Capitolul XXV Răpirea.

Fără ca Eugenia să-i fi spus un singur cuvânt asupra musafirului baronului, Luiza recunoscu îndată că el era omul care insuflase prietenei sale o dragoste violentă. Luiza zâmbea prietenei sale, când, în timpul zilei, Eugenia o îmbrăţişa strâns şi-şi ascundea la sânul ei fruntea aprinsă: în acele zâmbete dulci, în acele priviri prietenoase pe care şi le adresau una alteia era mai multă expresie, mai mult adevăr decât şi-ar fi putut spune.

Vampa stătu necontenit mut şi melancolic. Pe fruntea lui vinovată se vedea pecetea simţămintelor brutale care-l dominau. Privirea lui impură se aţintea cu lăcomie pe comorile sânului Eugeniei şi aceasta se înflăcăra şi mai mult. Eugenia simţea că el o stăpânea, că nu putea să reziste, că nu-şi putea nici măcar ascunde tulburarea. Vulturul îşi fermecase prada. Vampa observă cu îngâmfare puterea care o avea asupra Eugeniei.

— Oh! Ea mă iubeşte, mă iubeşte exclamă el în delir, văzându-se singur în grădină. Nu poate nici să se ascundă. Mândria ei de femeie, mândria ei de artistă, totul se pleacă sub povara privirii cu care o farmec, cu care o mănânc din ochi.

Vampa încrucişa braţele şi rămase multă vreme gânditor. Fruntea lui încruntată dovedea parcă cugete de crimă; privirea lui tulburată şi nesigură manifesta dorinţa brutală care-i ardea sângele.

Soarele aruncă pe acea verdeaţă de toamnă cele din urmă raze palide ale lui şi acele raze parcă dau un melancolic adio pământului până în ziua următoare.

Danglars, văzând că se îndeplinea proorocirea lui Benedict, începu să cugete matur la cele ce se petreceau, să mediteze la acea comedie, al cărei mister nu putea deloc să-l priceapă; după prânz nu mai văzuse pe bandit şi lipsa aceea-l punea într-o mare grijă, grijă care crescu aşa de mult, încât el hotărî să-l caute.

Îşi luă deci voie să se depărteze un moment, sub pretext că trebuia să îngrijească de pregătirea odăilor, în care Eugenia şi Luiza trebuiau să petreacă noaptea. Ieşi din salon şi călăuzit de o teamă nedesluşită, de un instinct oarecum firesc, se grăbi să se urce în odaia sa spre a vizita scrinul.

Eugenia, văzându-se singură cu Luiza, îi dădu braţul şi coborî cu dânsa în grădină, pornind să se plimbe pe aleile ei.

Un gând nedesluşit, ca şi teama baronului, călăuzi pe Eugenia pe acele poteci singuratice şi întunecoase. Frunzele uscate care acopereau pământul sub picioarele lor, pe când altele, mişcate de vânt, le cădeau din copaci pe frunte parcă ar fi vrut să le dea o înştiinţare misterioasă.

Lacrimi involuntare tremurau pe genele Eugeniei şi se uscau căzând pe obrajii ei înfocaţi. Luiza nu îndrăznea să-şi scoată prietena din acea meditaţie; mergea lângă dânsa, abia răspunzând cu un zâmbet suav la privirile duioase şi rugătoare pe care i le arunca din când în când Eugenia.

Deodată, la cotitura unei alei, Luiza tresări, observând la o oarecare distanţă figura tristă a lui Vampa, ai cărui ochi înfocaţi străluceau în umbra care începea să se întindă în acea parte a grădinii.

Eugenia îl văzuse şi dânsa.

Fu un moment de nehotărâre şi de tăcere.

A se întoarce ar fi fost a-şi mărturisi înfrângerea unui bărbat, ale cărui purtări, al cărui nume dovedeau un perfect gentilom. Deci Luiza merse înainte cu Eugenia şi Vampa înainta ca să le vorbească.

— În grădina aceasta se respiră un aer admirabil; şi nu cred că am avut rea idee de a veni aici, deoarece ideea aceasta aţi avut-o şi dumneavoastră, domnişoarelor.

— Aşa e, răspunse Luiza. Totuşi seara devine cam răcoroasă şi nopţile de toamnă fac să se dorească mai mult atmosfera călduţă a unui salon decât aerul unei grădini.

Eugenia îi aruncă o privire rugătoare.

