Capitolul XLIV Prima lovitură dată colosului.

După ce-i trecu primul moment de mirare, contele căută în zadar cu ochii pe omul care-i vorbise astfel; el dispăruse printre copaci, fără să lase nici o urmă.

Contele parcă simţea încă contactul rece al mâinii de mort pe care o strânsese într-a lui.

Acea mâna îi făcuse o foarte mare impresie, pe care cu greu o putu birui.

Cine era omul misterios, care cunoştea aşa de bine istoria lui Edmond Dantès şi care venea la el acuzându-i toate faptele, toate simţămintele? A cui era mâna care ieşise din mormânt spre a o atinge pe a lui, atunci când el nici nu se gândea la aşa ceva?

Un glumeţ de rând nu s-ar fi exprimat într-un asemenea mod; un om obscur nu i-ar fi vorbit cu atâta sânge rece şi cu atâta linişte ca acel necunoscut.

Cine deci putea să fie acest duşman?

Baronul Danglars, toţi ştiau, nu era în stare să aibă o asemenea idee.

Albert de Morcerf dăduse contelui de Monte-Cristo o satisfacţie publică în ziua când era să aibe loc duelul lor pe viaţă şi pe moarte.

Villefort înnebunise şi, poate, murise.

Cine era acela?

În zadar contele trecu în revistă una câte una pe toate persoanele care, dintr-o pricină ori alta, se puteau crede în drept de a-i declara război. În zadar se gândi la toate feţele vieţii sale trecute.

— Astăzi nimeni nu se poate socoti duşmanul meu şi nu poate căuta să se răzbune. Nici o perioadă a vieţii mele nu-mi lasă umbra unei remuşcări, zicea contele.

Cine era, deci acela?

Iată întrebarea care revenea pe buzele contelui, după o lungă şi adâncă cugetare, întrebare la care nu ştia cum să răspundă.

A doua zi după balul dat de domnul Gradenigo, contele de Monte-Cristo aşteptă vizita necunoscutului acuzator. El nu se arătă.

Zilele trecură una după alta, o săptămână se scurse şi contele tot nu ştia cine era necunoscutul. Obosit, vru să se distreze, îşi aduse aminte de domnişoarele d'Armilly, pe care le cunoştea de la Paris şi pentru care avusese multă afecţiune totdeauna.

Cele două prietene, desfăcând angajamentul cu impresarul Argentinei, din cauză de boală dovedită, plecaseră din Roma şi trăiau împreună la Veneţia.

Monte-Cristo se anunţă la ele sub un nume fals şi fu primit după câteva dificultăţi.

Luiza d'Armilly îi ieşi înainte.

— Oh! Exclamă ea văzând pe vizitator, am onoarea să vorbesc cu domnul conte de Monte-Cristo.

— Da, domnişoară. Am vrut să pun la încercare memoria dumneavoastră şi vă cer iertare. Dar când nu simţim în noi înşine meritele necesare spre a captiva atenţia altora, nu putem crede să fim recunoscuţi după o lungă lipsă.

— Nu vorbiţi astfel. Prietena mea Eugenia şi eu ştim preţui nobleţea simţămintelor dv… Şi chiar dacă lumea întreagă v-ar osândi…

— Încet, încet, domnişoară; când toţi osândesc pe un om, trebuie şi noi cu timpul să fim de părerea universală, o întrerupse Monte-Cristo cu un zâmbet de bunăvoinţă, adăugând:

— Cred că sănătatea Eugeniei, văzându-vă pe dumneavoastră aşa de veselă…

— Da, răspunse Luiza, Eugenia e mai bine şi sunt foarte veselă că ea şi-a redobândit sănătatea… Dar m-am temut aşa de mult…

— Într-adevăr, mi s-a spus că veniţi din Roma… Nu cumva prietenei dumneavoastră nu i-a priit Roma?

— Într-adevăr, o adâncă mâhnire, răspunse Luiza, cam încurcată. Victima unei trădări oribile… Devenită publică din nenorocire… Dar, iertaţi-mă domnule conte; ea s-ar supăra pe mine de nu i-aş anunţa mai repede vizita dumneavoastră Mă duc s-o înştiinţez. Peste câteva momente Eugenia Danglars veni în salon.

Monte-Cristo observă cu durere schimbarea Eugeniei, a cărei figură păstra adânci urmele lacrimilor ce-i smulsese o durere mortală. Rumeneala tinereţii pierise şi acum obrajii erau palizi.

Privirea ei, aşa de vie, era acum tulburată.

Aerul hotărât pe care-l avea se schimbase într-o neagră melancolie care o făcea să semene cu geniile durerii simbolizate pe lângă morminte.

Totul era schimbat în Eugenia Danglars şi contele n-ar fi recunoscut-o de n-ar fi ştiut de mai înainte că se afla în faţa fiicei doamnei de Servieres.

Eugenia ascultă cu un aer distrat complimentele contelui şi abia răspunse la întrebările pe care el i le puse.

