Capitolul XLVII O scrisoare.

Toate ziarele repetară istoria acestei ciudate drame.

Poliţia nu izbuti, cu toate cercetările făcute, să descopere cauza adevărată a acelei învălmăşeli, nici să pună mâna pe răpitorul fiului lui Monte-Cristo.

Hayde spunea că, dându-şi copilul în mâna cerşetorilor, văzuse pe un străin apropiindu-se iute, luând pe nevinovata fiinţă şi dispărând prin mulţime, care se deschidea înaintea lui.

Trebui să se recurgă la altfel de cercetări şi percheziţii. Combinând faptele şi confruntând întâmplările, se ajunse la ipoteza că ţiganul trebuia să fi fost învoit cu răpitorul, dacă nu cumva ţiganul şi răpitorul erau una şi aceeaşi persoană; şi deci agenţii poliţiei căutară pretutindeni pe ţigan prin oraş.

Nimeni nu-l văzuse însă.

Misterul cu care el se învăluia nu putea fi pătruns de ochii dreptăţii omeneşti.

În timpul acesta contele primi vizite de condoleanţe, de la mai toate familiile principale din Veneţia Liniştea, resemnarea cu care suferea nenorocirea, îi atraseră simpatiile tuturora.

Cât despre Hayde, ea era neconsolabilă.

Plângea cu lacrimi de sânge pierderea copilului şi de aceea medicii sfătuiră pe Monte-Cristo s-o depărteze dintr-un loc unde durerea ei nu putea fi decât zadarnică.

Contele nu putea cu nici un chip afla cine era răpitorul fiului său, cu neputinţă îi era să afle cauza acestei răpiri până când începu să-şi facă iluzii şi din iluzii vru să capete speranţă. Contele căută să se convingă că o bandă de răufăcători pusese mâna pe copil spre a cere pentru răscumpărarea lui, o sumă mare de bani, îndată ce dobândi speranţa aceasta, el se grăbi a o împărtăşi Haydei, spunându-i că ideea lui era foarte firească, deoarece dânsul cunoştea foarte bine firea bandiţilor italieni.

Multă vreme, foarte multă vreme dură speranţa aceasta.

Hâde însă slăbea de se vedea cu ochii, zdrobită sub povara unei fatalităţi pe care toate averile lui Monte-Cristo nu o putea înlătura.

Atunci, el recunoscu că, dacă în lume totul se supune unei bogăţii nemărginite, omul nu va putea niciodată schimba o iotă din hotărâre Atotputernicului.

— Oh zicea el mă voi fi folosit cumva rău de avuţiile pe care mi le-a dat Dumnezeu? Să vedem N-am curăţit societatea din Paris? N-am ocrotit pe orfani, împiedicând furtul capitalelor ce le aparţineau lor?

N-am unit două inimi pe care răutatea şi intriga voiau să le despartă?

N-am răsplătit totdeauna răutatea? N-am fost neîndurat pentru crimă?

Nu m-am slujit oare bine de _spada pe care Dumnezeu mi-a dat-o în mână? Când oare, sânge „nevinovat a pătat acea spadă formidabilă?

Deodată, contele se îngălbeni, ca şi cum un glas misterios ar fi rostit un răspuns la urechea lui.

Din acel moment nu putu, el care în toate faptele lui de dreptate luase ca dicton că sângele e preţul sângelui, hrăni nici o speranţă.

— Doamne zicea în mormântul familiilor de Villefort şi de Saint-Méran se află cadavrul unei mici fiinţe a cărei moarte este fapta mea. Oh! Viaţa fiului meu plăteşte oare pe a celui stins? Nebunul de mine, m-am crezut iluminat şi am greşit, am greşit ca omul cel mai prost. Ce mic sunt, eu care m-am crezut mare ce slab sunt la prima lovitură a dreptăţii cereşti! Oh fiul meu şi tu trebuie deci să plăteşti greşeala tatălui tău? Oh, aşadar să fie adevărat că greşelile părinţilor cad asupra copiilor până la al patrulea sau al cincilea neam? Da, da, aşa credeam şi făceam eu! Jertfind fericirea fiilor, m-am răzbunat de crima părinţilor! Oh, Dumnezeule, vrei tu să-mi arăţi acum absurditatea unei asemenea legi aplicată de oameni? O cunosc, da, o cunosc!”

