Capitolul XLVIII De la Mantua la Florenţa.

Bertucio, intendentul contelui, urmase întocmai toate instrucţiunile ce i se dăduseră şi-i închinase unul din cele mai frumoase palate, aflat într-unul din punctele cele mai admirabile ale Florenţei, deşi reprezentantul său, succesorul faimosului Po-niatowski, hotelierul prin excelenţă, îl mustrase pentru aceasta şi-i spusese că nicăieri contele n-ar fi mai bine ca la dânsul. Dar Bertucio îi răspunse râzând şi dând din umeri. El luase în posesie palatul şi se grăbea a-l aranja astfel ca stăpânul lui să poată locui într-însul.

Ca şi la Veneţia, vestea sosirii contelui de Monte-Cristo se răspândi repede în Florenţa; căci el avea relaţii în mai toate oraşele europene şi numele lui era rostit cu interes pretutindeni.

Plecând din Veneţia, contele se duse la Mantua şi de la Mantua porni la Florenţa, punând pentru acest scop să îl aştepte cai din poştă în poştă; pe urmă trebuia să se îmbarce la Pisa şi să meargă la insula Monte-Cristo. Acesta era itinerarul contelui.

Drumul de la Veneţia la Mantua nu oferi nici o întâmplare însemnată. Sosind în acest oraş, Monte-Cristo şi Hayde se opriră puţin înainte de-a porni spre Florenţa. Să-i lăsăm un moment şi să vedem ce se petrece pe drumul pe care au să vină ei.

Doi oameni alergau călări spre oraş; deodată se opriră în faţa unei fântâni ruinate ale cărei ape, curgând pe o piatră enormă, recădeau apoi într-un bazin mic, săpat ca să le primească.

Soarele era aproape de apus, un zefir plăcut sufla printre crăcile copacilor de pe marginea drumului şi cântecul melodios al păsărilor se înălţa ca o rugăciune de seară către creator. Pe dată ce ecoul încetă de a repeta sunetul grăbit al paşilor cailor, totul reintră într-o adâncă tăcere; păsările, speriate de nechezaturile patrupedelor tăcuseră şi zburau în aer, bătând uşor din aripi.

Totuşi, spaima lor ţinu puţin; văzând că nu le ameninţa nici o primejdie ele reveniră pe copacii înverziţi şi concertul lor începu.

Cei doi drumeţi erau acoperiţi de sus până jos cu pulbere; iar caii, cu nările umflate şi fumegânde, răsuflau greu.

— Vrei apă, stăpâne? Întrebă unul dintre drumeţi; iată fântâna.

— Eu nu, dar să dăm nevinovatului acestuia, răspunse al doilea, desfăcându-şi mantia sub care ţinea ascuns braţul drept.

— Ei bine? Întrebă celălalt cu interes şi apropiindu-se.

— Trăieşte.

— Dumnezeu să-l apere!

Urmă un moment de tăcere, în timpul căreia cel care vorbise în urmă, descăleca şi întinse braţele spre a primi un lucru pe care celălalt i-l da.

Într-adevăr, cel care rămăsese călare îşi desfăcu de tot mantaua şi puse în braţele celui de jos un copil de vreo trei, patru ani, înfăşurat într-un văl negru; apoi descăleca şi el, îndreptându-se spre fântâna unde caii se adăpau deja.

Cei doi călători ţineau ochii fix pe copil care părea încet încet să iasă dintr-un somn greu care părea oarecum letargic.

Cel care-l ţinea în braţe, ridică piciorul drept şi proptindu-l pe piatra fântânei, puse corpul copilului pe picior, pe când cu mâna stângă desfăşură vălul negru care acoperea pe copil.

Era un tablou foarte ciudat.

