Capitolul XLV Ţiganul.

Mica familie a contelui de Monte-Cristo se adună într-un salon al palatului. Eugenia Danglars şi Luiza d'Armilly erau şi ele acolo.

Salonul era spaţios, împodobit cu mobile vechi şi decorat cu tablouri de dimensiuni mari, care după spusa proprietarului erau datorate pensulei lui Tiţian, Tintoreto şi Paul Veronese dar care într-adevăr erau numai nişte copii mai mult sau mai puţin bine făcute după acei maeştri.

Acele tablouri enorme, acele mobile posace, care primiseră pulberea atâtor veacuri, creşteau efectul scenei misterioase care, se pregătea.

Hayde ţinea copilul în braţe. Eugenia şi Luiza stăteau lângă ea şi contele în picioare.

Lumina unei lămpi era îndulcită de un abajur verde; tăcerea domnea adâncă.

Peste câteva minute de aşteptare, intră ţiganul, om tânăr încă, cu un corp zvelt şi graţios; hainele lui simple şi strânse pe trup, aveau o eleganţă spaniolă; în sfârşit, fizionomia lui vioaie şi hotărâtă inspira încrederea femeilor şi o nelinişte vagă bărbaţilor.

Contele de Monte-Cristo rămase nemişcat, abia aruncând o privire noului venit.

Hayde zâmbi şi bătu uşor cu vârful degetelor peste gura copilului, parcă ar fi vrut să-l deştepte.

— Bună seara, domnule, zise ţiganul într-o italienească stricată, căutând să dea cuvintelor sale un accent spaniolesc. Adevărat e că m-aţi chemat să vă spun secretul destinelor dumneavoastră, frumoase doamne?… Ca să vă destăinuiesc răul şi binele viitorului?

— Începe, murmură contele.

— De la dumneavoastră dacă-mi daţi voie. Contele zâmbi cu un aer de dispreţ.

— Gentile cavaler, zise ţiganul, aveţi minte hotărâtă; e destul să vă văd ca să spun că sunteţi o corabie îndrăzneaţă pe marea vieţii! Pe figura dumneavoastră se văd neşterse semnele unui trecut vijelios; în ochii dumneavoastră puţin cam dilataţi, pe buzele neregulat închise citesc simţământul unei patimi extreme: o floare care nu a putut îmboboci.

— Îţi pierzi vremea cu lucruri de nimic! Observă contele, care începea să-şi piardă răbdarea. Lasă trecutul şi ocupă-te de viitor, deoarece ai pretenţia că-l cunoşti.

— Daţi-mi mâna, zise ţiganul.

— Iat-o! Răspunse contele cu un gest de dispreţ. Atunci, urmă un moment de tăcere; ţiganul dădu din cap şi întorcându-se spre Hayde, urmă cu un accent lugubru:

— Sărmană Hayde!

Contele făcu o mişcare de uimire şi Hayde puse o sărutare pe buzele copilului.

— Iată linia pământului… Urmă ţiganul nedepărtându-şi ochii de mâna contelui, pe fruntea căruia începeau să se ivească picături de sudoare rece.

— Fii scurt, zise el.

— Destul, zise ţiganul ridicând ochii şi apoi îi ţinti la pământ.

— Vorbeşte.

— Nu se cade.

— Cum?

— E cu neputinţă.

— Frumos prooroc eşti! Exclamă contele care atribuia neştiinţei, tăcerea ţiganului.

— Ei bine, ca să vă dovedesc contrariul, primiţi să mă ascultaţi în taină.

— Bucuros; dar te înştiinţez că nu voi pierde timpul pentru lucruri învăluite în mister şi fără înţeles.

