Capitolul XXII Coloseul.

Celebrul amfiteatru, care deja servea de petrecere fiilor lui Romul, pare să derive cu numele de la o statuie colosală ridicată de Nerone la poalele monumentului; imensa clădire care arăta toată mândria vechilor romani, a avut pe rând trei numiri; piaţa lui Flavian, circul Roman, circul Fiarelor.

Acest nume ţinu puţin şi se întrebuinţa apoi numai acela de Coloseu.

Benedict dispăru pe scara ce ducea în resturile Tribunei împărăteşti şi de acolo-şi roti ochii prin vastul teatru, parcă ochii lui ar fi putut despica întunericul nopţii.

În locurile unde n-ajungeau razele lunii, licăreau câteva torţe în centrul unor grupe de oameni, cărora ciceronele le explica structura măreţei clădiri.

Fiul lui Villefort, ferindu-se de a se întâlni cu ei, merse în mijlocul ruinelor spre partea numită circul Fiarelor care era pustie; dar auzind nişte paşi se opri şi se ascunse în umbra unei uriaşe coloane din cele care ţin cornişa porticelor. În curând, un om înfăşurat într-o manta neagră, se arătă înaintea ochilor lui Benedict, luminat de o rază tristă şi melodioasă a lunii. Omul acela ţinea ochii aţintiţi pe flacăra roşiatică a uneia din torţele ciceronilor, care strălucea la o mică distanţă.

— Ea este! Murmură necunoscutul, care cu ochii tulburaţi urmărea mişcările flăcării. Ea este! Acea femeie pe care n-o pot uita un singur moment. Sărmanul de mine! Dus de durerea ce mă stăpâneşte şi mă omoară, la ce voi izbuti? Oh! Eugenio d'Armilly, vei fi a mea?

— Vampa este, îşi zise Benedict, în momentul când banditul uitându-se jur împrejur se expuse razelor luminii în direcţia în care sta ascuns ucigaşul parizian.

Lumina torţei care scânteia în partea aceea a ruinelor începu să se apropie de circul Fiarelor şi Vampa se înfiora fără voie. Mergând spre coloana după care sta Benedict.

În momentul acela apărură la intrarea circului două femei, precedate de neobositul cicerone, care întinse braţul în care ţinea torţa, a cărei lumină agitată goni puţin întunericul în adâncimea circului, unde cele două femei îşi aruncară privirile curioase.

— Vedeţi, zise ciceronele, aci e circul Fiarelor: în care ele scoteau urlete de furie şi de foame, înainte de a a fi duse în arenă, de unde erau luate apoi sătule de măcel, cu gura plină de sânge, cu ochii înfocaţi. Mai departe, urmă ciceronele, arătând un loc luminat de lună, era poarta pe unde intrau osândiţii ca să nu mai iasă înapoi.

Aci era tribuna împăraţilor, de unde ei contemplau furia fiarelor şi ascultau cu dispreţ rugăminţile creştinilor şi ale sclavilor osândiţi la acele jocuri barbare şi sângeroase.

Ciceronele tăcu, ţinându-şi în sus braţul cu torţa, pe când ele rezemate una de braţul celeilalte, se lăsau în voia senzaţiilor pe care le produceau asupra lor locul, scena şi explicaţiile călăuzei.

— Luizo, zise cea mai tânără am mare poftă să mă cobor jos în fund, unde atâtea victime au tremurat în chinurile agoniei sub ghearele formidabilelor fiare din Africa şi din Asia; vreau să cuget acolo, pe arena aceea udată cu sângele şi cu lacrimile atâtor mii de femei care-şi strânseseră la piept pentru cea din urmă oară, o fiică, o prietenă, căutând să le apere de dinţii monştrilor. Vino, Luizo; vino, dragă.

Ciceronele aruncă o privire întrebătoare şi inteligentă asupra celor două femei şi rămase nemişcat aşteptând ca să i se facă semn pentru a le însoţi; dar semnul acesta nu-i veni din partea prietenilor, şi, obişnuit cu capriciile vizitatorilor, el se mulţumi a lumina cu torţa treptele scării; pe urmă se aşeză jos, îşi rezemă torţa de o piatră aşteptând cu o eroică răbdare ca ele să se întoarcă, sucind în mâna dreaptă nişte mătănii şi ţinând în stânga o ţigară, pe care o fuma cu cea mai adâncă mulţumire.

