Capitolul XLIII Serbarea contelui Gradenigo.

O mare noutate tulbura toate spiritele din Veneţia.

Era vorba de un bal mascat, dar de un bal mascat cum nu se mai văzuse încă altul până atunci.

Toţi îşi făceau comentariile şi totodată pregătirile, ceea ce da mult de lucru croitoreselor şi modistelor.

Un prieten, bogat putred, al contelui de Gradenigo, venise din Orient; şi Gradenigo, deschizând uşile palatului său, iluminând saloanele şi grădinile sale, populându-le cu tot ce era mai frumos, mai nobil şi mai bogat în Veneţia, se pregătea să primească pe omul acela al cărui nume era în gurile tuturora: contele de Monte-Cristo un bogat cu milioanele, un nabab francez, care locuia de multă vreme în Orient, unde se însurase cu fiica unică a paşei din lanina.

Şi toţi vorbeau de el, toţi îi povesteau istoria, ciudăţenia: toţi spuneau anecdote mai mult sau mai puţin adevărate despre dânsul. Şi totodată, pe când se pregăteau de balul contelui de Gradenigo, toţi se grăbeau să depună cartea de vizită la contele de Monte-Cristo, care nu primea, de altminteri, decât pe cei cu care era prieten intim.

Contele de Monte-Cristo era foarte mult schimbat; nu mai semăna deloc cu acela care urmărea cu atâta înverşunare răzbunarea nenorocitului Edmond Dantès. Acum, când tabloul funest al suferinţelor lui fusese acoperit de mantia timpului şi patima se stinsese; acum, când dezmierdările unei soţii şi ale unui copil nevinovat îi înfăţişa o viaţă nouă presărată cu flori şi fără chinuri… Contele de Monte-Cristo era un alt om.

Liniştita fericire a casei era acum cea mai mare dorinţă a lui; şi de nu s-ar fi prezentat un caz excepţional în viaţa lui, el n-ar fi gândit să vină a căuta zgomotul oraşelor mari din Europa.

Dar soţia sa Hayde, cuprinsă de o slăbire a forţelor fizice, începea să sufere de nişte friguri încete, misterioase, care nu se pot vindeca, după spusa medicilor, decât prin schimbarea climei.

Contele de Monte-Cristo părăsi Orientul spre a veni în Occident, unde nădăjduia să vindece pe soţia sa. Frumoasa Hayde urma să viziteze mai întâi Veneţia şi contele de Monte-Cristo, aducându-şi aminte de prietenul său, Giovani Gradenigo, îi scrise ca să îi anunţe o apropiată vizită. Contele Gradenigo stăruise mult pentru ca Monte-Cristo să primească ospitalitatea palatului său, dar acesta, care trimise înainte pe intendent să-i găsească un palat, refuzase cu mare politeţă.

Contele de Monte-Cristo ocupa la Giudecca palatul în care stătuseră Valentina şi Maximilian.

Hayde, tânără încă, nu pierduse nimic din frumuseţe, deşi era bolnavă, ba chiar avea o expresie ce o făcea şi mai plăcută.

Ea avea un copil de trei ani şi jumătate numai, pe figura căruia deja se putea vedea expresia de îndrăzneală şi de hotărâre a contelui de Monte-Cristo şi pe care ea îl iubea cu o dragoste nespus de mare.

Hayde nu-şi părăsea un moment copilul şi contele trebuise să stăruie mult spre a o hotărî să-l însoţească la balul lui Gradenigo.

Palatul şi grădinile ilustrului veneţian erau admirabil luminate şi animate de orchestre.

Pretutindeni, cât putea cineva să vadă, palatul şi grădinile erau pline de oameni care se agitau ca valurile mării împinse înainte de vânt.

Mii de lampioane licăreau printre copacii grădinilor deschise şi se revărsau peste mulţime; priveliştea era într-adevăr magică. Balul, cum am spus, era mascat. Bogăţia şi varietatea costumelor ofereau o privelişte din cele mai splendide.

Pretutindeni era un zgomot, o gălăgie fără seamăn, când deodată se făcu tăcere ca prin farmec, când unul dintre invitaţi anunţă cu cel mai mare mister prezenţa contelui de Mon-te-Cristo şi a frumoasei Hayde.

