Capitolul XXI Via Appia.

Benedict, cu o dibăcie foarte iscusită, dădu cont baronului Danglars de purtarea baroanei într-un aşa mod încât el crezu tot ce i se spuse.

Şi iată explicarea, sau mai bine povestea.

Baroana, mâhnită de o întâmplare tristă, hotărâse să dispară de pe scena lumii; totuşi, văzându-şi bărbatul cu desăvârşire sărac, crezu bine să i se asigure oarecare neatârnare şi deci însărcina pe Benedict să-i dea actele care-l făceau stăpân pe mica vilă, la care doamna baroană adăugă un capital care, în mâinile speculatoare ale domnului Danglars, era să se schimbe într-un venit bun şi îndestulător pentru cheltuielile zilnice ale unui bancher retras din afaceri. Rămânea acum să-şi dea seama de relaţiile ce existau între Benedict şi baroana Danglars; dar baronul cunoştea prea bine capriciile interesantei sale jumătăţi şi puţin se gândea la rest, din moment ce găsise mijlocul de a-şi îmbunătăţi situaţia. Prin urmare nu întrebă pe tâlhar în privinţa asta, rezervându-şi a-i pune câteva întrebări asupra noii sale situaţii.

Benedict satisfăcu pe cât putu mai bine pe baron, care rămase mulţumit de tot ce se întâmpla. Un singur lucru i se părea ciudat: de ce se dusese să caute o vilă aşa departe de Roma; dar ocupat de noile sale gânduri, nu luă atât de mult seama la acest lucru.

Nu trecuse o săptămână de când era proprietarul vilei şi deja ea începuse a se schimba şi a dobândi oarecare farmec. Grădina fusese curăţită, mobilele scuturate de pulbere, focul se aprinsese prin căminuri şi doi servitori stau cu tot respectul cuvenit aşteptând ordinele noului proprietar al vilei.

Benedict făcu vreo câteva vizite baronului, care-l primea nespus de bine. Într-una din vizitele acelea, el găsi pe domnul Danglars ocupat cu pregătirile casei şi fostul bancher crezu bine a-i face cunoscut că a doua zi trebuia să vină la el fiică-sa, Eugenia.

Pentru aceea începu:

— Ah! Domnule Andrea, nu ştiu dacă trebuie într-adevăr să-ţi cer favoarea soţiei dumitale… Aştept pe cineva mâine şi…

— Nu pot nicidecum dispune de ziua de mâine, răspunse Benedict; dar pot să-ţi dau un sfat care-ţi va fi mai de folos decât prezenţa mea.

— Care?

— Să pregăteşti o odaie şi un pat în care să poată sta, o noapte sau două, o doamnă.

— O doamnă! Exclamă baronul înmărmurit. O doamnă! Dragul meu! Ce înseamnă aceasta? Pe sufletul meu, sunt zăpăcit… Cine e doamna aceea?

— Oh! Fiica dumitale.

— Ce zici?

— Adevărul.

— Dar eşti vrăjitor d-ta?

— Ei, cine ştie!

— Negreşit, din pricina acelui talisman, acelei mâini de cadavru?

— Domnule, strigă Benedict cu un ton aşa de poruncitor încât îngheţă cuvintele pe buzele baronului: de ai putea pricepe o singură dată ce poate mâna de mort, ai tremura cugetând la misiunea teribilă şi misterioasă pe care ea trebuie s-o împlinească-şi pe care o va împlini. Domnule, dreptatea nu trebuie să fie o vorbă deşartă expusă la batjocura lumii! Legea nu trebuie să fie o vorbă goală pe care oamenii o repetă fără a o pricepe… Şi ca să arate acest adevăr, o putere absolută, o voinţă supremă şi atotputernică a scos din mormânt mâna de mort contra celei vii, mândru şi vanitos.

Şi astfel vorbind, Benedict plecă repede din salon, lăsând pe baron foarte viu impresionat de schimbarea rapidă care părea să se fi făcut în sufletul omului aceluia.