— Vom vedea, urmă ţiganul cu o intenţie marcată. Şi porni cu contele într-un colţ al salonului

— Domnule, zise atunci ţiganul, aţi văzut vreodată întinsele deşerturi din Africa, unde nu se găseşte o picătură de apă? Aţi observat un palmier singuratic ce stă în picioare în acele deşerturi, unde totul moare ars, uscat? Nu v-aţi întrebat niciodată, cum oare, sfidând furtunile, căldura, arşiţa, trăieşte acel copac, pe ale cărui frunze galbene stă istoria mai multor veacuri?

— Unde vrei să ajungi?

— Deşertul va fi viaţa, furtuna şi uscăciunea, nenorocirea; veacurile, anii; palmierul veţi fi dumneavoastră.

— Îţi mulţumesc, proorocule, dar ce garanţie îmi dai că spui adevărul?

— Sunteţi greu de mulţumit, domnule reluă ţiganul. Nu vă cunosc şi deci nu pot deduce din istoria trecutului dumneavoastră nimic pentru viitor. Totuşi, vă voi spune că e în lume mâna unei fantome care vă ameninţă cu nenorocirea.

— Toţi trebuie să avem nenorociri.

— Cu deosebirea însă că dv. veţi ajunge la termenul fatal, când pieptul nu mai are putere să scoată un singur geamăt şi când din ochi nu mai iese o singură lacrimă care să nu fie de sânge.

Contele se înfiora la acele cuvinte şi, uitându-se ţintă la figura searbădă a ţiganului, vru să descopere enigma pe care o presupunea, dar figura ţiganului era nemişcată ca a unei statui.

— Este şi copilul acesta… Zise Hayde, apropiindu-se. Spune-i viitorul.

— Prea bine; totuşi, dacă cineva dintre dv. vrea să recurgă la ştiinţa mea, aş voi să sfârşesc cu acest copil. Doamnă, urmă el ducându-se în faţa Eugeniei Danglars steaua dv. nu poate fi decât bună, vreţi s-o întreb?

— Puţin îmi pasă, zise Eugenia.

— Oh! Vorbeşte, zise Hayde. E un lucru plăcut, vorbeşte.

— Prea bine; daţi-mi mâna.

Eugenia i-o întinse şi pe când ţiganul părea să o examineze, toţi aşteptau în tăcere rezultatul acelei examinări.

— Aţi încercat o dragoste violentă, zise ţiganul, o dragoste din acelea care ne stăpânesc doar o singură dată în viaţă; aţi fost victima acestei patimi violente, plătind în celebrele campilugentes tributul ruşinii şi disperării; departe de dv. vad pe mama dumneavoastră care varsă în zadar lacrimi multe. Eu n-aş spune ce îi veţi oferi, când vă veţi convinge de tot ce datorează o fiica mamei sale. Pregătiţi în sfârşit haine de doliu pentru că stă sa cadă sub sabia dreptăţii capul omului pe care-l iubiţi.

Eugenia care de la primele vorbe ale ţiganului începuse a da semne de cea mai mare emoţie, scoase un ţipat sfâşietor când sfârşi el

— Nenorocitule strigă contele sărind spre el.

— Am spus adevărul domnule răspunse ţiganul cu un aer smerit observând după o mişcare a Haydei că ea era gata să-l scape de furia contelui.

În timpul acesta, Eugenia palidă şi tremurând se sculase. Luiza o luă iute de braţ şi vru s-o sprijine

— Să fugim, să fugim exclamă Eugenia în delir Omul acesta e însemnat cu semnul fatalităţii.

Şi arată îngrozită cu degetul pe contele de Monte-Cristo.

— Oh, mamă, mamă, am făcut rău sa te părăsesc! Să fugim.

Şi Eugenia, smucindu-se din braţele prietenei sale trecu, urmată de dânsa prin salon spre uşă şi ieşi din palat.

Contele rămase înmărmurit iar Hayde îşi strângea copilul la piept uitându-se zăpăcită la scena aceea.

— Hai, vrăjitorule aruncâmd o punga la picioarele ţiganului aici nu mai ai nimic de făcut, pleacă!