Dame şi cavaleri alergară întru întâmpinarea noilor sosiţi.

Hayde, bogat înveşmântată ca o orientală, da braţul contelui îmbrăcat ca beduin. Distincţia, gingăşia şi portul delicat al Haydeii, atraseră atenţia tuturor.

Domnul Gradenigo, aflând prezenţa prietenului său, alergă să dea braţul Haydei, şi, strângând de mână pe ilustrul beduin, o duse în salonul de dans.

Contele rămase singur şi ca să scape de dialogurile nesărate ce începeau înaintea lui, se pierdu într-un roi de doamne mascate, căutând să recunoască pe vreuna; neizbutind însă, porni spre grădini, unde fierbea dansul.

Acolo se opri lângă un tufiş, de unde ieşeau glasuri femeieşti, care deşi necunoscute lui, vorbeau de lucruri ce interesau mult pe conte.

Înfăşurat în burnus şi rezemat de trunchiul unui copac secular, ascultă cu luare aminte.

— Eşti sigură că cele două d'Armilly sunt în Veneţia?

— Negreşit… ba chiar…

— Ce?

— Sunt aici?

— Asta-i! Aici? Nu se poate. După discuţia ce a avut contele Gradenigo cu tata despre vechimea nobleţei familiilor noastre, nu cred că el să fi poftit pe două actriţe!

— Mi s-a spus de multe ori că azi cariera teatrală e preţuită mult. În orice caz ce e rău în asta?

— Niciunul, Lauro; dar unii sunt pretenţioşi tare!… Mie puţin îmi pasă că acele domişoare sunt aici, dar…

— Şi-apoi mai este o împrejurare care vine în favoarea doamnelor d'Armilly; se zice şi se afirmă că aparţin unor familii foarte bune, mai ales cea mai tânără, Eugenia, care s-ar coborî din familia de Servieres.

— Oh, atunci n-avem de ce ne mira dacă contele le-a poftit la bal; nobleţea de sânge şi de talent!

— Aşa e.

— Dar cum să le cunoaştem între atâtea măşti?

— Cu un principiu demonic.

— Care?

— Giovani Gradenigo e unul din adoratorii celor două d'Armilly.

Când au venit aici, înainte de a se duce la Roma, necontenit le ridica în slăvi… Nu erau laude numai, ci o adevărată patimă. Fii sigură deci că nu le va părăsi un moment toată noaptea; dar, vei recunoaşte tu pe Giovani cu toate că e travestit?

— Negreşit, îl văd în toate zilele. Mi-e văr.

— Ei bine, femeia lângă care va fi el va fi una dintre d'Armilly.

— Raţionamentul e bun. Aşadar, să ne punem măştile, Lauro şi să le căutăm. Ah, stai! Ai auzit vorbindu-se de contele Monte-Cristo?

— A venit.

— Dar nevastă-sa?

— O greacă din nobleţea mare, se zice. Încă n-am văzut-o.

— Ce s-a făcut franceza care venise acum câteva zile în Veneţia, nevasta lui Maximilian Morel, stăpânul insulei lui Monte-Cristo?

— După cât spune gondolierul Giacomo care e acum în serviciul meu, bărbatul şi soţia au schimbat Veneţia cu singurătatea insulei lor pustii, în care au un palat frumos.

— Ah! De-ar fi a mea insula, ce mai baluri aş da într-însa! Dar deocamdată, pune-ţi masca şi haidem după domnişoarele d'Armilly.

Şi două femei ieşiră dintr-acel fel de chioşc; contele de Monte-Cristo dispăruse deja ca să caute şi el pe tânărul Giovani Gradenigo.

În momentul în care i se arăta moştenitorul ilustrului conte veneţian, Monte-Cristo îl pierdu din vedere, pentru că în faţa lui se opri hotărât un domino, aruncându-i prin masca lui neagră o căutătură înfocată.

— Cine eşti? Ce vrei? Întrebă cu mândrie contele de Monte-Cristo.

— Să te văd, răspunse dominoul cu un glas care făcu să tresară fără voie pe îndrăzneţul conte.