Fizionomia tulbure a acelor doi drumeţi făcea un contrast curios cu expresia suavă şi îngerească a nevinovatei fiinţe care, deschizând ochii şi văzând pe cei doi străini, se grăbi a-i închide, parcă ar fi vrut să scape de spaima ce-i_pricinuiau dânşii. Copilul scoase un oftat uşor. Acel oftat avea o expresie dulce de dorinţă şi de tânguire, părea a însemna tată, mamă, Dumnezeu! Era traducerea naivă dată de buzele unui copil simţământului care umplea o inimă ferită încă de patimi.

— Oh! Pentru ce Dumnezeu îţi păstrează încă viaţa aceasta? Murmură unul din călători, ducând apa la buzele copilului.

— Ce viitor te aşteaptă în lumea aceasta de intrigi, de viciu, de mişelii, unde fiecare floare conţine otravă în parfumului ei? Ar fi mai bine pentru tine să nu te mai deştepţi din somn spre a te duce la un loc cu îngerii, fraţii tăi! Da, da, de o sută de ori ar fi mai bine, decât să trăieşti în lume, expus la chinul pe care oamenii l-au născocit pentru ei şi pentru cei care sunt fii întâmplării. Oh! Cum te odihneşti nepăsător de un viitor plin de mâhniri şi de nenorociri! Cum respiri cu plăcere aerul acesta care-ţi va părea poate într-o zi otrăvit! Oh! Mai bine ar fi pentru tine să mori!

Şi, vorbind astfel, puse mâna pe pistolul ce-i atârna la brâu. Stai, Benedict! Strigă tovarăşul lui observând acel gest. N-ai vrea, cred, să avem pe conştiinţă crima aceasta?

— Crimă? Răspunse Benedict cu un zâmbet satiric. Tu numeşti crimă aceasta, Peppino? Şi ar fi crimă să curăţăm pe acest nevinovat de chinul unei vieţi ticăloase? Ar fi crimă să trimitem lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu? Gândeşti tu că totdeauna moartea e un rău? Spune cuvântul moarte copilului acesta şi el îţi va răspunde poate cu un zâmbet dulce. Moartea, prietene, e un rău pentru omul care are remuşcări; e un rău pentru cel care vede raiul în lume; dar pentru cine nu tremură de crimele trecute, pentru cine doarme în pace, moartea e un bine. Copilul acesta nu suferă, n-ar suferi şi eu n-aş fi vinovat pentru că nu l-aşi face să sufere. Şi de l-aşi lăsa să trăiască, n-ar trebui oare să mă căiesc că l-am expus la chinurile unei vieţi tulburate? Ştii că acest copil va fi sărac şi singur, că nici o mână nu se va întinde să-l ocrotească… Fără nume şi fără avere îşi va câştiga pâinea cu munca… Şi apoi, omul care cu un pumnal la gât a făcut pe baroana Danglars să iscălească o poliţă pentru trei milioane de lei, nu trebuie să aibă multe scrupule în drumul lui!

— Vorbele îţi sunt frumoase; dar cine te asigură că vei face pe acest copil să treacă de la viaţă la moarte fără să-i pricinuieşti cea mai mică durere?

Benedict zâmbi.

— Să încercăm.

— Zău! Mare încredere trebuie să ai în tine. Închipuie-ţi că dintr-o pricină oarecare, glonţul ar devia şi n-ar intra acolo unde se cade spre a goni viaţa din corp. Ar trebui să reîncepi şi, între o lovitură şi alta, nevinovatul s-ar zbate, plângând şi ţipând, în zbuciumările agoniei. Te vei fi gândit poate să-l strângi de gât: îndoită asasinare, cu dureri nespuse. Lasă-ţi la o parte ideile caritabile şi să reîncălecăm pentru că noaptea nu făgăduieşte nimic bun unor doi eroi ca noi.

— Tu pretinzi că cunoşti bine toate drumurile din Italia.

— Şi nu le cunosc oare? Dar Florenţa e, departe încă.

— Dar locul indicat spre a depune copilul?

— Lasă-mă să mă orientez, zise Peppino, trecându-şi mâna pe frunte.