Ieşind din casa baronului, Benedict se sui pe calul cu care venise şi în mare grabă porni spre oraş; totuşi, în loc să intre pe barieră, urmă drumul râpos şi intră în celebra via Appia, oprindu-se tocmai în faţa circului lui Caracalla.

Era noapte: luna descoperită inunda cu razele luminii sale palide şi nesigure acea groapă circulară imensă ce se deschidea la picioarele lui Benedict şi în care un poet ar vedea fără îndoială o nesfârşită procesiune de iezme albe care cu ţipătoarele gemete ale vântului repetă ororile pe care le aminteşte numele tiranului.

Benedict nu luă însă de loc seama la acele vedenii şi n-avea altă idee decât aceea de-a desluşi în acea mare ruină umbra unui om cu care trebuia să se întâlnească. Într-adevăr, în curând se arătă acel om, înfăşurat într-o manta închisă şi urmat de alţi doi inşi, cărora le făcu un semn misterios.

Cei doi se depărtară iute şi al treilea porni spre via Appia.

Benedict făcu un pas spre dânsul zicându-i:

— Peppino?

— Excelenţă, răspunse omul oprindu-se locului şi uitându-se împrejur până ce zări pe Benedict.

— Instrucţiunile ce ţi le-am dat?

— S-au executat.

— Ce face Luigi Vampa?

— Cuprins de o patimă tainică care-l domină n-a mai venit e de opt zile în catacombele Sfântului Sebastian, unde ne aveam cartierul general. Camarazii noştri murmură contra părăsirii acesteia, temându-se ca să nu-i fi trădat căpetenia sau să nu fi fugit.

Eu, care în lipsa lui Vampa comand banda, abia am opt oameni sub ordinele mele şi aceştia par şi ei foarte dispuşi să urmeze pilda celorlalţi, dacă Luigi Vampa nu vine mai curând.

— Foarte bine, murmură Benedict; dar n-ai căutat să măreşti bănuielile sateliţilor tăi împotriva lui Luigi Vampa?

— Să mă iertaţi, excelenţă. Am vorbit deja să împărţim. Dar casa e goală pentru că Luigi Vampa a luat tot cu sine…

— Ce-ţi pasă ţie?

— Aşa e, m-aţi asigurat, excelenţă, că eu nu voi avea nevoie de nimic.

— Dar corabia?

— Gata la primul semnal să plece.

— Echipajul?

— Sigur şi hotărât. Căpitanul.

— Ah, excelenţă, răspunse Peppino oftând, îmi spusese-ţi că corabia nu trebuia să aibă decât un pilot ca să comande şi să conducă manevre?

— Aşa e! Acum să executaţi întocmai ce-ţi voi spune. Peppino dădu din cap şi Benedict urmă:

— Poimâine la ceasurile cinci dimineaţă să fii pe bord; yachtul, pe ancoră, mă va aştepta până la şase. Tu părăseşte catacombele şi sateliţii să-şi caute o altă viaţă.

— Oh! Excelenţă, întrerupse pe dată Peppino, de i-aţi cunoaşte… Poate i-aţi întrebuinţa şi dumneavoastră pentru că sunt oameni de inimă şi cuminţi. Vă asigur că e o ocazie foarte bună ca să-i atrageţi de partea dv.

— Ce vrei să zici? Întrebă Benedict cu un aer foarte dispreţuitor.

— Că ar trebui să vă coborâţi cu mine în catacombe, unde ei vă aşteaptă pentru că am îndrăznit să le făgăduiesc sprijinul şi ocrotirea dumneavoastră

— E o nebunie! Am putea fi surprinşi.

— Vedeţi, domnule, reluă Peppino arătându-i în părţi opuse două umbre ce se zăreau în depărtare printre monumentele de pe via Appia, sunt santinele care nu lasă pe nimeni să se apropie, chiar de ar încerca însuşi Luigi Vampa să se apropie.