— Mulţumesc, răspunse Monte-Cristo, însă fiindcă eu nu vreau nimic de la d-ta, te vestesc că-ţi pierzi vremea degeaba făcându-mă să mi-o pierd şi pe a mea.

Şi făcu un pas ca să se depărteze, dar dominoul i se puse iarăşi în cale.

— Dacă tu nu vrei nimic de la mine, eu vreau mult de la tine, pentru că tu eşti un om de la care se poate vrea mult… Şi o ştiu. „

— Oh! Acum devii supărător! Te rog, schimbă-ţi tonul şi purtarea. De mă cunoşti, spune-mi pe nume.

— Bucuros; dar ce nume să-ţi dau?

— Întrebarea e ciudată! Al meu.

— În acest caz îţi voi zice Edmond Dantès. Auzind aceste cuvinte, contele de Monte-Cristo făcu un pas înapoi, măsurând de sus până jos pe ciudatul domino.

— Vezi că ştiu cine eşti? Zise acesta.

— Puţin îmi pasă, răspunse contele ascunzându-şi tulburarea, dacă nu vrei să-mi spui numele dumitale.

Dominoul scoase un hohot de râs ţipător.

— Dă-mi un singur semn, urmă Monte-Cristo, care nu-şi putea stăpâni curiozitatea pe care i-o pricinuia necunoscutul.

— Bine, reluă dominoul. Şi adăugă îndată: Cunoşti pe Mercédès?

— Mercédès! Murmură monte-Cristo cu glas surd. Oh! Cine eşti? Nu te depărta, vorbeşte, te cunosc.

— Şi cine sunt?

— Albert de Morcerf?

— Te amăgeşti; trebuie să-ţi aduci aminte că este mai înalt decât mine.

— Aşa e, răspunse contele plecând capul şi adâncindu-se în triste gânduri în faţa omului misterios care evoca aşa de mâhnitoare amintiri.

— Bună seara, Edmond, la revedere.

Şi, fără să-i dea vreme a-i face vreo întrebare, acel domino pieri în mijlocul celorlalte măşti.

În zadar încercă contele să-l urmărească din ochi, dispăruse.

Atunci, ca să uite plictiseala ce-i pricinuise acea convorbire, contele de Monte-Cristo urmă a căuta pe cele două d'Armilly, folosindu-se de principiul nedemonic, aflat în grădină.

După o jumătate de ceas de ocoliri în zadar se întâlni cu vechiul lui prieten, contele Gradenigo, cu care schimbă câteva fraze obişnuite în asemenea cazuri şi care servesc numai de intrare în vorbă pentru subiectul care ne interesează.

— Lume e foarte multă, zise Monte-Cristo şi fiul dv., pe cât mi se pare mie, împărtăşeşte cu părintele său privilegiul de a face cu o aleasă delicateţă onorurile casei.

— Oh! Giovani face ce poate răspunse patriciul. El nu vrea supărări… Şi prin urmare… Dar cu anii, nădăjduiesc să prindă minte. L-ai recunoscut?

— Mi-a fost arătat, dar l-am pierdut din vedere şi cred că acum îl voi confunda cu celelalte măşti.

— Uitaţi-vă la dreapta dumneavoastră, zise deodată domnul Gradenigo, e la braţ cu o elegantă circaziană.

Contele era să meargă către fiul lui Gradenigo, când o mască i se puse înainte, zicându-i:

— Bun venit conte de Monte-Cristo, aţi făcut rău să vă descoperiţi faţa, pentru că e cineva care vă aşteaptă.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Acum puţin, dar într-o zi voi spune mai mult.

— Nu vă cunosc şi nu doresc să vă cunosc. Bună seara.

— Un moment. Nu e politicos să trataţi astfel pe cineva care aşteaptă de atâta vreme.

— Dar n-avem nici o relaţie între noi.

— Acum, nu; dar au fost şi eu nu uit.

— Să nu mai vorbim de trecut care e departe. Să vedem de prezent. Cine sunteţi? Spuneţi repede, vedeţi că nu încerc să ghicesc. Spuneţi…

— Glume, dragul meu marinar… Sunt un om, prin care, vă trimite complimente domnul de Villefort.