— După prima fântână ruinată e o potecă la dreapta, care duce într-o vale; la vreo cincizeci de paşi de coliba unui pădurar, vom bate de şapte ori în uşă.

— Haidem! Strigă Benedict sărind pe cal şi luând copilul în braţe.

— Haidem! Repetă Peppino, încălecând şi el.

Şi cei doi drumeţi îşi urmară drumul.

Peste un sfert de ceas, pe când se înnoptase bine, ajunseră în faţa unei colibe care sta închisă cu tot zgomotul cailor. Peppino sări jos şi bătu cu coada biciului de şapte ori în uşă.

După un moment, uşa aceea se deschise şi cei doi drumeţi văzură pe un individ înalt şi slab, a cărui faţă searbădă, luminată de o lampă aflată în colibă, avea o expresie cât se putea de sinistră.

Obişnuit să vadă în întuneric, acel om aruncă o privire cercetătoare asupra drumeţilor, aşteptând în tăcere ca ei să se explice.

— Prietene, zise Peppino, ai grijă de cal şi pe urmă vino să ne zicem patru cinci vorbe; e un lucru pe care-l poţi face pentru că, fără să căutăm a-ţi face vreo tulburare, venim să ne golim pungile în buzunarul tău.

— Cum? Întrebă pădurarul, căruia cuvântul „pungi” îi căscase ochii mari.

— Da, fă ce-ţi spun şi vino repede; n-ai să te căieşti. În acest timp Benedict descălecase.

Pădurarul luă caii de frâu, arătă drumeţilor coliba şi, după ce coti pe după ea, dispăru.

Benedict şi Peppino rămaseră un moment singuri.

— Aşadar acestuia trebuie să-i încredinţăm pe copilul lui Edmond Dantès? Întrebă Benedict.

— Da. Este însurat şi nevastă-sa, pe cât se spune, e o femeie foarte de treabă.

— Ceea ce n-o opreşte să aibă desigur unele vicii ale bărbatului ei!

— Toţi suntem plini de păcate! Observă Peppino. Şi apoi, copilul încă n-a ajuns la vârsta la care să poată pricepe şi imita viciile. St! Vine cineva.

Peppino nu sfârşise încă acele cuvinte, când se arătă în prag o femeie de vreo treizeci de ani, cu un copil mic în braţe. Figura ei era simpatică şi ochii îi inspirau deplină încredere.

Ea salută cu politeţe pe cei doi călători şi se aşeză pe un scăunaş cu copilul în braţe.

— Leică, îi zise Benedict, uitându-se lung la dânsa, să ştii că, deşi se spun multe despre bărbatul tău eu te socot o persoană cinstită şi foarte bună… Şi când zic despre cele ce se spun, vreau să zic că de la Pisa la Mantua toţi sunt de acord că nu mai este alt vânător mai sigur de…

— Oh! Domnule, să nu crezi tot ce se spune, în genere, bietul pădurar e rău văzut; dar te pot asigura că bărbatu-meu are o inimă de aur.

— Însă lucrul acesta n-are legătură cu pricina pentru care am venit aici; puţin îmi pasă de inima de aur a bărbatului tău.

Am venit să-ţi dau un copil ca să-l creşti.

— Un copil?

— Iată-l.

— Pare cam bolnav, observă femeia, care, sculându-se în sus, examina copilul la lumina lămpii.

— E robust şi sănătos, răspunse Benedict. Acum e obosit de drumul lung pe care l-a făcut, stând pe un braţ nu tocmai obişnuit să legene copii şi rezemat de acest piept de fier. Peste câteva zile de odihnă vei vedea cum va zâmbi lângă copilul dumitale şi cum îi va zice îndată frate.

— Sărmanul! De n-aş părea curioasă, te-aş întreba dacă e fiul dumitale.

— Dacă aş vrea să-ţi răspund, ţi-aş spune: Uită-te la faţa lui şi la a mea.

