Capitolul XXIX Naufragiul.

Cuprins de mirare la acest fapt neaşteptat, tot echipajul yahtului se repezi pe punte. Danglars ţinând ţeapăn în mâinile-i îngheţate cârma, se uita cu groază la Benedict, care, în picioare, cu braţele încrucişate pe piept, semăna cu geniul răului, o umbră posomorâtă, pe care acel cer de foc părea că-l ameninţă.

Pilotul se folosi de prilej spre a pierde pe Danglars în ochii stăpânului yachtului. Om obişnuit cu teribila privelişte a elementelor dezlănţuite, el nu se temea şi nu-şi pierdea speranţa pe câtă vreme cea din urmă rază a ei nu se stingea; alergă cu curaj la cârmă şi smulgând bara din mâinile lui Danglars strigă cu toată puterea:

— La loc, tovarăşi! Nenorocitul acesta nu se mai poate stăpâni de spaimă şi vrea să ne prăpădească.

— Ah! Iertare, iertare! Exclamă fără să cugete Danglars, pentru că el vedea cu spaimă venindu-i pedeapsa, că era un om care-i disputa locul, după cum el disputase locul lui Edmond Dantès.

— Ah! Ceri iertare! Exclamă pilotul scoţând cuţitul şi lăsând cârma.

— Iertare! Iertare Dumnezeule! Exclamă iarăşi Danglars. Dându-se înapoi din faţa ameninţătorului său rival.

— Nici o iertare, camarazi, pentru cel care ne sperie fără cauză cu ţipetele lui, urmă pilotul pentru cel care tremură ca un câine, pentru că vede focul jucându-se cu apa în jurul lui.

La glasul pilotului, Peppino, luând o secure, se repezi asupra lui Danglars.

La lumina intermitentă a fulgerului se vedea un om în culmea deznădejdii, ţeapăn şi rezemat de „peretele” corăbiei şi ţinându-se cu braţul stâng de odgoane, pe când cu cel drept înarmat cu o secure se apăra împotriva loviturilor ce-i dădeau doi oameni: pilotul şi Peppino zis Rocca Priori.

Echipajul alerga în sus şi în jos, înspăimântat, strigând, gesticulând, cerând milă şi apucat de groază, în urma primului ţipăt al lui Danglars. Yachtul zbura la întâmplare pe apă, cât dură acea scenă de zăpăceală.

În sfârşit, un ţipăt ascuţit, dureros, un ţipăt de agonie, domină toată gălăgia aceea.

La acel ţipăt, toate glasurile tăcură şi curând se auzi acela al pilotului care comanda:

— La manevră, camarazi, la manevră; trebuie să ridicăm trinchetul sus pentru că probabil că va veni uraganul. Curaj, curaj, nu e nimic, cine stă la cârmă nu e marinar de apă dulce.

Echipajul nu se opuse şi yahtul condus de o mână dibace, stătu în loc în timpul furtunii.

Benedict rămase tot în acelaşi loc, ca şi cum o putere mai presus de voinţa lui l-ar fi ţinut acolo, în jurul lui se petrecuse ceva teribil pe care îl ghicea, fără să-l înţeleagă, pentru că sufletul lui era în armonie cu vijelia şi absorbit de un singur gând.

— Oh! Dumnezeule! Murmura Benedict, recunosc puterea ta nemărginită care tulbură elementele din adâncimea mărilor până în înaltul cerului nu mai asistasem „la această privelişte teribilă şi frumoasă, în care se arată tăria braţului tău. Iartă-mă deci dacă ţi-am tăgăduit de atâtea ori existenţa. Dacă tu nu-mi osândeşti duşmanul, dacă el merită ocrotirea ta, cu tot sângele nevinovat în care şi-a mânjit mâinile, rupe, sfarmă aceste scânduri pe care mă înalţ deasupra abisului. Dar, aceste limbi de foc care în faţa mea cobor în ape parcă mă respectă.