Eugenia Danglars şi Luiza d'Armilly ajunseră în Circ, a cărui întindere cea dintâi o măsură cu o privire energică, pe când cea de a doua sta mulţumită să rotească jur-împrejur privirea sfioasă şi repede pe care o avea când nu era pe scenă.

— Te temi, dragă prietenă? Îi zise Eugenia şi de ce? Nu te gândeşti că suntem singure? Amintirile triste ce redeşteaptă acest loc, îţi fac rău? N-am făcut bine, recunosc, să-ţi propun vizita aceasta fără de veste la Coloseu; te credeam mai puţin sfioasă şi lesne de speriat. Oh! Cine şi-ar fi închipuit că umbra nopţii, un bolovan de granit te-ar fi putut tulbura aşa de mult, pe câtă vreme eu sunt aşa de bucuroasă în mijlocul ruinelor acestora. Tăcerea augustă şi solemnă, umbrele solemne aruncate de uriaşele coloane ale clădirii acesteia, pe care veacurile au contemplat-o totdeauna cu admiraţie, amintirile pe care le evocă fiecare piatră, arena aceasta… Totul este în armonie cu spiritul meu!… Oh! Luizo, dacă tu ai fi iubit o singură dată cum iubesc eu, de ţi-ai fi concentrat o singură dată cugetele toate asupra unei singure fiinţe, parte integrală din noi înşine… Oh! Atunci ţi-ar plăcea umbra, tăcerea, singurătatea şi izolarea!

Vampa asculta cu lăcomie cuvintele Eugeniei! Benedict auzea desluşit bătaia violentă şi grăbită a inimii banditului roman pentru, că, după cum am spus, coloana după care el se ascunsese era aceeaşi de care sta rezemat celebrul bandit.

— Eugenio, zise Luiza pricep simţămintele pe care ţi le insuflă această tăcere, această umbră şi această singurătate, în care spiritul tău, liber de orice altă imagine, contemplă numai pe aceea care-l ocupă fără încetare; dar eu, care sunt sub impresia simţământului care-mi domină şi-mi absoarbe toate gândurile, eu, care n-am energia şi tăria caracterului tău, tremur la cea mai uşoară vibraţie. Fiecare piatră îmi face frică şi de după fiecare văd ieşind o figură lugubră care ne aruncă priviri sinistre şi fioroase tocmai ca acele ale fiarelor. Ce vrei? Sunt fricoasă, sunt slabă… Sunt ca toate femeile; într-un singur lucru mă deosebesc de toate celelalte: n-am nici o dragoste.

Eugenia, fără să mai asculte pe prietena ei, înainta melancolică şi gânditoare în circ. Luiza se văzu nevoită s-o urmeze.

— Eugenio! Eugenio! Strigă deodată Luiza, strigând pe prietena ei.

— Te nelinişteşte vre-o iluzie, dragă? Întrebă Eugenia.

— Oh! Nu, nu, nu e o iluzie! Răspunse Luiza, după o mică pauză şi făcând o sforţare spre a vorbi.

— Mâna ţi-e rece, murmură Eugenia. Ţi-e frică?

— Aş vrea să nu-mi fie frică, dar nu mă pot stăpâni.

— Spune-mi, ce-ţi pricinuieşte atâta spaimă?

— Uită-te, zise Luiza arătând cu mâna una din coloane. Acolo este un om.

— Unde?

— Colo, la coloana a patra, numărând de la stânga porticului.

— Nu-l văd, răspunse Eugenia urmând cu ochii direcţia indicată de Luiza.

— Se va fi ascuns, fără îndoială; dar nu m-am amăgit, fi sigură. Am văzut acolo un om.

— Ei, altă închipuire; era umbra coloanei; mă prind că ţi-a părut uriaş.

— Eugenio, Eugenio, hai de aici.

Luiza strânse iarăşi de braţ pe Eugenia, se întoarse în partea scării ca să plece dar se dădu pe dată înapoi, scoţând un ţipăt de spaimă.