După o jumătate de ceas de convorbire, pe care o susţinu aproape singur, Monte-Cristo, care în zadar întrebă despre persoanele pe care le cunoscuse la Paris, plecă de la prietene, spunând că avea de gând să se ducă la Roma.

— La Roma, exclamă Luiza, aruncând o privire semnificativă Eugeniei.

— Sper că mă pot distra puţin acolo, zise contele, plictiseala este boala cea mai rea.

— Atunci daţi-mi voie să vă anunţ că la Roma plictiseala dumneavoastră va creşte poate.

— Cum?

— Se judecă un proces în care numele dv. este des repetat.

— Ce proces? Întrebă el cu un zâmbet liniştit, din cele care arată o conştiinţă fără remuşcări.

— Poate n-aveţi să mă credeţi; dar la Roma s-a început un proces teribil împotriva faimosului bandit Luigi Vampa; şi ucigaşul a declarat înaintea judecătorilor că a avut afaceri cu dumneavoastră

— E o gentileţe a domnului Luigi Vampa, zise contele cu mult sânge rece şi îndată adăugă: Ce e drept, relaţii au fost între noi şi eu îi sunt prieten. Aşa că nu trebuie să pierd vremea ca să-l scap de la moarte şi nu o voi pierde.

Pe când contele vorbea, două lacrimi curseră încet pe obrajii Eugeniei; el era s-o întrebe, dar Luiza îi făcu un semn, pe care el îl înţelese, de a nu urma, apoi alergă să-şi îmbrăţişeze prietena care căzuse pe sofa.

Edmond îşi luă ziua bună şi ieşi foarte mişcat de starea în care o găsise pe Eugenia şi hotărât să-i redea fericirile trecute; totuşi, ca să izbutească, ar fi trebuit să ştie cauza acelei melancolii.

Lăsă ca timpul să-i facă cunoscut tot ce privea pe Luigi Vampa şi convins că afacerea aceasta n-avea aceiaşi importanţă ca datoria ce-şi impusese faţă cu Eugenia, se apucă de lucru.

Peste câteva zile invită pe Eugenia şi Luiza d'Armilly s-o viziteze pe Hayde; femeile se plăcură reciproc şi contele avu plăcerea de a vedea formându-se un cerc de viaţă intimă la care el ţinea aşa de mult.

În curând Monte-Cristo observă că orizontul limpede al vieţii sale era întunecat de un nor misterios pe care el nu-l putea înlătura.

De câteva zile, Hayde refuza necontenit, sub pretext că nu-i era bine, să primească pe Eugenia Danglars şi pe Luiza dArmilly şi cu cât contele stăruia cu atât Hayde zicea că e mai bolnavă.

Hayde era geloasă. Convorbirile lungi ale contelui cu Eugenia, pe peronul palatului, fură spionate de ea şi neînţelegând ce-şi spuneau ei, ea bănuise şi răstălmăcise cu totul altfel simţământul ce lega pe bărbatul său de Eugenia. Şi gelozia o muncea amarnic.

Dar nu numai Hayde observa acele convorbiri lungi pe peron; pe canal sau pe ulicioarele din faţa palatului, era cineva care nu-şi mai dezlipea ochii de pe chipul Eugeniei.

Într-o seară, când Eugenia părea mai abătută decât oricând, vrând cu orice chip să afle cauza misterioasă a acelei melancolii, contele îi zise:

— Fiica mea, la vârsta asta nu trebuie să dispere cineva. Ce chinuri ai avut ca să nu găseşti un leac în tot ce te înconjoară? Frumoasă, tânără, având un geniu sublim în arta ce cultivi… de ce fugi de splendida societate care vi se închină la picioare şi face din dumneavoastră obiectul cultului ei?

— Cuvintele dumneavoastră, domnule conte, sunt inspirate de simpatia cea mai sinceră, o ştiu şi vă mulţumesc; dar societatea de care vorbiţi, ce-mi poate da spre a-mi uşura chinul, amorul, suferinţa înăbuşitoare pe care o simt? Zise Eugenia ridicând ochii la cer.

— Curaj, curaj! Mi-aţi vorbit în termeni foarte limpezi, răspunse contele. Vorbiţi de chin, de amor, de suferinţe înăbuşitoare, trei lucruri care exprimă foarte mult în scara senzaţiilor omeneşti.

— Da, da, domnule conte, calculaţi, dacă puteţi, nemărginitul simţământ pe care-l cuprinde inima mea şi pe urmă plângeţi-mă, urmă Eugenia, plecând capul şi ştergându-şi o lacrimă.

— Din contră, eu nu vă pot prezice decât un viitor de fericire şi de plăceri.

— Oh! Nu, nu răspunse Eugenia cu un geamăt care semăna cu murmurul armonios al coardelor unei harpe eoliene atinsă de vânt, totul s-a sfârşit pentru mine.

