Capitolul XLVI Masa săracilor.

Toată grija tinerei mame se concentra de atunci înainte asupra pioasei ceremonii care se apropia; alese şi făcu ea însăşi hainele cu care să se îmbrace fiul ei spre a fi dus la masa săracilor.

În timpul acesta, Monte-Cristo se gândea să protejeze pe cât îi sta în putinţă, pe dezolata fiică a baronului Danglars.

Alergă la nenorocită şi observă pregătirile unei călătorii.

Întrebă cu ce scop se făceau pregătirile acelea şi i se răspunse că cele două franceze plecau.

Contele sui atunci repede scara şi, fără să răspundă slugilor, intră în odăi şi merse prin ele, până ce dădu peste Eugenia şi Luiza. Întâi văzu pe Eugenia.

Era îmbrăcată în haine de jale, palidă la faţă, dar avea aerul hotărât.

— Cum, plecaţi?

— Da, domnule conte, văzând că steaua mea începe să se stingă în norii nenorocirii, mă conformez ursitei şi mă pregătesc să gust o amară şi crudă plăcere, să sorb toată amărăciunea pe care o poate bea o femeie.

— Eugenio, reluă contele apucând-o de mână, felul cum vorbiţi e semn adânc de durere. Spiritul dumneavoastră aşa de sublim se va lăsa a fi zdrobit de cuvintele unui şarlatan, ale unui ţigan, care a vrut să producă impresie asupră-ne, pentru ca să-i plătim bine?

— Oh domnule, reluă Eugenia cu un zâmbet trist, nu ştiu ce mister s-a întâmplat ieri, dar ţiganul a spus adevărul în tot ce mă priveşte. Capul omului pe care l-am iubit şi pe care-l iubesc încă fără să am puterea de a înăbuşi acest simţământ, e aproape să cadă sub spada justiţiei romane.

— Şi nu e cu putinţă de a fi scăpat?

— Nu, pentru că osânditul e Luigi Vampa şi pentru că romanii îi cer capul. Vă veţi mira, că iubesc pe un bandit. Dar, oare, Vampa nu e om ca toţi ceilalţi? Oh, era în el un nu ştiu ce, care-l făcea mai mare decât toţi.

— Eugenio, zise contele, credeţi-mă, nimic nu e cu neputinţă pe lume, când ne ajută Dumnezeu Speranţa şi credinţa. Iată toată înţelepciunea omenească. Speraţi deci şi aveţi atâta credinţă.

— În ce? Întrebă Eugenia, parcă ar fi vrut să zică: „totul s-a sfârşit!”

— În Dumnezeu Eugenio! În Dumnezeu!

— Puteţi spera că Dumnezeu o să ocrotească pe Vampa?

— Pot.

— Cum?

— Am mai cumpărat deja la Roma viaţa unui om, mai pot cumpăra şi pe a altuia.

— Cu ce preţ?

— La un smarald care luceşte deja admirabil pe o armură nobilă, se mai poate adăuga altul. Da, cred, sunt convins! Dreptatea omenească adoarme uneori, cine se laudă mai mult a fi drept, se ademeneşte mai lesne cu averi şi pietre scumpe. Ei, ei, sunt destul de bogat ca să cumpăr o provincie sau un regat. Nu voi putea cumpăra viaţa unui om?

— Oh domnule, murmură Eugenia strângându-i mâna şi vrând s-o ducă la buze.

— Ce faceţi zise contele, trăgându-şi mâna Să ne înţelegem bine. V-am făgăduit să scap capul lui Vampa, dar în schimb, îmi veţi făgădui, să nu părăsiţi nobila carieră în care vi s-a manifestat geniul.

— Vă jur!

— Veţi urma a cultiva arta cântului?

— Vă jur iarăşi!

— Prea bine, nu voi pierde nici un moment spre a-l scăpa pe Vampa şi, dobândindu-şi iertarea, sunt convins că se va face om de treabă, pentru că-l cunosc şi ştiu că, în adâncul inimii, hrăneşte simţăminte generoase.