— Dar la ce-mi pot fi de folos oamenii tăi?

— Ascultaţi-mă: sunt opt şi aceşti opt au fost aleşi de mine ca să echipeze yahtul. Patru dintre ei cunosc toate porturile Mediteranei, cum cunosc eu toate drumurile din Italia. Vor merge deci cu dumneavoastră ori unde veţi vroi şi când nu veţi mai avea trebuinţă de ei şi de mine, vom pleca în Marea Neagră, în Marea de Marmara şi în Arhipelag, unde se pot face treburi minunate.

— Văd că eşti om cu minte, răspunse Benedict, după un moment de cugetare. Hai, mergi înainte, te urmez.

Şi atunci, banditul roman plecă înaintea lui Benedict, pornind pe o potecă piezişă care ducea la o deschizătură făcută în teren şi la intrarea căreia sta o santinelă.

Benedict, urmând pe bandit, coborî scara ce ducea sub o boltă foarte întunecoasă.

În capătul unui coridor lung, lucea o torţă de răşină a cărei flacără roşcată, agitată de vânt, îşi mişca razele pe pereţii subpământeni. Benedict vedea mai multe firide făcute în zid şi care păreau destinate să primească coşciuguri.

Coridorul da într-o sală spaţioasă: pe un altar de granit era pusă o faclă, în faţa altarului se întindea o lespede de marmură neagră, care părea menită să servească de chenotaf cosciugelor răposaţilor depuşi acolo, dar care în momentul acela servea de masă unor indivizi, ale căror feţe, înroşite de reflexul flăcării şi de vin, purtau semnele unei vieţi desfrânate şi vinovate.

Ei ţipau un cântec în cor, al cărui refren era Vendeta! Vendeta! Pe care-l repetau cu entuziasm.

Peppino se opri şi zise zâmbind încet tovarăşului său:

— Să-i lăsăm ca să sfârşească; jură să se răzbune pe Luigi Vampa.

Înainta apoi în centrul vastei săli boltite şi scoţând de la brâu un pistol şi un pumnal, exclamă:

— Sus, prieteni, în picioare! Iată noua noastră căpetenie. Să-i pregătim o „forte-volta” ca să-i dovedim că între noi poate să se creadă în siguranţă.

Bandiţii tăcură, se sculară în sus, se puseră pe două şiruri, unii în faţa celorlalţi şi ridicară braţele înarmate cu pistoale şi cu pumnale, făcând astfel o boltă înspre care Peppino duse pe Benedict.

Benedict trecu îndrăzneţ pe sub bolta formidabilă formată de pistoalele şi de pumnalele ucigaşilor, ceremonie foarte cunoscută şi prin care se da a se înţelege căpeteniei că braţele acelea erau înarmate numai ca să-i apere viaţa.

— Prietenilor, zise Benedict cu faţa întoarsă spre bandiţi, deoarece voi vă încredeţi în mine, mă încred şi eu în voi.

— Da, da, comandaţi, ne vom supune! Strigară în cor bandiţii.

— Luigi Vampa v-a trădat şi în curând veţi fi căutaţi aici de zbirii justiţiei, e nevoie deci ca să fugiţi de-aici. Peppino are deja instrucţiunile mele în privinţa aceasta, îl puteţi urma.

— Oh! Dar răzbunarea? Zise unul dintre bandiţi. Nu vom pleca de-aici fără să ne fi răzbunat pe Vampa.

— N-aveţi grijă, răspunse Benedict. Vampa îşi va lua pedeapsa; sentinţa pe care aţi rostit-o împotrivă-i va fi executată de poliţia din Roma care acum se pregăteşte să prindă pe trădător. De-acum înainte voi veţi fi singura mea familie şi mă însărcinez eu să vă duc acolo unde vă cheamă folosul vostru.

— Trăiască noua noastră căpetenie şi moarte lui Vampa! Strigă banda într-un delir frenetic.

