Capitolul XXIV Comedia se încurcă.

În zori, un servitor al baronului primind de la el un ordin particular, ieşea din casă şi se pregătea să treacă prin grădină, când glasul lui Luigi Vampa îl opri în loc.

— Ei, îmi poţi face şi mie un serviciu?

— Sunt la poruncile dumneavoastră excelenţă.

— Pe cât văd, ai să treci pe lângă grajd; bate tare în uşă ca să deştepţi pe leneşul de vizitiu care doarme şi acum şi dă-i banii ăştia ca să-şi poată plăti de băut prin vreo cârciumă din vecinătate.

— Negreşit.

Servitorul luă o monedă de argint şi plecă. Vampa sui înapoi scara şi intră în salon, unde întâlni pe baron care pornise după el să-l caute.

— Nu pot dormi târziu; aerul dimineţii îmi face bine.

— Ca şi mine, domnule Vampa. Când se crapă de ziuă, nu mai pot, trebuie să mă scol.

— Acest obicei nu este însă dintr-acelea ale unui milionar.

— Ei! Eu sunt un milionar fără milioane, zise baronul, oftând adânc.

În timpul acesta, servitorul bătea tare şi de repetate ori în uşa grajdului şi, peste cinci minute, vizitiul deşteptat din somn alergă să deschidă.

— Ce este?

— Stăpână-tău îţi trimite banii ăştia, prietene; cred că pentru ca să te aperi de frigul dimineţii.

Vizitiul primi moneda şi zâmbi cu un aer viclean, aruncând asupra servitorului o privire bănuitoare şi măsurându-l bine de sus până jos.

— Aşteaptă, zise el încheindu-se la haină şi luându-şi pălăria. Deoarece mi-ai adus bani de băut, e drept să nu rămâi cu gura uscată; vom dejuna împreună.

— Îţi mulţumesc… Dar mă grăbesc.

— Astăzi! Nu te uita la stăpâni. Ei totdeauna sunt grăbiţi. Dar o slugă cuminte, oricât s-ar grăbi de mult găseşte puţină vreme ca să golească un pahar. Hai, hai.

— Mulţumesc, ţi-am spus că este cu neputinţă.

— Unde dracu alergi cu atâta furie? Mă prind că ai de dus vreo scrisoare!

— Ai ghicit. Mă duc în oraş. Am un drum lung de făcut.

— Te duci pe jos?

— Da. Patru ceasuri de drum, numai de nu mi se va întâmpla…

— Ce?

— Să scurtez drumul.

— Cum?

— Întâlnind persoana căreia trebuie să-i dau scrisoarea.

— Ai făcut foarte bine să vorbeşti, prietene, fiindcă eu îţi pot fi de mare folos.

— Ce fel?

— Plec cu trăsura în oraş şi în cazul acesta, fiindcă picioarele cailor mei sunt mai bune decât ale oricăruia dintre noi, vom avea vreme să sorbim o carafă; pe urmă te vei sui la spatele trăsurii şi vom călători fără oboseală.

— Mi se pare că te-ai gândit bine şi-ţi mulţumesc din adâncul inimii.

— Eipiară supărările şi cel care se gândeşte la ele! Exclamă vizitiul luându-l de braţ şi alergând cu el spre o cârciumă aflată puţin mai departe de drum.

În timpul acesta ceasurile treceau. La şapte, baronul Danglars era să dejuneze cu Luigi Vampa, când amândoi văzură pe fereastra sufrageriei intrând în grădină o trăsură care, ca şi a lui Vampa în seara din ajun, se opri la scara cea mare.

Baronul făcu o săritură de pe scaun şi Vampa îşi păstra fizionomia lui nepăsătoare, mărginindu-se să zică:

— Aşteptai, aşadar o vizită?

— Eu… Oh! Dar cine să fie?… Nu-mi pot închipui…

— Într-adevăr… E de necrezut… Eu nu mă aşteptam.

— Domnişoara Eugenia Danglars şi domnişoara Luiza d'Armilly, anunţă servitorul deschizând uşa.

— Cum? Exclamă baronul, rămânând ca trăsnit.

— Cred că domnişoara Danglars trebuie să fie fiica dumitale?

— Da… Da… Ah, lucrurile se încurcă rău, mormăi bancherul în sine… Dumneata poate domnule, nu, vei voi să fii văzut şi în acest caz dă-mi voie ca…

— Dimpotrivă, domnule baron; îmi voi prezenta cu toată plăcerea omagiile mele domnişoarei Danglars.

— Dar numele dumitale? Îi zise încet şi tremurând fostul bancher, numele dumitale este aşa de cunoscut că… Îmi vine o idee; ia deocamdată un nume fals…

Vampa zâmbi şi răspunse:

— Mă învoiesc, domnule baron; alege-mi dumneata unul pe care-l vei crede de cuviinţă.

— Numele unei familii ilustre, de pildă.

— Fie, răspunse Vampa, a cărui figura se acoperi repede de un nor.

— Şi, atunci toate vor merge bine, urmă baronul, pregătindu-se ca să iasă şi făcând un semn lui Vampa care rămase pe scaun.

Domnişoara Danglars şi prietena ei stăteau în salonul cu picturile examinând cu o privire curioasă mobilele antice.