Astfel, contele îşi pleca fruntea sub lovitura dreptăţii dumnezeieşti, dar ca om şi părinte, nu neglija nimic spre a-şi regăsi copilul.

Scrise la Paris lui Maximilian Morel, recomandându-i să-i răspundă ori de unde s-ar afla, îi spuse tot ce se întâmplase, şi-l rugă să nu piardă un moment spre a cerceta o urmă, un semn măcar pe unde se afla fiul Haydei.

Peste cincisprezece zile, Rosina, fiica de contrabandişti, veni să întrebe de dânsul la Giudecca.

Monte-Cristo o primi cu liniştea lui obişnuită şi nepăsătoare, pe care o avea în împrejurările chiar cele mai grele.

— Dv sunteţi excelenţă, domnul conte de Monte-Cristo?

— Da

— Daţi-mi voie să vă sărut mâna cu cel mai adânc respect.

— Dar cum şi de ce respectul acesta?

— D-v nu ştiţi pe biata Rosina, dar Rosina cunoaşte pe excelenţa voastră de mult, mai întâi după nume şi apoi pentru generozitatea dumneavoastră către noi.

— Cum?

— Sunt, domnule conte, dintr-o familie care-şi debarca mărfurile în insula Monte-Cristo şi dumneavoastră vă aduceţi bine aminte cu câtă generozitate ocroteaţi traficul părinţilor mei.

— Te înşeli, fiica mea, o întrerupse contele cu severitate, n-am ocrotit niciodată comerţul nepermis al contrabandiştilor. M-am mărginit să nu mă amestec în asemenea treburi şi să nu le pun piedici

— Sfântă Fecioară exclamă veneţiana dar nu e acelaşi lucru?

— Ei, aşa ţi se pare zise contele zâmbind Acum, continuă!

— Noi toţi am jurat excelenţei voastre un adânc şi nestrămutat respect şi eu mai mult decât ceilalţi, pentru că bietul meu tată a primit de la dumneavoastră şi alte ajutoare când îl urmăreau vameşii.

— În sfârşit, ce vrei?

— Să vă dau o scrisoare.

— De unde vine?

— Aceasta e o întrebare la care numai Sfântul Marcu ar putea să răspundă. Mi-a trimis-o sărmanul meu Petre şi tot ce vă pot spune e istoria nenorocitului meu frate; poate că auzind-o veţi putea ghici de unde vine scrisoarea.

— Să auzim mai întâi istoria, zise Monte-Cristo refuzând să primească scrisoarea.

— Ascultaţi-mă atunci. Nu de mult a sosit în portul acesta un yacht, numit „Furtuna” al cărui căpitan e un om ciudat.

— Dracul în persoană, mă prind, zise contele zâmbind.

— Nu, dar de voi crede ce mi-a jurat Petre, el are o mână de mort şi cu acea mână face tot ce vrea.

La aceste cuvinte, fizionomia contelui se tulbură, el privi lung pe veneţiană.

— Acest om, urmă ea, spre a se duce în insula Monte-Cristo, a pus să-l prindă pe frate-meu şi când l-a avut în mână a plecat cu dânsul, acum vreo două luni şi jumătate. Am plâns, am disperat, am căutat un mijloc de a dobândi libertatea lui Petre; dar în zadar, n-am izbutit încă şi numai atât am făcut: că primesc din când în când veşti de la el.

— Şi ce slujbă face frate-tău pe bordul „Furtunei”?

— E pilot, cred; Petre ştie unde e insula Monte-Cristo; de aceea l-au dus cu sila pe bordul blestematului de yacht.

— Pe urmă?

— Pe urmă, mi-a scris ieri, înştiinţându-mă că plecaseră din insulă, unde toate erau liniştite şi-mi trimise această scrisoare din partea căpitanului yahtului către excelenţa voastră. Acum o vreţi?

— Dă-mi-o.

— Iat-o.