— Oh! Doamne! Murmură Eugenia. Luigi Vampa sta în faţa celor două actriţe.

Neclintit ca o statuie, banditul nu-şi ridica un singur moment ochii înfocaţi de pe figura Eugeniei şi privirea lui parcă spunea mai mult decât nu îndrăznea să spună buzele.

Totuşi, situaţia făcea de neapărată trebuinţă câteva cuvinte, pentru că Luigi Vampa închidea drumul celor două prietene. El îşi descoperi capul, îşi lăsă mantaua să-i cadă şi zise:

— Domnişoară, v-am spus că în umbra şi în tăcerea nopţii există un om care ar plăti numai o singură vorbă a dumneavoastră cu o veşnicie de chinuri? Căutând umbra şi tăcerea nopţii, m-aţi întâlnit. Acum vorbiţi.

Spaima pricinuise Luizei dArmilIy un leşin uşor, cum se întâmplă persoanelor nervoase şi biata femeie, rezemată de o bucată de granit, cu faţa ascunsă în mâini nu vedea şi n-auzea pe bandit. Dar îl vedea şi-l auzea Eugenia, neînspăimântată, ci cu un simţământ nespus de teamă şi de plăcere totodată, pentru că în omul din Coloseu recunoscuse pe misteriosul spectator de la teatrul Argentina.

— Domnule! Murmură ea, mă folosesc de această împrejurare neaşteptată spre a vă mulţumi de frumosul dar cu care ne-aţi onorat la ultima reprezentaţie a Semiramidei. Oricine aţi fi dumneavoastră credeţi în adânca mea recunoştinţă.

— Şi nimic mai mult? Întrebă Vampa cu glas surd.

— E tot ce trebuie să vă spun.

Eugenia făcu un pas înapoi ca să readucă pe Luiza în fire; dar banditul făcu un pas înainte şi îngenunchind fără de veste, o apucă de mână.

— Domnişoară, domnişoară! Oh! Dumneavoastră simţiţi foarte mult adâncul simţământ pe care mi-l insuflaţi!

— Uitaţi-l, murmură Eugenia, vrând să-şi depărteze mâinile de buzele înfocate ale lui Vampa, dar n-avu curaj să facă această jertfă.

— Ar fi cu putinţă? Urmă Vampa. Cunoaşte-ţi dumneavoastră toată tăria cuvântului pe care l-aţi rostit? Să vă uit? Oh! Nu, nu, nu pot.

— Sculaţi-vă, plecaţi, zise Eugenia, pentru că această impulsie momentană a simţămintelor ce ziceţi că vă insuflu, ar putea fi socotită drept nebunie dacă ar continua mai mult.

— Măcar un singur cuvânt de speranţă!

— Vă credeţi în drept a-l cere? Întrebă Eugenia.

— Vă rog în genunchi.

— Domnule, aventura aceasta ar sta foarte bine într-un roman… Sper că în mintea dumneavoastră această întâlnire nu va lăsa o urmă mai adâncă decât nu lasă fulgerul în nori; că va rămâne îngropată în umbrele şi în ruinele ce ne înconjoară, şi-unde fără îndoială au mai răsunat deja de mii de ori cuvinte ca al dumneavoastră şi care nu se mai repetau afară de aici. Mâine veţi râde singur de dv. dar de mine, nu.

— Ah! Vă înţeleg, zise Vampa cu un zâmbet plin de amărăciune. Nu m-aţi putea crede, decât dacă timpul vă va convinge de sinceritatea cuvintelor mele.

— Aşa este, răspunse Eugenia. Vedeţi bine că nici nu vă cunoaştem măcar.

Cu toate acestea, Vampa, faimosul bandit care de atâţia ani jefuia împrejurimile Romei, Vampa misteriosul bandit ocrotit de autorităţile civile, acest om de o mare inteligenţă, crezu orbeşte că planurile lui erau combinate într-aşa chip încât să-i satisfacă toate dorinţele, pe când Benedict era să piară omorât de bandiţii lui îndată ce va scoate din gură falsul cuvânt de ordine pe care i-l dăduse el.