— Voi avea plăcerea să vă însoţesc, zise Vampa. Eugenia ar fi preferat aerul răcoros şi răcoritor al grădinii, atmosferei călduţe a salonului, dar nu avu putere să rostească nici un cuvânt şi se lăsă dusă de prietena ei.

Vampa merse pe lângă dânsa.

Ajungând la scară, el lăsă pe Luiza să se suie şi când Eugenia se pregătea încet s-o urmeze, îi zise cu un glas care tremura şi părea că-i iese din inimă:

— Daţi-mi voie, domnişoară, să vă spun adio.

Eugenia se opri şi se întoarse.

— Plecaţi?

— Da şi poate pentru totdeauna.

— Ce ziceţi?

— Italia mă ucide!

— Şi ce căutaţi afară din Italia?

— Puterea de-a uita, de se poate, simţământul adânc, excesiv care mă stăpâneşte. În Italia văd că mi-ar fi cu neputinţă.

— Şi ce motive aveţi de-a uita acest simţământ?

— Ah! Zise Vampa cu un zâmbet amar. Când cineva suferă şi iubeşte cum iubesc eu, nu sunt decât două extremităţi pe toată scara senzaţiilor noastre: ori răsplătirea acestei dragoste şi acestei suferinţe, sau o desăvârşită uitare.

— Şi crezi că nu trebuie să urmezi decât cea din urmă extremitate?

— Mă întrebaţi?

— Ar fi cineva în stare să vă schimbe hotărârea?

— Negreşit! Şi ar fi de ajuns pentru aceasta un singur cuvânt!

— Acea persoană ar fi foarte fericită! Murmură Eugenia.

— Oh! Tot ce vă pot asigura e că, acea persoană n-ar putea calcula fericirea pe care eu aş simţi-o auzind o singură vorbă aşa de puternică, aşa de suavă încât să-mi poată schimba disperata mea hotărâre. Oh! Gândiţi-vă dacă omul care, după ce a trecut pragul morţii, însoţit de mii de chinuri, ar reveni, chiar dacă moartea nu ar fi o nimicire totală a sufletului şi a corpului, într-o viaţă plină de nespuse delicii, care-ar fi senzaţia încercată de dânsul? Ah! Şi-ar putea oare cineva face idee de aşa ceva?

— Luaţi seama, domnule, că treceţi peste marginile verosimilului! O dragoste adâncă aşa cum oamenii simt de obicei, e lesne crezută; dar cine poate crede într-o dragoste exprimată în idile de o imaginaţie exaltată?

— Aveţi dreptate; nimeni nu crede şi e o nebunie a o expune batjocorii. Şi dv. semănaţi cu toţi ceilalţi: râdeţi de simţământul pe care n-am avut curajul să vi-l ascund.

— Dar cum vreţi să cred într-însul? Ce dovezi îmi daţi?

— Aţi vrea poate una dintr-acele dovezi calculate şi studiate, în care adevărata patimă n-are nici un rol? Ah! Eu vreau cu orice preţ să plec.

Vampa făcu un pas. Eugenia îl opri.

— Ce vreţi cu mine? O întrebă Vampa cu aer crunt.

— Ah! Iertaţi-mă, aşa e. Ce vă poate opri lângă cineva care vă e indiferent?

— Domnişoară! Strigă Vampa, nu vă îndoiţi de simţământul pe care vi l-am mărturisit, pentru că aţi râde astfel de opera cea mai perfectă a creaţiei. Vă iubesc şi toată ambiţia mea stă în posedarea acestei mâini aşa de gentile, pentru că de ea atârnă fericirea sau nenorocirea mea.

Vampa puse o sărutare înfocată pe mâna Eugeniei.

Ea făcu o sforţare uşoară ca să şi-o tragă înapoi.

— Nebun ce sunt! Geniul dumneavoastră, mândru şi suveran nu vrea să cedeze la mărturisirea unei dragoste sincere şi adâncă, pe care o socotiţi un simplu capriciu! Oh! Adio pentru totdeauna, Eugenio! Adio pentru totdeauna… Cel puţin vă voi fi văzut o dată. Voi fi respirat o zi acelaşi aer cu dv… O zi, o zi voi fi fost fericit… Acum vine nenorocirea!

Vampa o lăsă de mână şi porni spre poarta grădinii. Eugenia, împinsă de un impuls misterios, îl urmă…

— Nu, nu! Nu veţi pleca astfel! Nu veţi pleca fără ca eu să ştiu cel puţin ziua când vă veţi întoarce!