— Ah! Ah! Se vede…

— Nu vezi nimic, leică, reluă Benedict.

— La vârsta lui…

— Cea mai mare nenorocire pe care o poate încerca e să fie fără mamă.

— Sărmanul!

— Împrejurarea aceasta fatală trebuie să fie un motiv ca să-l îngrijeşti bine. Hai, ia-l în braţe şi pune-l lângă băiatul tău.

— Nu e băiat, e fetiţă.

— Atât mai bine, zise Benedict, îi va fi soră.

Şi dădu copilul nevestei pădurarului şi se aşeză lângă ea. Peppino sta de o parte şi asculta cu luare aminte un zgomot depărtat care abia ajungea până acolo.

— Copilul acesta, zise încet Benedict, are nenorocirea de a fi lipsit de mamă. Acum nu-l pot ţine la mine, că s-ar zice că e fiu al unui păcat… Trebuie să trăiască departe de mine, să nu ştie cui datorează viaţa, să nu ştie în ce lume falsă şi stricată s-a născut. Da, creşte-l întocmai cum îţi vei creşte fiica. Lasă-i să alerge împreună pe câmp şi prin văi, liberi ca fluturii şi ca păsările, învaţă-i să cunoască pe Dumnezeu în tot ce-i înconjoară, de la muşchiul ce creşte pe stânci până la pajura măreaţă ce zboară în aer, până la soarele ce străluceşte pe cer.

Şi dacă copilul te-ar întreba al cui e, spune-i că naşterea lui este o taină pierdută în întunericul nopţii, pe care nimeni nu o poate pătrunde. Celorlalţi care te-ar întreba, spune-le că e al tău.

— Îţi voi împlini dorinţa; voi spune că copilul acesta e gemenul fetiţei.

— Bravo! Deocamdată, ia punga asta: conţine două sute de galbeni şi peste trei luni suma se va îndoi.

— Numele copilului?

— Eduard.

Abia rostise aceste cuvinte şi se auzi în depărtare o împuşcătură.

Femeia se îngălbeni, iar Benedict murmură:

— Bărbatu-tău vânează. Ei! Peppino… Cât de departe crezi să se fi tras împuşcătura?

— Cam la vreo sută, o sută douăzeci de paşi, răspunse Peppino cu siguranţa unui om pregătit la întrebare.

— În ce direcţie?

— În aceea în care ne-am oprit noi acum un ceas şi jumătate. De la colibă până la potecă să fie vreo cincizeci de paşi, de la potecă la fântână alţi cincizeci, mai pune douăzeci de paşi dincolo de fântână şi te pot asigura că în locul acela s-a întâmplat o nenorocire.

— Cum?

— De vreun sfert de ceas tot auzeam uruitul unei trăsuri care alerga repede. Acum am auzit împuşcătura urmată de un ţipăt femeiesc, pe cât mi s-a părut. Trăsura s-a oprit locului.

— Desigur că gloanţele au pătruns pieptul unui cal. Benedict se uită la femeie care devenise tot mai galbenă.

— Cred că vine cineva fuga încoace. Scoală-te şi închide poarta, leică, zise Peppino.

— O fi bărbatul ei, care ne-a pus caii în coşar, răspunse Benedict.

Într-adevăr, peste un moment se ivi pădurarul cu mâinile în buzunar, cu un aer nepăsător şi fără arme.

— Bună seara, prietene, îi zise Benedict cu mult sânge rece. Dă-ne ceva de mâncare, pentru că avem de gând să plecăm înainte să se facă ziuă. Am vorbit cu nevastă-ta şi nădăjduiesc că vei iubi şi tu puţin pe tovarăşul fetei tale.

— Ah! Al fetei… Mormăi vânătorul, uitându-se la nevastă-sa. Fii sigur că de e băiat, îndată ce va putea sta în picioare am să-i dau rămăşiţele unei puşti vechi ca să se joace şi apoi am să-l pun pe şea. ca să se înveţe la călărie…

— Asta vreau şi eu. Copilul acesta trebuie crescut în aşa fel încât să nu se teamă de nimeni şi de nimic, să nu tremure înaintea primejdiilor.