Vampa era cu desăvârşire ameţit de delirul simţământului ce-l stăpânea; sângele lui, înfierbântat, îi întuneca dreapta judecată; ochii lui înfocaţi, rătăciţi, nu mai vedeau aşa de bine ca altădată oamenii şi lucrurile. Acel delir al banditului semăna cu delirul care precede moartea, delir care încet, încet se stinge şi lasă pe om într-o zăpăceală fatală, fără durere, fără suferinţă şi în care se face despărţirea veşnică a sufletului şi a corpului.

Benedict, dimpotrivă, liber de orice simţământ care să-l orbească, combina cu sânge rece şi calcula cu mintea limpede până la ce punct trebuia să înainteze ca să nu cadă din Scila în Caribda, adică fără să păţească ceva de la Vampa ori să se compromită în faţa justiţiei.

Dintr-una din acele primejdii scăpase; Vampa, sigur că oamenii săi îl vor ucide când se va înfăţişa la intrarea catacombelor, nu se mai gândi la Benedict, care probabil vizitase pe intendentul poliţiei şi nu avea la ce să se teamă din partea lui.

Vampa ieşi din Coloseu cam la o jumătate de ceas în urma actriţelor şi, înfăşurându-se bine în manta, se duse la hotelul Londrei şi al Globului cum într-un mod sau în celălalt, se numea hotelul din via del Corso.

Merse la Pastrini, care-l primi tainic în micul său birou.

— Ah! Domnule Luigi! Strigă el. Este o bucată de vreme de când nu mai am onoarea şi plăcerea să te văd. Cu ce te pot servi?

— Să-mi găseşti o trăsură cu tot ce trebuie, adică cu un vizitiu cu minte.

— Prea bine. Lucrul e lesne. Dacă vrei, pot să-ţi dau pe cea care a dus acum câţiva ani pe francezul cu milioanele primite la casa Thompson şi French.

— Foarte bine.

— Când îţi trebuie?

— Chiar acum.

— Ah! Te grăbeşti.

— Repede repetă Vampa cu ton poruncitor.

— Totuşi ai să-mi acorzi două-trei minute ca să-ţi spun două vorbe despre nişte afaceri de cea mai mare importanţă

— Hai, spune.

— Înainte de toate, zise Pastrini aghiotantul dumitale nu l-am mai văzut pe aici.

— Dacă ar fi părăsit un singur moment cartierul nostru general, nu şi-ar fi făcut datoria şi mi-ar fi călcat porunca, răspunse Vampa supărat.

— Şi deoarece Peppino n-a venit pe aici, am primit de la un agent particular al casei Thompson şi French, o informaţie foarte importantă pentru d-ta. Ştii că ei se interesează mult de d-ta.

— Cred şi eu! Exclamă Vampa. De câte ori nu le-am readus în casă, pentru un câştig mic capitalurile pe care creditorii li le ceruseră! Casa Thompson şi French n-a pierdut niciodată cu mine.

— Nu zic ba. Şi de aceea, ei se îngrijesc mult de siguranţa dumitale. Agentul particular de care este vorba a venit ieri să-l caute pe Peppino ca să-i spună că un necunoscut, din Franţa de loc, s-a dus la intendentul poliţiei spre a primi răsplata ce se dă celui care te va prinde.

— Ah! Omul acela se crede deja stăpân pe mine? Întrebă Vampa, fără să pară cât de puţin tulburat.

— Speră poate să te prindă, pentru că a cerut ajutorul forţei armate, făgăduind să o conducă el însuşi împotriva dumitale.

— Unde?

— E taina trădătorului.

— Dar numele lui?

— Şi aceasta e o taină între dânsul şi poliţie.

— Şi când se va face prinderea mea?

— Încurând, domnule Luigi; aşadar fereşte-te, gândeşte-te că capul este un capital pe care nu-l putem pierde uşor ca un pumn de gologani.

Vampa scoase un râs ascuţit, al cărui înţeles Pastrini îl pricepu.

— Ah! Trădătorul a luat deja banii pentru prinderea mea! Exclamă Vampa. Ei, Pastrini, ţi-am spus că-mi trebuie o trăsură şi un vizitiu priceput.

— Dar părerea mea? Întrebă Pastrini uimit.

— Nu face nici o para.

— Cum?