Contele nu sfârşise de vorbit, când sosi Luiza d'Armilly, în costum de călătorie şi gata s-o însoţească pe Eugenia.

— Nu, draga mea prietenă, acum rămânem la Veneţia, îi zise domnişoara Danglars.

— De ce?

— O rază de speranţă pe cerul negru de care ţi-am vorbit ieri.

— Eugenio, curaj, mă duc să fac tot pentru ca raza aceasta să nu fie trecătoare.

Contele era să plece, dar se opri auzind ce-i spunea un servitor intrat în salon.

— Excelenţa, dumneavoastră sunteţi contele de Monte-Cristo?

— Eu.

— Aşadar, scrisoarea aceasta e pentru dv.

— De unde vine?

— Nu cunosc pe cel care mi-a dat-o, dar mi-a spus că, văzându-vă intrând aici, a crezut, că e bine să vă lase scrisoarea, care vine din Roma adusă de un trimis special.

Eugenia făcu o mişcare. Contele ar fi vrut să citească scrisoarea, mai târziu, după ce ar fi plecat de acolo. Dar ochii Eugeniei îl priveau cu atâta îngrijare şi rugăminte, încât nu se putu împotrivi mutei sale dorinţe. Contele deschise aşadar scrisoarea:

La primele cuvinte o roşeaţă uşoară îi acoperi fruntea şi se depărta puţin de cele două prietene, care, rezemate una de alta semănau cu două acuzate ce-şi aşteaptă sentinţa. Iată cuprinsul: „Excelenţă.

Am aflat că sunteţi în Veneţia, dar nu ştiu ce gânduri aveţi în privinţa lui Luigi Vampa. Vă spun aceasta pentru că sărmanul e în mâna justiţiei şi deasupra capului lui atârnă la un fir de aţă măciuca călăului: aţi jurat să-l ocrotiţi totdeauna şi acum se pare că nu v-aţi ţine de cuvânt. Veniţi deci fără a pierde nici un moment, ori totul e pierdut pentru Vampa!”

Deschid scrisoarea şi adaug: „Am aflat că, într-un moment de furie, Vampa s-a spânzurat în închisoare, dar mai întâi a dat pe faţă înaintea justiţiei relaţiile lui cu dumneavoastră Aud apoi că ambasadorul Franţei are instrucţiuni de la guvernul său împotriva dv., pentru că aţi fi violat şi profanat nişte morminte din cimitirul Pere-Lachaise şi între altele pe al familiilor de Villefort şi Saint-Méran. Nu mai veniţi la Roma şi credeţi pe smeritul dv. servitor.

Peppino zis Rocca-Priori”

Cu toate că, fizionomia contelui rămânea nepăsătoare de obicei şi nu da pe faţă, ce i se petrecea în suflet, de astă dată lăsă a se vedea ceva din senzaţia încercată la primirea scrisorii lui Peppino. Eugenia pricepu expresia figurii lui Monte-Cristo.

— Vreo nenorocire?! Întrebă ea.

— Oh! Exclamă contele mototolind scrisoarea în mâini şi lăsând să-i scape fără voie exclamaţia aceasta:

— Aveţi dreptate; fatalitatea apasă asupră-mi şi a celor care mă înconjoară!

— Domnule, ce vreţi să ziceţi? Contele rămase nemişcat.

— Vorbiţi, vorbiţi, dacă nu, mă veţi face să cred un teribil adevăr! Murmură Eugenia.

— Eugenio! Zise contele apropiindu-se de dânsa şi uitându-se la ea cu o adâncă milă.

— Înţeleg, murmură ea, ştergându-şi o lacrimă.

Se făcu o tăcere adâncă, o tăcere neîntreruptă, decât de suspinele înăbuşite ale Eugeniei.