— Ei, muiere, du copiii la locul lor şi pregăteşte cina pentru domnii, zise pădurarul. Se vor mulţumi c-o ciozvârtă de ied şi cu câteva legume din grădină.

— Nu vrei să zici adio copilului? Întrebă femeia pe Benedict, întinzându-i copilaşul.

— Dumnezeu să-i dea putere şi curaj ca să intre în lume!… Murmură Benedict, respingând cu mâna corpul copilului.

Femeia nu stărui şi porni spre fundul colibei. Pădurarul pusese zăvorul la uşă, atârnă lampa de un cui lângă fereastră, parcă ar fi vrut să se vadă flacăra de departe. Pe urmă stătu, mult, lângă geam şi-şi rezemă capul de mâini. Un sfert de ceas a fost tăcere adâncă în colibă.

Benedict sta în picioare cu spatele rezemat de perete şi cu ochii în pământ; părea că cugetă adânc.

Peppino, cu urechea întinsă, părea nerăbdător şi aştepta desigur ceva.

În cele din urmă se auziră nişte paşi pe potecă şi cineva bătu în uşă, pe când un glas bărbătesc zicea:

— Deschide, om bun şi nu te vei căi…

Pădurarul se sculă repede şi se pregătea să deschidă, când, Benedict, alergând iute la el, îl opri.

— Nu vreau să ne vadă, zise el încet.

— Nu e primejdie, murmură pădurarul cu un zâmbet de înţelegere.

— Oricum…

— Veniţi.

Benedict şi Peppino urmară pe pădurar într-o odăiţă mică a colibei.

— Aici sunteţi ascunşi şi în siguranţă ca şi cum aţi fi la zece mile depărtare, le zise pădurarul; uşa asta dă în odaia unde dorm copiii. Puteţi fi fără grijă.

Şi pe urmă plecă să deschidă uşa colibei.

— Oh! Neică, zise un individ care gâfâia, ai putea să alergi în ajutorul stăpânu-meu, a cărui trăsură nu mai poate merge înainte fiindcă i-a murit un cal?

— A murit!

— Da. Un glonte i-a străpuns pieptul cum nu se poate mai bine şi eu aş fi jurat că nu erau tâlhari pe aici.

— Ei! Glontele poate nu ţintea calul.

— Nu, dar pe vizitiu. Foarte mulţumesc, frumoasă observaţie!

— Nu zic asta… E o nenorocire pricinuită de întâmplare poate. O fi scăpat focul unui paznic… Oricum ar fi însă… Dar cine e stăpânu-tău?

— Eşti curios, neică! Stăpânu-meu e un francez, care a stat puţin la Veneţia şi acum merge de la Mantua la Florenţa. Îl poţi primi astă-noapte aici?

— Dar eu aş vrea să ştiu numele celor pe care-i adăpostesc în casa mea.

— E un domn mare, care plăteşte mult. Numele nu te interesează; totul e să fii bine plătit…

— Atunci, tot ce am e la dispoziţie lui şi ce am poţi să vezi; dacă excelenţa sa vrea să-mi facă cinstea de a veni aici, îl primesc.

— Prea bine; mă duc să-l vestesc: deocamdată pregăteşte-te să-l primeşti cât se poate mai bine în ticăloasa ta colibă.

Vânătorul urmări cu ochii lung pe servitor, cum se ducea pe potecă.

— Colibă ticăloasă! Murmură el, ai dreptate; dar în această colibă ticăloasă, câte excelenţe, câţi seniori puternici au cerut cu lacrimile în ochi şi cu glas rugător un adăpost? În cele din urmă, e mai bine să omori un cal decât să rupi o mână vizitiului, în Italia nu e obiceiul să se spânzure ucigaşii de cai.