— Peppino, urmă Benedict, dă-mi o cupă plină! Să beau în sănătatea acestor viteji tovarăşi, în pieptul cărora bate o inimă şi există simţăminte mult mai nobile decât au o grămadă de oameni care umblă siguri şi la adăpost printre semenii lor. Şi tăcu.

Peppino îi întinse o cupă plină şi toţi bandiţii stătură gata să facă urări pentru formidabila lor alianţă. Fiul lui Villefort scoase un ura! Duse cupa la gură şi dădu pe gât conţinutul.

Toţi îl imitară.

După aceea, Benedict aruncă cupa care se făcu bucăţi de peretele grotei; şi el strigă:

— Acesta să fie al vostru adio catacombelor sfântului Sebastian, Romei, Italiei. Un viitor de plăceri ne aşteaptă departe de aici. Vreţi aur? Veţi avea din belşug, fără milă. Înainte, înainte! Un Dumnezeu răzbunător mă cheamă pe ţărmurile Orientului unde pregăteşte altaruri pentru jertfele unei răzbunări crude şi fără milă.

Bandiţii aplaudară cu sălbatică voioşie cuvintele lui Benedict şi peste câteva minute catacombele sfântului Sebastian erau pustii.

Facla, uitată pe altar, arse până la sfârşit cu o ultimă licărire, vie, repede şi momentană, parcă repeta şi ea tristul adio al bandiţilor, locului pe care ei aşa de multă vreme îl profanaseră.

Benedict alergă la calul său rămas legat de un monument pe via Appia şi, sărind pe el, porni în galop spre Roma.

— Mergi, mergi! Murmura Benedict dispărând printre lugubrele monumente, ca o umbră sinistră. Un diavol îmi călăuzeşte paşii, mă ajută, mă inspiră cu blestemata lui inteligenţă.

Mâine voi avea tot aurul lui Luigi Vampa, preţul lacrimilor şi suferinţelor tuturor victimelor lui; voi avea apoi şi răsplata făgăduită pentru capul banditului şi cu toţi banii aceştia voi lucra la o altă operă de suferinţă şi de lacrimi. Edmond Dantès, tristă jucărie a groaznicei tale patimi, a fioroasei tale răzbunări, mă voi arăta înainte-ţi, după ce te voi fi făcut să simţi durerile şi spasmurile cu care mâna ta a sfâşiat inima sărmanului meu tată! N-ai ştiut să ierţi? În deşert vei cere iertare! Ai avut îngâmfarea să te crezi puternic ca şi Dumnezeu? Vei vedea îngâmfarea ta zdrobindu-se în mâinile mele ca o sticlă într-ale unui copil.

Edmond Dantès… Trăsnetul care sfâşie norii şi cade în spaţiu nu respectă cedrul mândru, ci mai violent îl izbeşte…!

Peste puţin timp, era aproape de măreaţa clădire a lui Flaviu Vespasian.

Se dădu jos de pe cal şi se văzu pe dată înconjurat de vreo şapte-opt oameni din aceia fără meserie, care furnică în Roma în vecinătatea bisericilor, teatrelor, monumentelor şi ruinelor şi al căror mijloc de existenţă este a repeta tuturor străinilor istoria originii, întemeierii, distribuirii acelor rămăşiţe ale antichităţii care formează cartea veacurilor.

Unul din ciceronii aceia luă frâul calului, poate pentru că era începător numai în meseria de arătător al monumentelor; pe când tovarăşii înconjurau pe Benedict, zicându-i cu cea mai mare politeţă:

— Excelenţă, noaptea e frumoasă; mă puteţi urma.

— Pentru ce?

— Ca să vedeţi!

— Ce să văd?

— Pe Madonna! Monumentul lui Flaviu, monumentul cel mai celebru din Italia şi din toată Europa, unde se puteau aduna optzeci de mii de spectatori! Veniţi şi vă voi arăta cuşca fiarelor şi vă voi explica pe larg toate măsurile ce s-au luat pentru ca dânsele să nu sară asupra spectatorilor.