Nici Luiza, nici contele nu încercară să o consoleze: o lăsară să verse acele lacrimi amare, tribut dureros plătit unei dragoste culpabile şi ciudate care n-avea altă cauză decât violenţa patimii.

După un moment, Eugenia ridică capul: era palidă la faţă, dar liniştită şi senină; se uită la conte cu o privire melancolică. Apoi zise prietenei sale:

— Prietena mea, iluziile au pierit pentru veşnicie. Să plecăm: mama cerşeşte poate în Roma un codru de pâine. Să mergem acolo… Am datorii de îndeplinit…

Şi, dând mâna Luizei, plecă din salon. Contele rămase nemişcat, recunoscând cu uimire adevărul proorocirii ţiganului.

Deja toţi ştiau că, o persoană binefăcătoare şi necunoscută ceruse de a oferi săracilor din Veneţia un banchet care trebuia să se dea în curând.

Autorităţile, grăbindu-se a da permisiunea cerută, respectaseră incognito-ul binefăcătorului şi deci nimeni nu ştia cine era.

Contele de Monte-Cristo, care nu ştia nici el numele acelui om, A trebuii să rămână, curios ca şi ceilalţi, într-acea neştiinţă.

În ziua hotărâtă, se întinse masa hotărâtă.

Era o joi din Aprilie. Se apropia miezul zilei.

Mesele erau întinse în faţa vechii catedrale a Sfântului Marcu şi se vedeau pe ele patru sute de tacâmuri. Patru benzi de muzică cântau necontenit în piaţă.

Ferestrele palatelor vecine erau pline de dame, care voiau să vadă acea pioasă privelişte.

Cele mai ilustre doamne din Veneţia, adunându-se în secret, spre a da şi mai multă strălucire acelei fapte creştineşti, hotărâseră să-şi lase la o parte mândria şi să servească la masă pe săraci.

În sfârşit bătu ora mesei.

Clopotul cel mare al catedralei începu să sune, săracii îşi luară locul la mese şi banchetul începu.

Dar oricâte „silinţe” îşi dădură, curioşii nu puteau afla autorul acelei privelişti.

Contele de Monte-Cristo, în picioare lângă tânăra şi frumoasa lui soţie, care ţinea copilul în braţe, se uita în zadar în jurul său, spre a descoperi pe misteriosul binefăcător. Chiar dacă el se afla în mijlocul acelei mulţimi, aspectul lui nu-l da nicidecum de gol.

Copilul contelui, văzându-se înconjurat de acea mulţime ciudată, se uita mirat şi îngrijat la mamă-sa, parcă ar fi întrebat-o ce înseamnă scena aceea.

— Fiul meu, îi zise Hayde, strângându-l la piept, Dumnezeu dă săracilor ceea ce este al săracilor. Nu e aşa dragă, adăugă ea întorcându-se spre conte, nu-ţi pare uimitoare priveliştea? Nu crezi că am spus adevărul fiului nostru?

— Dragă Hayde, răspunse contele de Monte-Cristo, este în priveliştea asta ceva care-mi face rău. Aş vrea ca ceremonia asta să nu se prelungească, ea nu-mi pare aşa de creştinească…

— Cum?

— Evanghelia a zis: să nu ştie mâna stângă ce face cea dreaptă. Când suntem generoşi nu trebuie să ne trâmbiţăm binefacerea, înţelegi, deci, de ce vorbeam adineauri aşa? Nu numai caritatea domneşte în pregătirile acestea; priveşte pe acele doamne şi vezi dacă vanitatea nu e mai mare decât caritatea? Dar, iată momentul de a da fiului nostru pâinea săracilor. Dezbracă-l de podoabele ce-l acopăr, rupe-i hainele şi lasă-i în vânt părul.

Şi contele ajută pe Hayde să facă ce-i zicea.

— Acum, avem să dăm tuturor o lecţie bună, zicea contele soţiei sale.