— Nu mi-a, nu a spus norocul fiului meu zise Hayde.

— Da nu vezi că mincinosul ăsta vrea să ne sperie cu prezicerile lui nebuneşti?

— Oh văd ca a spus adevărul răspunse Haide grăbindu-se să adauge.

— Ce rău ar putea spune despre nevinovatul acesta? Stai dragă şi să luam în braţe pe copilul nostru iubit şi sa ascultam profeţia.

Contele deşi fără voie şi mişcat încă de toate cele întâmplate, nu putu să nu facă pe plac Haydei.

Stătu lângă ea şi trecându-i braţul pe după mijloc, susţinu cu cealaltă trupul copilului întins pe genunchii lor.

Gingaşa fiinţă ce părea fericită şi bătând din mânuşiţe, zâmbea celor care îi dăduseră viaţă, parcă ar fi vrut să-i răsplătească de dragostea pe care o aveau pentru el.

Ţiganul se apropie de graţiosul tablou.

Pe figura lui palidă, înconjurată de păr negru şi des, se vedea un zâmbet drăcesc, a cărui expresie nu scăpă contelui.

Hayde luă copilul de mână şi o întinse ţiganului.

— Iată-i mâna, zise ea.

Ţiganul examina mâna cu luare aminte şi cu gravitate.

— Prea bine, am văzut destul.

— Ce ştii?

— Vorbeşte acum!

— Vorbeşte!

— Copilul acesta va fi fericit, foarte fericit, după multe suferinţe. Dar suferinţele se pot înlătura adăugă el.

— Cum?

— S-a născut sub influenţa unui semn rău. Totuşi, pe cât se vede după linia asta şi…

— Ce are? Întrebă Haide urmărind cu ochii toate mişcările ţiganului.

— Asta, care pleacă de la cea din urmă încheietură a arătătorului şi se sfârşeşte în palma mâinii…

— O văd şi ce zice?

— Că, copilul e născut în Orient. La Constantinopol pe cât se pare.

Hayde se uită la conte, mulţumită de ce spusese ţiganul.

— Iată de ce nu va fi aşa de nenorocit pe cât ar putea să fie, totuşi, e necesar ca să se împiedice nenorocirea.

— Cum? Spune şi vom face tot ce ne va sta în putere zise mama.

— Într-o săptămâna va fi în Veneţia, o masă dată săracilor urmă încet de tot ţiganul, trebuie să vă duceţi la masă cu copilul şi să-i daţi sa mănânce din pâinea carităţii, ar fi bine ca nici dumneavoastră nici bărbatul dumneavoastră să nu lipsiţi, spre a vă purifica de orice simţământ de vanitate. Apoi veţi face în aşa fel încât copilul să fie săturat de trei săraci, care îl vor fi luat în braţe.

— Nimic mai lesne zise Hayde.

— Vom face ce ne-a spus nu e aşa dragă? Întrebă ea cu un aer naiv pe conte.

— Doamnă urmă ţiganul, făcând ce vă spun, veţi fi sigură că veţi fi înlăturat de pe cerul vieţii acesteia norul de care am pomenit. Seara bună! Fecioara să va aibă în sfânta ei pază şi îngerii să vegheze asupra leagănului acestui copil!

Şi ţiganul se pregăti să plece. Hayde cu un zâmbet pe buze şi cu ochii umezi de lacrimi, întinse vrăjitorului mâna, oferindu-i un inel pe care-l scosese din deget.

Ţiganul luă inelul şi-l sărută cu mult respect şi cu adâncă mulţumire.

— Ei bine zise Hayde bărbatului ei, care urmărea cu ochii pe ţigan, îţi spuneam că fiul nostru va fi fericit? Vom merge la masa săracilor?

— Vom merge zise Monte-Cristo.

— Oh, mulţumesc! Mulţumesc zise Haide cu recunoştinţă.

— Numai să nu ne aducă vreo nenorocire murmură contele.