— Oh! Exclamă Monte-Cristo, trecându-şi mâna pe fruntea-i palidă; oricine ar fi, rău ţi-ai ales subiectul glumelor. Respectă pe cel care doarme poate somnul cel veşnic.

Abia sfârşi aceste cuvinte şi individul căruia le adresa dispăru.

Monte-Cristo se simţi viu impresionat de acest joc barbar; totuşi, neocupându-se de aceasta porni din nou după contele Giovani Gradenigo. Multă vreme îl căută în zadar, în sfârşit îl văzu la braţ cu frumoasa circaziană şi era să-l atingă pe umăr, când cealaltă mască se apropie de el şi începu să îl privească aşa încât să-i atragă luarea aminte.

Masca era în costum de magistrat în exerciţiul funcţiunii şi vorbea cu toată corectitudinea unei persoane din societatea înaltă.

— Bună seara, conte de Monte-Cristo. Aşadar, iar vii în Europa hotărât să te răzbuni pe vre-o familie? Oh! S-ar crede că eşti corsican din naştere pentru că cuvântul răzbunare are asu-pră-ţi o putere irezistibilă.

Contele se uită cu o nespus de mare curiozitate la cel care-i vorbea într-un mod aşa de familiar.

— Ce mai face frumoasa ta soţie, Hayde? Urmă falsul magistrat cu ton ferm. Ştii tu răspunde la sublima inspiraţie a acelui suflet nevinovat? Sărmană Hayde! Nu cred că poate fi multă vreme fericită.

— Oh! Oh! Strigă contele cu un dispreţ silit. Cazi în proorocire, gravule magistrat! Nu cumva vrei să-ţi uiţi plicticoasele griji ale profesiunii tale?

— Sarcina mea de procuror regal nu mă plictiseşte niciodată, răspunse masca. Ba chiar îmi place foarte mult să exercit această sarcină care deja mă face de mai mulţi ani foarte stimat la Paris, unde o exercit. Acum aştept momentul când va veni pe tapet un proces interesant care să-mi facă numele nemuritor.

— Nu eşti cum-vă prea prezumţios? Întrerupse contele.

— Tu nu ştii încă procesul de care e vorba şi numele omului care trebuie osândit?

— Vorbeşte.

— E vorba să te osândim pe d-ta, dragă conte de Mon-te-Cristo; acum pricepi motivul proorociei mele?

— Prea bine! Dar de ce sunt acuzat? Întrebă Monte-Cristo primind rolul ce i se da.

— Eşti acuzat că ai uitat într-o oribilă dramă compusă de d-ta, cuvântul sublim de Dumnezeu. Din mormântul îngheţat al familiilor de Saint-Méran şi de Villefort se ridică un blestem teribil împotriva dumitale şi unul din morţi îşi agită mâna uscată spre a te arăta celor vii. Ia seama; pagina cărţii destinelor, care te osândesc a fost întoarsă, de suflarea furtunii. Eu am fost însărcinat să interpretez formidabilele cuvinte ale dreptăţii lui Dumnezeu, eu voi fi neîndurat împotriva dumitale.

— Cu voia dumitale, zise foarte rece contele, voi socoti tot ce mi-ai spus ca un ciudat efect al nebuniei.

— Fie, urmă masca. Totuşi, adu-ţi aminte de tot ce ai făcut, vezi de poate fi în mine ceva care să-ţi reamintească una din victimele dumitale. Ah! Slab eşti de memorie, domnule conte! Când te-am-trimis la castelul d'If ca agent bonapartist, vei fi rostit de multe ori noaptea în vis numele meu. Eu sunt Villefort.

— Prea bine şi sunt vesel că te întâlnesc. Aş putea avea onoarea unei convorbiri mai lungi, departe de zgomotul din saloanele acestea?

— Sunt la ordinele dumitale; dar îţi spun de acum că, convorbirea va fi foarte scurtă; am foarte puţine de spus; urmează-mă, dacă vrei.

Şi pretinsul Villefort porni spre grădina, unde merse la un chioşc mic şi foarte depărtat de mulţimea invitaţilor. Acolo se opri şi, punându-se în faţa contelui, îl măsură de sus până jos cu o privire plină de ură.