— Pastrini, Pastrini! Eşti curios… Şi faci rău, pentru că eu nu pot să sufăr oamenii curioşi.

Pastrini murmură o scuză şi ieşi repede din birou, unde banditul aşteptă să-i sosească trăsura.

Peste o jumătate de ceas, Vampa ieşi din hotelul Londrei, sări într-o trăsură cu doi cai admirabili, pe când Pastrini, apropiindu-se de vizitiu, îi zicea cu un aer misterios:

— Afară de barieră să mergi încet. Excelenţa sa îţi va spune restul.

Vizitiul biciui caii şi trăsura plecă de-a lungul viei del Corso.

Era nouă şi jumătate seara. La zece trăsura ieşise din Roma şi era într-o răspântie; vizitiul se opri şi aşteptă ordinele călătorului. Vampa scoase capul pe uscioară şi zise:

— La Acquapendente!

Pe când Luigi Vampa înainta înspre cetăţuie, baronul urmat de un servitor cu un candelabru în mână, trecuse în revistă noua lui proprietate de la etajul întâi până la cel mai de sus. Pusese să se cureţe toată casa, nădăjduind să primească a doua zi vizita d-şoarei Eugenia şi a prietenei sale d'Armilly. Şi prin urmare el nu pierdea din ochi munca servitorilor, nearătându-se tocmai mulţumit.

— Ei, zise el intrând în salon şi stând pe un fotoliu enorm de lemn aurit, mobilă foarte veche, dar bine păstrată, ordinele mele s-au executat, dar foarte rău.

— Am făcut ce am putut, excelenţă, răspunse servitorul. Dar oricât de curăţate şi de scuturate, mobilele acestea rămân tot vechi. Dacă aţi vrea să le schimbaţi, casa ar fi frumoasă.

— Ce? Ce? Să schimb mobile aşa de vechi… Dar bine, nerodule, numai asta n-aş face. Ştii tu că tocmai pentru că sunt vechi sunt mai preţioase. Ai tu idee ce reprezintă ele?

Servitorul se închină în tăcere, ruşinat. Baronul urmă:

— Mai bine ar fi să-ţi vezi de treabă şi să nu te amesteci în asemenea lucruri, îţi spusesem să-mi găseşti o femeie în vârstă care, să servească de servitoare fiicei mele puţinele zile cât va vrea să stea aici.

— Am găsit, excelenţă, una. E o femeie de aici, o cunosc de mult. A şi venit.

— Prea bine. Dacă nu te pricepi la mobile, cel puţin ţii minte ordinele ce ţi se dau.

— Fac tot ce pot, excelenţă.

— Ia candelabrul, vreau să merg la masă ca să cinez. Haidem.

Baronul, precedat de servitor care îi lumina, trecu printr-un coridor mic şi intră în sala de mâncare, unde un alt servitor îl aştepta lângă un dulap-bufet.

Baronul se aşeză la masă în faţa micului tacâm şi roti jur-împrejur o privire mulţumită, însoţită de un oftat.

— Ei, Danglars! Îşi zicea el. Eşti singur, dar eşti bine deocamdată şi starea ta se va mai putea îmbunătăţi. Trebuie să spun drept; e în lume ceva care mă ocroteşte şi care mi-a făcut până acum mari servicii.

Am crezut până acum că acel ceva era nevastă-mea, care mă răsplătea astfel de hapurile amare pe care mă făcea să le înghit, dar acum mi-a trecut ideea aceasta şi mai încep să cred…

Sunetul clopoţelului de la poarta grădinii, întrerupse scurt monologul baronului Danglars. Servitorii făcură o mişcare dar se opriră uitându-se nehotărâţi la ilustrul bancher retras din afaceri.

Până când el n-a avut timp să deschidă gura, sunetul se repetă cu atâta violenţă încât crezură că clopoţelul era să se spargă în bucăţi.

— Ce este? Striga baronul, sculându-se şi reaşezându-se cu o mişcare repede.

— Sună cineva, răspunseră servitorii.