Fiul meu, moştenitor al unor bogăţii cu care să cumpere Veneţia, umblă cu picioarele goale, cu hainele rupte şi cu capul descoperit, între săracii cerşetori.

Hayde, a venit momentul.

Hayde, luând copilul în braţe, porni cu el spre mese. În acel moment, câţiva săraci se sculară şi, parcă mânaţi de întâmplare, merseră spre Hayde.

— Prietenilor, le zise dânsa, în numele lui Dumnezeu vă rog, faceţi ca fiul meu să împărtăşească cu voi pâinea pe care o mâncaţi.

Săracii înconjurară pe dată pe tânăra şi frumoasa mamă, întinzându-i o bucată de pâine.

Hayde rupse din ea şi ducând bucătura la gura fiului ei, zise:

— Fiul meu, mănâncă, e pâinea Domnului. Şi acum sărută pe aceşti buni oameni care te înconjoară şi pe care-i vei iubi cum şi ei te iubesc.

Grupul deveni punctul la care se uitau toţi privitorii, care se repeziră grămadă să vadă sublima scenă. Surprins şi totodată răpit de convingerea cerească a Haydei, contele de Mon-te-Cristo fu repede despărţit de soţia şi de copilul lui.

Poporul alerga lacom, curios, dorind să vadă, să ştie.

Şi atunci, punând o sărutare pe obrajii rumeni ai copilului, Hayde, îl puse în braţele unui cerşetor.

Acesta îl sărută şi îl trecu altuia, care făcu acelaşi lucru.

Hayde care-l urmărea din ochi, scoase deodată un ţipăt sfâşietor, care răsună cu o expresie oribilă de durere în mijlocul tăcerii adânci şi generale ce domina atunci în piaţă.

Acel ţipăt fu urmat de un murmur lung, semănând cu mugetul tunetului, al mai multor glasuri omeneşti.

Contele de Monte-Cristo, năpustindu-se prin mulţime, încercă în zadar să ajungă până la nevastă, târât de valul mulţimii.

În curând acea mare de capete începu să se agite ameninţătoare.

Fu o învălmăşeală îngrozitoare.

Toţi ţipau, se agitau şi nu ştiau de ce; şi în acea gălăgie, în acea zăpăceală se auzea un glas care cu ton tânguitor şi sfâşietor, striga:

— Fiul meu! Fiul meu! Era glasul Haydei.

Până când puterea armată să poată linişti învălmăşeala, se întâmplaseră bătăi şi mulţi căzuseră călcaţi în picioare de mulţimea nesfârşită.

Contele, luptându-se necontenit cu valul de lume, înainta mereu spre Hayde; nici un strigăt nu-i ieşea de pe buze; nici o lacrimă nu-i curgea pe obraji şi puterile lui creşteau o dată cu piedicile pe care le avea înainte.

În cele din urmă, după ce mulţimea se risipi, văzu piaţa Sfântului Marcu având cu totul altă înfăţişare. Mesele erau rupte, porţile bisericii, ferestrele palatelor închise; şi gemetele victimelor făceau un concert lugubru pe acel loc de măcel.

Contele, ridicându-se pe baza uneia din coloanele porticului bisericii, roti ochii înflăcăraţi pe scena care se întindea în faţă-i.

Deodată, se coborî şi alergă înspre o femeie, îngenunchiată într-un colţ al pieţei, cu capul plecat şi cu ochii închişi.

— Hayde! Hayde! Strigă el, strângând-o la piept şi ridicând-o în sus, ca pe un copil mic.

Oh! Blestem asupră-mi că am fost un nebun! Apoi, scoţând din buzunar o sticluţă, turnă o licoare verde în gura Haydei care deschise ochii, întinse braţele şi tresări Unde e fiul meu? Unde l-au dus?

— Hayde răspunse contele cu o linişte care făcea un ciudat contrast cu expresia disperată a soţiei sale, „aşa a vrut Dumnezeu!”