— Acum, zise contele, vezi că eu n-am mască pe faţă: sunt în drept să cer ca să ţi-o ridici şi d-ta.

— Sub masca aceasta nu e o faţă de om ca a dumitale, domnule conte, răspunse masca cu un ton lugubru.

— Glumele sunt de ajuns. Cine eşti? Întrebă contele făcând o mişcare. Eu ţi-am spus, Edmond Dantès; ştii cine sunt. Îţi repet să sfârşeşti cu glumele. Eu sunt Edmond Dantès, conte de Monte-Cristo. Dar dumneata cine eşti?

— Judecătorul dumitale.

— Văd că vrei să prelungeşti o comedie ridicolă şi faci rău domnule… Necunoscut… Ar fi ca şi cum nu ştii cine e şi ce e, contele de Monte-Cristo.

— Ba ştiu. Eşti un om care, lăsându-te a fi stăpânit, târât de setea unei răzbunări barbare, ai abuzat nebuneşte de spada pe care” dreptatea lui Dumnezeu a pus-o în mâna dumitale puternică. Femeii care te iubea în adâncul inimii, femeii care şi acum varsă lacrimi de sânge gândindu-se la d-ta, ia-i dat, în schimbul dragostei sale, al lungului ei martiriu, un viitor de mizerie şi de văduvie. Prietenului care se încrezuse în d-ta, care n-avea secrete pentru d-ta, i-ai dat ca răsplată disperarea, ruşinea! I-ai trădat. Şi nemulţumit, ai alimentat flacăra în inima perversă a unei noi Locuste şi ai râs văzând cum cădeau victimele ei. Sângele unui copil de nouă ani numai, a pus pe fruntea dumitale vinovată o pată neştearsă, şi, după toate aceste crime, socotind că un act de generozitate e de ajuns spre a linişti conştiinţa, trăieşti în tihnă convins că ai împlinit cuvântul lui Dumnezeu.

Tremură, ipocritule! Martiriul te aşteaptă şi s-a deschis mormântul în care vei cădea şi te vei afunda, blestemat de Dumnezeu şi de oameni!

— Cine eşti d-ta? Întrebă liniştit Monte-Cristo, după câteva momente de cugetare. Primesc acuzarea dumitale şi nădăjduiesc că-mi vei da dreptul să mă apăr. Abstracţie făcând de toate ideile lugubre, de toate miturile fantastice, de care te serveşti spre a-ţi pune cuvintele în raport cu costumul adoptat, văd că-mi analizezi viaţa din Paris şi osândeşti simţământul ce mă stăpânea atunci. Bine. Eu nu pretind şi n-am pretins că oamenii trebuiau să admită drept bune faptele mele. Aş putea să-ţi arăt chiar acum dreptatea faptelor ce ţi se par violente şi să-ţi arăt că conştiinţa îmi este liberă de orice remuşcare; dar nu e aci locul pentru o asemenea discuţie. Totuşi, deoarece ţi-ai dat oboseala să mă cauţi îndată ce am sosit în Europa, vei putea foarte bine veni să mă vezi într-adins la Giudecca, unde vei fi primit foarte bine în orice moment. Ba vei putea chiar, dacă doreşti, să-ţi păstrezi incognito-ul.

Falsul magistrat zâmbi cu tristeţe.

— Da, într-o zi vom avea această convorbire, domnule conte. Dar, oricât de speciale şi de puternice ar fi argumentele dumitale, nu va fi nici o filosofie creştinească pe lume care să le aprobe.

— Vom vedea.

— Aşadar, la revedere, pe curând, reluă masca întinzându-i mâna dreaptă.

Monte-Cristo atinse maşinal mâna aceea care o aştepta pe a lui, dar scoase un ţipăt uşor de surprindere şi făcu un pas înapoi, vânăt la faţă.

— Mâna dumitale e de gheaţă!

— E răceala mormântului! Murmură masca, expunând mâna la lumina unui lampion.

— Oh! O mâna de mort! Exclamă contele de Monte-Cristo, înfiorat.