Contele deschise scrisoarea şi se retrase lângă o fereastră ca s-o citească, aşezându-se în aşa chip încât Rozina să nu-i poată vedea figura.

Scrisoarea zicea: „Edmond Dantès,

Fiul tău va fi în cea din urmă zi a lui Iulie în grota insulei Monte-Cristo, unde tu vei veni singur, spre a trata răscumpărarea lui.

Căpitanul Furtunei”

— Ei bine, domnule conte? Întrebă Rozina, după ce Monte-Cristo citi scrisoarea.

Contele se uită lung la dânsa fără să-i răspundă.

— Sfântă Fecioară! Exclamă Rozina pe care acea privire o făcea să tremure.

— Ce aştepţi? Întrebă contele.

— Poruncile dumneavoastră

— Vrei să dai răspunsul la această scrisoare fratelui tău Petre?

— Nu, negreşit; mi-ar fi cu neputinţă, pentru că n-am nici un mijloc.

— Nu ştii cine ţi-a dat scrisoarea aceasta?

— Ah! Asta e altă treabă. E Giacomo.

— Cine e acest om?

— Gondolier pe Rialto; el se duce din când în când să le ia dintr-o gaură a unui perete de piatră a canalului Orfano, fără să ştie cine le pune acolo.

— Aşa că de aş voi să răspund la scrisoarea aceasta şi s-o expediez astfel, aş fi sigur că o vor lua de acolo.

— Nicidecum, pentru că am încercat şi eu; am pus o scrisoare pentru frate-meu şi deoarece n-a venit nimeni s-o ia am luat-o tot eu.

— Prea bine şi Dumnezeu să te ajute. Doresc mai ales ca, ieşind de aici, să nu te aresteze zbirii.

— Sfânta Fecioară! Exclamă fata tremurând şi uitându-se rugătoare la conte. Şi pentru ce să mă aresteze?

— Eşti cam naivă, fată! Ce! Stai în relaţii cu o bandă de tâlhari care bântuiesc Veneţia şi fac tot soiul de crime şi crezi că nu e de ajuns?

— Domnule conte, nu ştiu ce vreţi să ziceţi; eu să am de-a face cu răufăcători! Oh! Nu, nu, domnule, nu credeţi aşa ceva; asiguraţi pe zbiri că sunt nevoită, că nu cunosc tâlharii.

— Bine, du-te în pace, reluă contele dându-i voie să-i cadă la picioare. Nu-ţi va face nimeni nimic; dar trebuie să mă faci să mă întâlnesc cu Giacomo, fără ca el să ştie cine sunt.

— Este un lucru lesne, excelenţă.

— Cum? Eu nu-l cunosc.

— În casa mea, colo, mai departe puţin de Giudecca. Şi arătă atunci cam unde se afla casa şi plecă iute aruncând ochii îngrijaţi în toate părţile, deşi contele o asigurase că nu i se va face nici un rău.

Îndată ce plecă, contele citi din nou scrisoarea., în zadar încercă să recunoască scrisul hotărât şi zvelt. Nu-şi aducea aminte de el.

Trebuia ca contele să se ducă în insula Monte-Cristo spre a-şi răscumpăra fiul, căzut fără îndoială în mâna vreunui bandit; contele cunoştea pe acest soi de oameni şi nu ezită să trateze cu ei.

Totuşi, până să nu facă acea călătorie, vrând să se asigure de felul de relaţii care există între Giacomo şi răpitori, se duse acasă la Rozina spre a vorbi cu gondolierul; dar Giacomo nu putu decât să-i repete explicaţiile pe care i le dăduse fata şi contele renunţă la speranţa de a descoperi acel mister.

Nu mai avea altceva de făcut decât să plece fără zăbavă, la insula Monte-Cristo.

Pregătirile se făcură iute de tot.

Luându-şi adio de la familiile care-i dovediseră interes şi mulţumind domnilor Gradenigo pentru splendida primire ce-i făcuseră, Edmond plecă cu Hayde, spre Florenţa unde, folosind diligenţa intendentului său, socotea că va găsi o locuinţă magnifică în împrejurimile delicioasei aşezări cunoscută sub numele de Cascine.