamă Benedict. Să vină acum să citească la lumina flăcărilor frazele de pe zidul acesta.

Şi luă un cărbune cu care scrise, cu litere mari, pe peretele principal, nişte vorbe pe care Peppino nu le putea deosebi, din pricină că se întunecase.

A doua zi, Valentina şi Maximilian debarcară din micul yaht „Bonaccia” şi porniră spre grotă.

Pe când înaintau, ţinându-se la braţ, un om care alerga pe stânci iute ca o căprioară, observa direcţia drumului lor.

Omul acela, a cărui privire cruntă scânteia ca ochii tigrului care spionează mişcările prăzii sale, îi lăsă să se apropie fără a-i urma, sigur că ei se duceau la grotă; şi văzându-i la o oarecare distanţă, se întoarse repede înapoi, alunecă pe o stâncă şi o luă iute pe un drum ce cotea pe lângă o prăpastie a stâncii.

Acolo se uită în adâncul abisului şi văzu un yaht ancorat în golful de miază-zi.

Era yahtul „Furtuna”.

O şalupă, cu doi oameni, sta lângă ţărm aşteptând pe cineva. Atunci Benedict răsuflă. Cotind la dreapta, merse către grotă. Un vânt uşor mişcă ierburile şi plantele sălbatice ale insulei, suflând printre stânci. Nori negri şi groşi, alergând pe cer, opreau uneori razele soarelui şi atunci o umbră mistică se întindea deasupra insulei.

Jos, la poalele stâncii, marea curgea melancolic, spărgându-şi valurile de piatră şi ecoul repeta lung sunetul trist al valurilor.

Valentina tremura fără voie apropiindu-se de stâncă, dar făcea toate sforţările spre a scoate pe Maximilian din gândurile negre ce-l tulburau.

În sfârşit, superbul vestibul al grotei se văzu, când ei cotiră pe după o stâncă.

Valentina se opri.

— Eşti obosită, dragă? Întrebă Maximilian. Mai avem puţin până la palatul nostru subteran. Iată-i intrarea.

— Da, iată vestibulul. Mai departe e sanctuarul primei noastre fericiri, Maximilian. Acolo s-a format fragila clădire a norocului nostru de care ne-am bucurat până acum. Lasă-mă să respir, lasă-mă să mă gândesc la ziua aceea aşa de radioasă şi de voioasă, după un şir aşa de lung de chinuri. Oh! Ce fericită mă simţeam!… Ce frumoasă, ce măreaţă era pentru mine priveliştea a tot ce mă înconjura!

Mintea mea popula cu flori toate stâncile acestea sterpe şi, în fiece floare, vedeam chipul tău. Dar acum, florile acelea au dispărut şi stâncile acestea îmi par şi mai sterpe şi mă înspăimântă; vestibulul grotei îmi pare uşa unui mormânt.

Şi începu să plângă.

— Valentino! Exclamă Maximilian. De ce vorbeşti aşa, de ce plângi? Ce crimă am săvârşit noi ca să merităm nenorocirea de care te temi?

— Ce crimă? Niciuna, răspunse Valentina. Dar dacă omul care ne-a dat fericirea n-ar fi avut puterea să ne acorde ceea ce ne-a dăruit, crezi oare că am putea multă vreme să ne bucurăm de darul lui?

— Dragă, cuvintele tale pe care le ascultam cu răceală la Veneţia mă afectează adânc. Suntem singuri între mare şi uscat, între Dumnezeu şi abis.

— Să facem lui Dumnezeu o făgăduială de smerenie, părăsind luxul barbar pe care contele de Monte-Cristo ni l-a dat, să trăim din munca noastră şi să dăm săracilor comorile pe care contele ni le-a dăruit fără să fie în drept a o face.

Pe când vorbea astfel, Valentina ajunse la vestibulul grotei, în care intră, condusă de Maximilian.

Coborând scările şi în momentul când puneau piciorul în sală, un ţipăt de uimire le ieşi din piept.

O explozie zgomotoasă bubui sub bolta grotei şi o vie lumină de flăcări năpădi sala.

— Valentino! Exclamă Maximilian, vrând să fugă cu dânsa.

— Să stăm! Zise ea, strângându-l în braţe. Să stăm! Focul arde sala, sala aceea în care într-o zi contele de Mon-te-Cristo ne-a dăruit grota şi bogăţiile din ea.

— Oh! Să fugim, să fugim! Strigă iarăşi Maximilian îngrozit. Nu vezi teribilele cuvinte?

Şi, întinzând braţul arătă zidul principal pe care sta scris: „Săracilor, ce este al săracilor.

Mâna de mort e deschisă asupra lui Edmond Dantès”.

— Dar ce mister oribil e acesta! Reluă el, redobândindu-şi sângele rece. Ce mână perfidă a scris acele ciudate cuvinte pe perete şi a jefuit desigur totul aici? Valentino, nu recunoşti tu fapta unui om care a vrut să se folosească de slăbiciunea ta? Să vină acesta, dacă ne poate explica enigma. Cine este mortul a cărui mână el pretinde că este deschisă asupra lui Edmond Dantès?

— Îţi voi spune eu, Maximilian Morel, răspunse un glas care pleca dinlăuntrul grotei. Mâna deschisă spre a smulge sânge, lacrimi şi odihna lui Edmond Dantès, este mâna unui om căruia Edmond Dantès îi datorează interesele acumulate ale unei teribile răzbunări. „Mortul este domnul de Villefort.

— Tata! Exclamă Valentina înfiorându-se şi leşinând în braţele lui Maximilian care rămase nemişcat şi împietrit în capul scării, întrebând din ochi aerul, focul şi munţii.

Incendiul făcu progrese repezi, şi, peste câteva minute, din toată splendoarea şi fastul contelui de Monte-Cristo, mai rămase numai o grămăjuie de cenuşă între pereţii arşi şi pârliţi ai stâncii.

Două yachturi, plecând unul de la apus şi altul de la răsărit din insula Monte-Cristo, mergeau încet în direcţie centrală.

Cel care se îndrepta spre ţărmul Italiei era yahtul „Furtuna”, cel care naviga spre Portul-Vechi era yahtul „Bonaccia”.