Benedict răspunse cu un gest de dispreţ suprem pentru supărăcioşii ciceroni şi, trecând prin mijlocul lor, intră în faimoasele ruine ca să caute pe Vampa, aşa cum, cu doi ani mai înainte intrase cam la acelaşi ceas, contele de Monte-Cristo căutând pe acelaşi om, la treisprezece februarie în ajunul primei zile a carnavalului din Roma, în care trebuia să se execute, în piaţa del Popolo, sentinţa de moarte rostită contra lui Andrei Rondolo, vinovat de omor săvârşit asupra respectabilei şi venerabilei persoane a lui don Cesare Torioni preot la sf. Ion Leteranul şi contra lui Peppino, zis Rocca Priori, acuzat de complicitate cu criminalul Luigi Vampa şi cu oamenii din banda lui; cel dintâi trebuind să fie ucis cu ghioaga şi al doilea decapitat.

Cititorii desigur n-au uitat scena în care Franz d'Epinay, exaltat încă de amintirile magice ale peşterii lui Monte-Cristo, văzu, ascuns după o coloană, arătându-se un călător, suind scara pusă lângă aceea pe unde venise el în locul unde sta, oprindu-se pe platformă aproape imediat sub deschizătura rotundă, făcută în boltă şi pe unde se putea vedea cerul presărat de stele.

Ciudată glumă a soartei!

Un om care suferise mult, scăpat ca prin minune din temniţă, ajuns puternic prin bogăţii imense; un om al cărui tată fusese făcut să moară de foame, căruia i se răpise femeia adorată şi care, uzurpând prerogative dumnezeirii, se pusese mai presus de legi spre a îndeplini o răzbunare teribilă, neîndurată, da se întâlniră luigi Vampa într-acel Coloseu, spre a găsi mijlocul să scape de moarte pe un complice al acestuia, pe Peppino.

Şi iată că, multă vreme în urmă, un hoţ, un plastograf, un fugit din ocnă, un ucigaş, se ridica şi el tot ca răzbunător al tatălui său, căzut victima celui dintâi şi cu ajutorul aceluiaşi Peppino, dator contelui de Monte-Cristo şi lui Vampa viaţa, dar făcut ingrat şi sperjur de Benedict, vine în acelaşi loc, căutând pe acelaşi om, cu scop de a-l pierde, nu însă ca să răzbune societatea, ci pentru că acea pierdere intră în socotelile lui, face parte din misiunea lui de sânge.

Şi, într-adevăr, te apucă groaza în faţa şirului de crime ale fiului lui Villefort.

Geniul răului îl inspiră; Satan îl călăuzeşte: totdeauna crima pedepsită prin crimă.

Cel puţin virtutea nenorocită şi prigonită găsea un sprijin în Edmond Dantès, un apărător puternic şi energic, care răspândea binefacerile cu amândouă mâinile şi care, dacă făcea să curgă lacrimi de durere şi de disperare, făcea să curgă şi lacrimi de recunoştinţă. Greşeala lui imensă era aceea de a se fi constituit singur judecător în afacerile lui, fără să cugete că greu lucru e să poţi rămâne drept atunci când mânia te ameţeşte şi ura te orbeşte. Uneori, însă, el auzea glasul lui Dumnezeu, pe al cărui nume îl cinstea.

Era un înger căzut, da; dar un înger care-şi aducea aminte de ceruri.

Dar de Benedict ce să zicem? Decât că era un diavol produs şi aruncat pe lume din infern şi asupra căruia niciodată nu se reflectase o rază din cer!

Conştiinţa lui Benedict va rămâne totdeauna aceea a unui criminal care nu cugetă la nimic bun?

Nu se va folosi el de imensa putere pe care şi-a însuşit-o decât pentru rău şi nu va face nici un bine? Cine poate citi în tainele Providenţei?