— Da, repetă baronul. Clopoţelul încă nu s-a spart, aud că mai sună o dată şi fără multe ceremonii. Da, alergaţi, netrebnicilor, urmă bancherul căruia îi venise parcă o subită inspiraţie. Văd bine că mâine va trebui să vă dau pe toţi afară şi să mătur casa de-aşa oameni de nimic. Negreşit trebuie să fie domnişoara Danglars, fiica mea, care se va fi folosit de frumuseţea nopţii pentru a veni să se deştepte mâine dimineaţă în casa mea. Hai, aduceţi încă două tacâmuri, aprindeţi toate lumânările din candelabre, daţi scaune. Ah! Am să-i arăt că inima unui tată e totdeauna gata pentru fiica lui.

Baronul se plimba agitat prin sufragerie, supraveghind modul cum servitorii îi execută ordinele.

Auzi, în timpul acesta, scârţâitul porţii grădinii şi intrând o trăsură care se opri la scara ce da în salonul cu tablourile mitologice zugrăvite pe pereţi. Danglars făcu vreo câţiva paşi spre uşă, dar fu întâmpinat de un servitor care revenea.

— Aşadar?

— Excelenţă, e un domn care-mi spune că e intim cu dumneavoastră şi are mi-a poruncit să las trăsura să intre în grădină.

— Un domn? Ţi-a spus cum îl cheamă?

— Nu, excelenţă.

— Nerodule, în zadar fac eu toate, ai să fii servitor rău, tot ţopârlan îmbrăcat şi încălţat. E un lucru de neiertat. Se poate… Un domn spune că mi-e prieten bun şi acest nerod… Nimic!… Repede… Dă-mi o haină mai cuviincioasă… Hai. Iute. Urcă sus… Du lumină în salon… Am să vă arăt eu cum se slujeşte.

Strigând astfel, Danglars băgase deja pe braţ o mânecă a hainei sale şi se pregătea să îmbrace şi mâneca cealaltă, când vizitatorul se arătă deodată pe pragul sufrageriei, zicând cu un glas batjocoritor:

— Încet, încet, domnule baron, haina nu face pe om!

— Ah! Strigă Danglars, făcând un pas înapoi şi schimbându-se la faţă cu o mână în haină şi cu alta goală.

Noul sosit zâmbi şi, înaintând cu curaj, se aşeză la masă înaintea unui tacâm: Baronul abia se mai putea ţine pe picioare, care i se îndoiau de la genunchi; el se întoarse şi făcu un pas ca să se rezeme de zid.

— Domnule Danglars, zise noul sosit, hotărăşte-te, adică îmbracă-te cu haina pe care pari s-o uiţi, ai nevoie să dai ordine servitorilor şi cred că nu vei întârzia mult, pentru că altfel bucatele vor fi reci cu desăvârşire.

— Sigur… Reci… Da îngână baronul, cu glas înăbuşit.

— Aşadar, dă ordinele. Ei da, parcă ţi-ai fi pierdut capul.

— Da… Negreşit, bine ai zis.” Aşadar am ordine de dat? Şi adică… Nu ştiu bine.

— Ah! Am să vă explic… Porunceşte să mi se pună trăsura în şopron. N-ai cumva un grajd?… N-aş vrea ca să sufere caii.

— Pe cât văd, cunoşti casa… O cunoşti toată… Şi-i cunoşti pe toţi, observă baronul, uitându-se cu ochii căscaţi, mari la noul sosit.

— Tocmai aşa cum ai spus, dar deocamdată, dumneata pierzi un timp foarte preţios şi fără să faci nimic. Cina se răceşte şi dacă nu vrei să dai porunci, le voi da eu…

— Să se pună îndată trăsura în şopron şi să se aşeze caii în grajd…”

— Ah! În cele din urmă! Dar nu e de ajuns… Ascultă, urmă domnul acela întorcându-se către servitor care se pregătea să plece. Vizitiul să mănânce cu noi şi pe urmă să i se dea un felinar şi o manta ca să se acopere când va dormi. Du-te.

Şi întorcându-se către celălalt servitor, urmă:

— Tu te poţi duce: domnul baron îţi dă voie. Servitorul observând că baronul nu contrazicea ordinul, se înclină şi plecă. Rămaseră singuri.

— Sunt convins, domnule, zise Danglars cu o oarecare sforţare, că noi nu ne înţelegem bine: fără îndoială ai greşit.