În timpul acesta, Benedict şi Peppino ardeau de dorinţă să ştie ce se petrecea, Peppino se duse să cerceteze şi Benedict neliniştit, începu să examineze cu o scrupuloasă luare aminte locul unde se afla. Era o odăiţă ca de la nouă până la zece palme de mare: peretele din stânga, din paiantă şi plin de crăpături, lăsa să se vadă înlăuntrul odăii de alături în care ardea un opaiţ, ale cărui reflexe roşietice luminau un leagăn plin cu paie de grâu, pe care stau culcaţi doi copii. Era o uşă în peretele acela; dar închisă pe dinafară.

Benedict vru să cheme spre a cere să se deschidă uşa aceea, când sosi Peppino.

— St! Zise el punând un deget la gură. Au sosit doi călători care vor petrece noaptea aici, aşteptând cai noi pentru trăsură. Sunt convins că pădurarul omoară caii din speculaţie… E un soi de viaţă ca altele.

— Cine să fie călătorii ăştia?

— Nu ştiu, răspunse Peppino. Şi apoi ce ne pasă nouă!

— În orice caz, trebuie să veghem asupra copilului… Călătorii sunt curioşi… Şi eu nu-s de părerea ta… Mă simt îngrijorat… Peppino, vei pleca la Florenţa.

— Ce zici, să plec?

— Trebuie; am să-ţi dau nişte instrucţiuni.

— Ei! Nu plec acum… Pentru că, în cele din urmă, călătorii au servitorii cu ei şi mai bine e să fii doi împotriva a patru sau cinci decât unul împotriva a trei.

Benedict nu răspunse, începu să se plimbe prin odaie şi auzind zgomot puse urechea la perete ca să asculte. Sunetul mai multor glasuri care vorbeau toate odată, trecând prin pereţii găuriţi ai casei, ajungea aşa de nedesluşit la urechea lui, încât îi fu cu neputinţă să prindă o singură frază; totuşi, Benedict recunoscu că o femeie sosise cu acei călători, pentru că uneori se auzea câte o silabă din unele vorbe rostite cu glas slab şi subţire.

Despre înţeles altceva, nu era cu putinţă.

Benedict aşteptă.

Peste o jumătate de ceas, nişte paşi răsunară pe podelele de deasupra capului său; i se părea că se aşeza un pat, auzi închizându-se uşa colibei şi se făcu tăcere peste tot.

Era momentul aşteptat de Benedict ca să prindă câteva fraze;

Într-adevăr observă în curând că nevasta pădurarului vorbea cu un om al cărui glas nu i se părea necunoscut, deşi nu putea izbuti însă a recunoaşte al cui era.

— Aşa e, excelenţă; nu mai e nimeni aici.

— Totuşi e lesne de observat că sub noi e o odăiţă şi că voi nu vă culcaţi într-însa. De ce nu puteţi dispune de dânsa?

— E odaia în care dorm gemenii mei; alături alta în care ne punem instrumentele de muncă şi care nu poate sluji la altceva.

— Ia stai! Îmi vorbeşti de gemeni şi bărbatu-tău spunea adineauri, că n-aveţi decât o fetiţă.

— Ei! Zăpăcitul ăla nici nu ştie ce vorbeşte! Oricum copilul este aşa de slăbuţ, încât nu prea avea mare nădejde ca el să trăiască.

— Ce vârstă are?

— Cam vreo trei ani.

— Sărmanul! Nu ştii ce mult îmi plac copiii; aş voi să-i văd. Benedict tresări şi Peppino făcu o mişcare.

— Dorm.

— Nu face nimic, mă voi uita la ei fără să-i deştept.

— Sunteţi tată? Întrebă nevasta pădurarului.

— Eu, da, răspunse omul oftând.

— Cu ce aer spuneţi…!

— Ei! Cuvântul de „tată” îmi face adesea efectul unui fier roşu pe buze.

— Păcat! De ce?