— Câte iluzii m-au îmbătat astăzi! Urmă Vampa, oprindu-se iarăşi şi luând din nou de mână pe Eugenia, care nu opuse nici o rezistenţă. Iluzii! Iluzii! Şi ce-mi folosesc acum când mă izbeşte nenorocirea? Eugenio! Eugenio! Vă veţi gândi într-o zi la omul care v-a iubit cum se iubeşte o singură dată în viaţă?

Vampa deschise repede poarta şi făcu doi paşi afară din grădină. Eugenia nu-şi trăgea mâna înapoi şi sta lângă dânsul, tremurând, gâfâind, sleită de puteri, zdrobită de un simţământ puternic care, crescând tot mai mult, îi ardea sângele şi-i da friguri şi delir.

Vampa se uita împrejur ca cineva obişnuit să vadă în întuneric şi zări la o mică depărtare o formă în care recunoscu trăsura sa.

— Ei bine, domnişoară, zise el, vedeţi, suntem afară din grădină; întoarceţi-vă şi poarta aceasta ne va despărţi pentru totdeauna. Mâine poate nici nu vă veţi aduce aminte de mine. Întoarceţi-vă înapoi.

— Ah! Te iubesc! Te iubesc! Şi nu mă vei părăsi!

— Nu, zise Vampa luând-o în puternicele lui braţe şi alergând înspre trăsură.

Eugenia scoase un ţipăt ascuţit în care era o expresie şi un neînţeles amestec de spaimă, de mirare şi de plăcere.

Pe când se petrecea scena aceasta, baronul Danglars, sfârşind a-şi cerceta scrinul şi asigurându-se că era bine închis, se întoarse în salon, unde servitorul adusese lumânări aprinse şi văzând singură pe domnişoara d'Armilly, căută din ochi pe Eugenia.

— Eugenia se plimba adineauri aproape de vestibul. Totuşi se înnoptează şi am s-o rog să vină în casă.

— Te însoţesc, domnişoară zise baronul.

Luiza coborî repede scara, unde presupunea să găsească pe Eugenia, ascultând cuvintele de dragoste ale prinţului Spada, dar rămase uimită nevăzându-l.

— Unde e Eugenia! Întrebă baronul foarte îngrijorat, coborând scara.

— Poate se plimbă pe calea ce duce la fântână.

— Eugenio! Strigă baronul, dar nu-i răspunse nimeni. Luiza şi Danglars înaintară pe aleea din faţa scării; deja erau aproape de poarta grădinii, când ţipătul ascuţit al Eugeniei ajunse la auzul lor.

— Doamne! Ce s-a întâmplat? Strigă Luiza alergând la poartă.

Baronul rămase nemişcat, împietrit.

— Dumnezeule! Dumnezeule! Aleargă domnule Danglars, aleargă… S-a întâmplat vreo nenorocire… Am recunoscut glasul prietenei mele.

Baronul scos din letargie de strigătele Luizei, deschise poarta şi făcu un pas, dar se opri şi sări înapoi ca să nu fie stâlcit în picioare de doi cai viguroşi care târau repede o trăsură.

— Ah! Domnule baron, zise Luiza zăpăcită de spaimă, apropiindu-se de el, Eugenia nu se arată… Şi trăsura aceea, Ah! Doamne, dumnezeule! Ai milă de ea…

— Domnişoară d'Armilly, zise baronul, mărturiseşte sincer ce s-a întâmplat.

— Eu!

— Da, d-ta; Eugenia era în grădină… Şi nu era numai să se bucure de răcoarea nopţii.

— Ce zici…!

— Zic., te întreb dacă Eugenia era singură?

— Am lăsat-o cu prinţul Spada!

— Mişelul! Sceleratul! Strigă baronul.

— Dumnezeule! Strigă Luiza, rezemându-se de braţul baronului ca să nu cadă.

— Domnişoară: de câteva zile s-a început în casa mea o comedie, o comedie teribilă… Şi iată-i sfârşitul!

— Care?

— O răpire! O răpire!

— Iubita mea Eugenia! Strigă Luiza căzând în genunchi. Baronul îşi încrucişa braţele pe piept şi se uită cu furie şi spaimă înspre drum, pe care se auzea huruitul grăbit al „trăsurii banditului roman.

Se bătu cu mânie peste frunte, murmurând:

— Ah! De mi-aş fi putut închipui…!