— Tot ce se poate. Dar în ce privinţă?

— În toate privinţele, îmi pare.

— Atunci eu nu te înţeleg pe d-ta, domnule baron. Deocamdată să cinăm, că azi nu am făcut încă această importantă treabă.

Baronul, bucuros ar fi rămas nemâncat în seara aceea; trebuia însă să se arate curajos. Se apropie deci ţinându-se de pereţi şi se aşeză la masă, lăsând, între dânsul şi nepoftitul său musafir un loc şi un tacâm.

— Pe cât văd nu mă aşteptai numai pe mine. Credeai că poate am să vin cu altcineva.

— Ca să vorbesc drept nu te aşteptam nici pe d-ta, nici pe altcineva, adică socoteam să cinez singur.

— Ia vezi şi eu tocmai am hotărât contrariul. Patima mea este să călătoresc noaptea.

— Şi noaptea e frumoasă… Cam caldă însă, nu ţi se pare şi dumitale? Întrebă baronul, ştergându-se pe frunte şi pe faţă cu batista.

— Baroane, ce faci? Ai pus batista în farfurie în loc s-o pui în buzunar.

Bancherul se roşi şi se grăbi să-şi îndrepte greşeala.

— E o bucată de vreme de când nu ne-am văzut domnule Danglars. Din seara aceea când am avut cinstea să-ţi ofer ospitalitate în palatul meu.

— Frumos palat! Mormăi baronul. Ticăloşii ăştia de tâlhari au mania să numească palat hrubele în care se ascund.

— Ce e drept, a trebuit să suferi gluma pe care ţi-a făcut-o contele de Monte-Cristo, dar nu poţi tăgădui că ţi-a dat o cină bună. Dar de prisos am mai vorbi de trecut, deoarece el nu se mai poate schimba. Pe viitor să ne gândim numai la prezent: doresc ca să am, în noaptea asta, patul meu în odaia dumitale.

Bietul baron simţi că i se zbârli părul în cap şi un fior îngheţat îi trecu de-a lungul şirei spinării.

— Patul dumitale! Strigă el. Patul dumitale?

— Ce vrea să zică mirarea asta, dragă domnule baron? Ori în casa dumitale nu e obicei să te culci în pat ca să dormi?

— Nu este însă obiceiul…

— Ce?

— Un lucru aşa de nou… Răspunse în cele din urmă baronul, lăsând să-i cadă cu o adâncă descurajare cuţitul şi furculiţa din mână pe taler.

— Ah! Pricep. Dar totuşi trebuia să te aştepţi că eu voi petrece noaptea în casa dumitale.

— Nicidecum răspunse el cu un zâmbet silit.

— Ei, ei domnule Danglars, te pricep de minune.

— Dumneata?

— Pe cinstea mea, urmă Vampa; te înţeleg, şi-ţi voi face toate scrupulele să-ţi piară. Ce zici? N-ar fi bine să ne culcăm de acum? Eu aş avea nevoie de odihnă.

— Ah! Ucide-mă o dată pentru totdeauna! Exclamă Danglars sculându-se în sus, tremurând tot. Ucide-mă, dar fii sigur că nu vei mai găsi în casă la mine o sumă egală cu cea pe care mi-ai furat-o în ruina dumitale.

— Să te ucid! Domnule baron, reluă Vampa, sculându-se şi el în sus. Să ucid şi pentru ce? Ce înseamnă asta? Cred că începi să baţi câmpii. Nu cumva ai uitat ce ţi s-a spus?

— Dar ce mi s-a spus? Ce altă idee îţi trece prin cap?

— Ah, da uituc mai eşti, domnule baron… Trebuie, cum zice proverbul, să-ţi pun punctele pe i. Te voi ajuta aşadar să-ţi vii în fire. De, azi sunt bun. A venit aici un compatriot al dumitale Benedict care, după câteva cuvinte schimbate cu dumneata a avut cinstea să-ţi dea un lucru de mare valoare, nu ştiu dacă în hârtii ori în metal sunător; dar, probabil şi în unele şi în altele.

— Şi pe urmă? Întrebă baronul schimbând feţe, feţe.