— Dragă prietenă, zise Eugenia îţi proorocesc că vom petrece o zi plăcută şi vei vedea că n-am să fiu un prooroc mincinos. Cunosc pe tată-meu! E un om bun, la urma urmei şi ne va face să râdem cu ideile lui noi. Simt că şederea aceasta la ţară îmi va face bine şi de aceea m-am grăbit să vin.

Tocmai atunci baronul intră în salon.

Fizionomia lui Danglars, deşi el se prezenta cu demonstraţii de cea mai mare bucurie, avea ceva zăpăcit şi sperios care nu scăpă din vedere Luizei d'Armilly.

Eugenia alergă să sărute mâna tatălui ei şi Luiza îi făcu un salut foarte gingaş.

— Vezi, tată, îi zise Eugenia, Vezi cu ce grabă îţi înapoiez vizita; să nu crezi însă, că exactitatea aceasta provine de-acolo că mă tem să nu-ţi rămân datoare cumva.

Tată-său era să răspundă; dar, făcând gestul cuiva care-şi schimbă ideea, zise:

— N-ai primit azi o scrisoare de la mine?

— O scrisoare? Nu.

— Eu am scris şi trimis una. Se vede că servitorul nu v-a întâlnit pe drum.

— Şi ce-mi spuneai în acea scrisoare?

— Oh! Nimic, nimic! Acum nu ne mai poate interesa; era un simplu sfat…

— Voi primi totdeauna sfaturile dumitale şi sunt gata să mă conformez lor…

— Scumpa mea fiică! Exclamă baronul Danglars, strângând-o în braţe. Ah! Domnişoară d'Armilly! Ah! Ce ziceţi de mica mea proprietate? Am cumpărat-o cum vedeţi în rea stare, dar antichitatea asta-mi inspiră un respect aşa de adânc că m-am hotărât să nu o aduc în conformitate cu gustul modern.

— Şi vei face foarte bine! Eu ţin foarte mult la aceste moaşte ale veacurilor trecute, răspunse domnişoara d'Armilly; cred că Eugenia este de părerea mea.

— Îmi pare foarte bine, zise baronul foarte îngrijat şi uitându-se pe furiş în lungul coridorului care ducea în sufragerie şi în care se vedea figura sinistră a lui Vampa stând la masă, de care îşi rezema braţul, ţinându-şi faţa între mâini.

Danglars făcu o sforţare, şi, luând de mâini pe Eugenia, urmă:

— Fiica mea, nu e o vizită de ceremonie… Nu-l vei întâlni în salon… Aşa fără multă etichetă…, dejunul e gata şi voi avea cinstea să ţi-l prezint…

— Nu înţeleg bine, tată, zise Eugenia, observând confuzia care o făcea tatăl ei între dejun şi vizită şi neputând ghici pe cine avea să-i prezinte.

— Ai vorbit de o vizită care nu e de ceremonie… Domnule baron, zise Luiza şi noi pricepem bine că a noastră nu trebuie să fie astfel.

— Ce zici, Luizo? Tata nu putea să facă aluzie la vizita noastră… Ceremonii cu noi! Numai presupunerea ar fi injurioasă! M-aş supăra cu adevărat. De cine vorbeşti, tată?

— Ce, încă nu am spus… Că aveam… Un musafir?

— Şi cine e?

— Ah! E un coborâtor dintr-o familie de prinţi, răspunse Danglars asudând tare… Este un Romanelli-Spada.

Puterile baronului erau sleite şi când el rosti aceste cuvinte rămase zdrobit.

— Nu-l cunosc, zise Luiza.

Baronul plecă capul şi, luând pe Eugenia de mână, porni spre sufragerie; Luiza, poftită de baron, merse înainte.

Ajungând în capul coridorului, văzură pe Vampa sculându-se în sus şi, cu o nepăsare stoică, părând a aştepta să fie prezentat domnişoarei Danglars.

— Fiica mea, domnişoara d'Armilly am onoarea să vă prezint pe domnul Romanelli Spada.

Eugenia ridică ochii asupra lui Vampa şi pe dată tresări, rezemându-se brusc de braţul baronului care observă tulburarea fiicei sale.

— Ah! Murmură el foarte îngrijorat. Afacerea se încurcă. Se vede că se cunosc!

Eugenia văzând repede greaua poziţie în care se află, îşi rechemă toată prezenţa de spirit şi salută pe pretinsul Spada cu un zâmbet plin de dulceaţă.

Fiica lui Danglars nu petrecuse încă o dimineaţă aşa de plăcută.

Stând lângă tată-său, i se părea că el a pierdut fosta-i asprime dobândită prin necontenita lui prezenţă în mijlocul cifrelor şi a socotelilor. Era aproape de prietena sinceră şi credincioasă, pentru care avea o iubire foarte pasionată şi în faţa ei sta omul care-i insufla o dragoste adâncă, o dragoste cum numai o dată se simte în viaţă, dacă se simte.

Ceasurile, nedespărţite surori care necontenit se scurg pe pământ, încete, dacă duc cu dânsele suferinţe şi dureri, repezi, dacă sunt întovărăşite de plăcere şi de veselie, zburau repede ca gândul şi Eugenia vedea cu părere de rău dispărând acea dimineaţă, acea zi care fusese cea mai frumoasă din viaţa ei. Ah!