— Ascultaţi, zise contele cu un zâmbet suav de bunăvoinţă, admiteţi că eu mă pot crede fericit? Am o soţie care mă iubeşte şi mă adoră; o soţie ale cărei dezmierdări sunt cele mai suave bucurii ale mele; am un copil de pe ale cărui buze nevinovate aud rostindu-se numele meu cu aceeaşi fericire ca şi cum aş auzi un înger binecuvântându-mă. Ei bine, în cei cincisprezece ani lungi de disperare, de singurătate… Cincisprezece ani, pricepeţi? Ziceam, cum ziceţi dumneavoastră acum; totul s-a sfârşit pentru mine; pe atunci eram cam de vâr sta dumneavoastră şi, ca şi dumneavoastră, întorceam ochii de la viitor ca să-i cobor spre pământ unde mă convinsesem că în curând eram să dorm somnul de apoi… Dar şi eu auzii un glas zicându-mi: Crede şi speră!… Ah! Da, da, a crede şi a spera, iată la ce se reduce toată înţelepciunea omenească cum m-am convins mai târziu, crezând şi sperând.

— Dar se poate ca situaţiile să fie cu totul diferite! Zise Eugenia.

— Eram închis între zidurile unui turn bătut din toate părţile de apele Oceanului. O boltă posomorâtă era tot orizontul meu. Tată, prieteni, amantă, unde erau? Noaptea oribila a suferinţelor mă despărţise pentru veşnicie de dânşii. Cele mai scumpe speranţe ale” mele erau nimicite. Dar credinţa mea, deşi slăbită un moment, se întări în întuneric şi în obidă; văzui lumea, fericirea prin zidurile şi bolta celulei mele.

Eugenia păru că se gândeşte un moment.

— Domnule conte, zise ea, dumneavoastră sunteţi bărbat şi eu femeie, scara simţămintelor noastre e alta. D-v. Vă puteaţi închipui fericirea viitoare nimicită şi totuşi, în picioare pe acele ruine, aţi mai putut spera. Dar eu trebuie să dispar din lume pentru că de acum înainte pentru mine lumea este numai via icoană a iadului. Ah! Dumneavoastră v-aţi putut închipui că odată cu capul amantei dumneavoastră era să cadă şi cea din urmă speranţă a sufletului dumneavoastră!

— Eugenio! Exclamă contele, luminat parca fără veste de acele teribile cuvinte. Oh! Vorbiţi, vorbiţi pentru că timpul trece… Dumnezeu e milostiv, Dumnezeu e atotputernic, vorbiţi!

— Nu pot! Murmură Eugenia, nu pot! Durerea şi ruşinea mă înăbuşă.

Şi, vorbind astfel, îşi rezemă capul de parapetul balconului şi ochii ei parcă se stinseră ca lumina unei stele la orizont.

Luna se ridică pe Lido.

Două gondole treceau în tăcere pe sub palat.

Cele două bărci se opriră un moment şi atunci se auzi un glas suav şi melancolic, acompaniat de sunetele triste ale unei chitare.

Era un glas de bărbat care cânta în versuri următoarele patru strofe: „Au căzut turnurile şi castelele, s-a ridicat coliba smerită, s-au înălţat fraţii cei mici, cei mândri căzut-au în pulbere.

Noi toţi avem soarta noastră, eu ştiu fiecăruia viitorul, daţi mâna şi norocul de-ţi vrea, iute vi-l spun.

Voi fete şi copii nevinovaţi, voi prinşi de dragul frumoasei, voi chinuiţi de patimi rele, voi pe care vă roade invidia.

Tuturor eu vă ştiu soarta, tuturor vă ştiu viitorul, daţi mâna şi norocul, de-ţi vrea, iute, vi-l spun.”

Glasul se stinse, lăsând să se audă preludiul unei chitare ciupită cu măiestrie.

După un moment acelaşi glas repetă aceleaşi strofe şi un om, în picioare, într-o gondolă, agita o batistă în direcţia balconului în care se aflau Eugenia şi contele; acesta, aplecându-se peste parapetul de marmură ca să asculte, simţi că-l atingea cineva uşor pe umăr.

Se întoarse şi văzu pe Hayde cu copilul în braţe.

— Cheamă-i zise ea.

Contele făcu o mişcare şi vru să răspundă, dar ea îl întrerupse:

— Îndată ce i-am auzit, am luat copilul în braţe cu dorinţa de a-i pune să-i spună norocul… Cheamă-i cheamă-i, vreau să-i aud.

— Vrei, Hayde? Şarlatanii aceştia spun minciuni. Şi, pentru cine n-a suferit nenorociri e o imprudenţă să asculte asemenea oameni.

— Domnişoară d'Armilly, zise Hayde, întorcându-se către Eugenia, nu aţi vrea să-i auziţi?

Contele observă cu mirare tonul aproape mânios cu care nevastă-sa vorbise Eugeniei şi ca să scape de explicaţii de prisos, scoase batista şi făcu semn celor din gondolă să se apropie.