— Pe urmă… Dar ce cap ai? Omul de care-ţi vorbesc, amabilul domn Benedict, ţi-a vorbit despre mine… Şi iată-mă aici

— În sfârşit! Ce e comun între dumneata şi Benedict?

— Întrebarea e hazlie, răspunse Vampa cu mare răceală. Baronul căscă ochii mari şi banditul, văzându-l că tace, urmă:

— Acum… Nimic.

— Atunci, ce vrei de la mine?

— Ce ne-am învoit!

— M-am învoit eu la ceva?

— Ah! Asta e prea din cale-afară. Să sfârşim o dată, domnule baron, zise Vampa, care începea să-şi piardă răbdarea.

— Să sfârşim, răspunse la rândul său Danglars; nu cer nici eu altceva.

— Crezi că ai primit bani prea puţini şi socoţi fără îndoială că vizita mea trebuie să-ţi producă mai mult. Nu mă uit la asemenea bagatele, eu n-am fost niciodată bancher, ca d-ta. Poftim punga, domnule Danglars, ia-o, dar fii deştept.

Şi Vampa aruncă punga pe masă, înaintea baronului, care din ce în ce, pricepea mai puţin.

— Te asigur, urmă banditul văzând că baronul ezita, că conţine îndoit de cât ai primit deja. Este punga unui bandit roman, adăugă el cu o mândrie sălbatică, golind repede punga şi vărsând aurul înaintea lui Danglars.

— Să vedem, acum suntem de acord.

— Dar ce vrei de la mine?

— Un lucru foarte simplu. Ospitalitatea pe ziua de azi şi pe cea de mâine.

Baronul tresări, dar deja mâinile lui pipăiau aurul banditului, şi-metalul acela linişti spiritul tulburat al nobilului Danglars.

— Să mă ia dracul de-am înţeles ceva din afacerea aceasta, cugetă baronul, strângând banii. Fie cum va fi, voi presupune că am fost în astă seară la comedia franceză şi că n-am asistat decât la actul al doilea, sunt în mijlocul unei intrigi fără să o cunosc deloc şi fără să pot da de capătul firului. Iată-mă la ordinele dumitale, domnule Vampa, urma el cu glas tare, însoţindu-şi aceste cuvinte cu un zâmbet din cele mai gingaşe.

— Aştept pe ale dumitale, domnule baron, zise Vampa.

— Voi avea plăcerea să-ţi cedez patul meu şi mă voi culca pe canapeaua din odaia mea, pe care dorm ziua.

— Oh! Dar…, vei dormi rău.

— Nicidecum; şi-apoi mă voi culca târziu. Am de scris nişte scrisori unora din Franţa.

— Cum vrei.

Baronul chemă pe servitori, le spuse să lumineze apartamentul şi să pregătească patul. Peste câteva momente, Vampa şi el ieşiră din sufragerie ca să se ducă în odaia baronului.

Vampa nu se dezbrăcă; se înfăşură în cearşaful patului şi rămase de pază spionând toate mişcările baronului care, stând la un birou mic, răscolea prin nişte hârtii, foarte ocupat să scrie o scrisoare.

După ce sfârşi de scris, se răsturnă pe spătarul fotoliului şi începu să cugete.

— Vizita „prietenului” Vampa îmi strică toată plăcerea la care mă aşteptam azi dimineaţă… Dar, în sfârşit, patru mii de galbeni merită o jertfă; şi Eugenia, vestită de scrisoarea aceasta că o afacere mă cheamă departe de aici, îşi va amâna pe altă zi vizita.

Vampa, care parcă îi ghici gândul, făcu o mişcare; baronul se înfiora dar văzându-şi musafirul întins liniştit în pat, îşi urmă adâncile lui reflecţii.

— Ah! Cred că încep să pricep primul act al comediei. Autorităţile romane orbite de a tolera minunăţiile domnului Vampa, au început să-l urmărească şi renumitul bandit, s-a văzut nevoit să caute un adăpost. Şi iată, desigur, de ce m-a onorat cu vizita lui; a venit să caute un azil la mine, ei! A plătit binişor o noapte în casa mea… Un bandit formidabil… Un bandit al cărui cap e pus la preţ… Zău, zău, Danglars, soarta îţi este favorabilă. Apoi zâmbi cu mulţumire.