— Pentru că aşa vrea Dumnezeu, răspunse omul scurt. Şi apoi, el urmă: Hai, arată-mi gemenii. Ah! Te uiţi cu dragoste la ei şi zici, acoperindu-i de sărutări: ce frumoşi îmi sunt copiii! Nu e aşa, leică?

— Ba da.

— Haidem, deci.

— Dar dacă se vor deştepta?… Atunci sunt de o obrăznicie… Toată noaptea mi-ar da de lucru ca să-i readorm.

— Oh! Ce temeri! De câte ori n-am fost eu, în mijlocul nopţii, la leagănul copilului meu fără să-l deştept. Hai, îţi voi face un dar pentru gemenii tăi.

La cuvântul „dar” femeia nu se putu împotrivi şi conduse pe călător în odaia unde dormeau copiii, a cărei uşă se deschise îndată.

Benedict dobândi atunci nădejdea să cunoască cine era omul care vorbea cu nevasta pădurarului.

Peppino începu să se îngrijească, se sculă fără să facă cel mai mic zgomot şi merse lângă Benedict, care se uita printre crăpăturile peretelui în odaia de alături.

Când călătorul intră în odaie şi când lumina roşiatică a opaiţului îi lumină figura, corpul lui Benedict se contractă ca al unui tigru care vede înaintea lui un duşman, îşi trecu repede mâna pe frunte, strânse din dinţi, ca să-i oprească de a scrâşni clănţănind cumva; îşi ţinu răsuflarea care-i era din ce în ce mai grea şi mâna lui strânse apoi mânerul unuia din pistoalele care-i atârnau la brâu.

— Iată-i, excelenţă, zise nevasta pădurarului, ridicând cearceaful care acoperea pe copii, dar aşa încât să nu-i poată vedea.

Contele de Monte-Cristo făcu un pas spre leagăn. Benedict scoase atunci pistolul de la brâu, îl pregăti şi punând ţeava la o gaură din perete căută să ochească pe conte.

— Ce dracu faci? Întrebă încet Peppino.

— Am văzut pe contele de Monte-Cristo, şi-ţi jur că în momentul în care îşi va recunoaşte copilul nu va avea nici atâta vreme cât să-i spună pe nume, răspunse Benedict la urechea lui Peppino.

— Adică un omor?

— St, sau suntem pierduţi.

— Aşteaptă, femeia a lăsat cearceaful la loc.

— Da, dar contele iar a pornit spre leagăn.

— Dar ce, excelenţă, vreţi să staţi aici toată noaptea? Întrebă nevasta pădurarului.

— Ai dreptate, ţi-am văzut copiii, adică am crezut că-i văd.

— Cum?

— Cel de la perete e băiatul ori fata?

— Băiatul.

— Stă cu faţa ascunsă la sânul surorii sale; aşa că nu mi-a fost cu putinţă să-l văd; fetiţa e gingaşă.

— Sărmanii îngeraşi! Strigă femeia. Dea Dumnezeu să fie fericiţi!

— În ce chip socoteşti fericirea pentru ei?

— Să aibă cu ce trăi fără să se teamă de sărăcie.

— Munca dă o asemenea fericire, răspunse contele. Roagă-te de Dumnezeu să-i binecuvânteze. Cum îl cheamă?

— Fetiţa Eugenia, băiatul Eduard.

Contele tresări auzind numele acesta şi după ce se mai uită o dată spre leagăn ieşi din odaie, însoţit de nevasta pădurarului pe care Benedict o „auzi peste un moment zicând:

— Oh! Domnule, sunteţi foarte generos şi când vor fi mai mari copiii am să le spun numele dumneavoastră Cum vă cheamă?

— E de prisos să ştii. E de ajuns ca ei să se roage la Dumnezeu pentru fericirea lui Eduard.

Pe urmă contele sui scara şi intră în odaia de deasupra aceleia în care se aflau Benedict şi Peppino.