Aşadar eu sunt alesul teribil al voinţei tale ca să pedepsesc fără milă pe cel care te-a ofensat în persoana unui copil, care era cea mai slabă fiinţă de pe pământ, precum tu eşti cel mai puternic în ceruri.

Edmond, Edmond, fratele meu, eu nu te-am cunoscut, nu te-am îmbrăţişat! Dar sângele tău era ca şi al meu! Ah! Tu ceri răzbunare! Dumnezeu nu va lăsa nepedepsit pe ucigaşul tău.

Când Benedict se uită să vadă ce zăcea la câţiva paşi de dân-sul, adică trupul lui Danglars, altceva se întâmplase.

Precum prevăzuse pilotul, vântul tulburând valurile, mărise grozăvia furtunii.

Yachtul, cu trinchetul ridicat sus, se rotea pe valuri care se adunau în jurul lui, când înaintând, când dându-se înapoi, jucăria vijeliei.

Pilotul, nemişcat de la locul său, asculta de câtăva vreme în aer nişte gemete şi ţipete, pe care vântul le aducea de departe. Acele ţipete, slabe uneori şi neînţelese, semănau a gemete de oameni dezolaţi; alteori tari, ascuţite şi sfâşietoare a unor oameni care pentru cea din urmă oară cereau ajutorul oamenilor, înainte de a implora pe al lui Dumnezeu.

Urechea pilotului aduna cele mai mici sunete, care îl putea face să înţeleagă în ce loc se petrecea catastrofa, pentru că era sigur că se întâmplase o nenorocire vreunei corăbii.

Uitându-se la busolă cu luare aminte aşteptă cu băgare de seamă să învârtească bara cârmei.

Deodată, ţipetele auzite se repetară mai tari şi mai teribile din partea de unde sufla vântul şi pilotul recunoscu, după mişcarea yachtului, că se aflau aproape de o corabie mare.

Într-adevăr, la lumina repede a unui fulger, toţi observară cu groază o enormă masă neagră, pe care un val o ridica pe spate deasupra yachtului, lăsând deschisă în urmă-i o prăpastie enormă în care acesta se cobora teribil, zguduit de la proră până la pupă.

Atunci se auziră multe glasuri ţipând, cerând ajutor.

Benedict agăţat de catargul yachtului, deosebi un glas care cu mare durere zicea:

— Sărmană mamă! Dumnezeu nu permite să ne putem revedea şi îmbrăţişa!

Aceste cuvinte găsiră un răsunet dureros în inima lui Benedict; cuvântul „mamă” îl făcu să tresară; era negreşit un fiu care, după o lungă lipsă, alerga în braţele mamei sale şi care la capătul călătoriei, poate vedea repezindu-se asupră-i trăsnetul care era să-l izbească.

— Ah! Murmură el, soarta n-a vrut ca eu să văd pe femeia care mi-a dat viaţă. Dumnezeu nu mă va lăsa să mor, fără s-o cunosc! Ah! Urmă el, cineva va putea smulge pe nenorocitul acesta de moartea care-l ameninţă?

Cu sânge rece şi prezenţa de spirit curajoasă al omului de mare, pilotul recunoscând neputinţa de a scăpa echipajul de un apropiat naufragiu, căută să se ferească de o ciocnire cu formidabila corabie, cu o manevră abilă pe care o execută repede; dar manevra fu zadarnică, pentru că corabia pe care valurile o ridicau deasupra yachtuluî se coborî deodată în prăpastia formată de despicarea acelui munte de apă care se închise apoi deasupra acelor scânduri.

Toţi acei nenorociţi scoaseră un ţipăt… Şi fu cel din urmă. Nici un glas omenesc nu se mai auzi câtva timp.

Toţi din echipajul yahtului păreau cuprinşi de groază, când glasul lui Benedict, scurt şi poruncitor, scoase pe marinari din spaima ce le insuflase acea privelişte groaznică.

— Şalupa pe mare! Strigă el, tăind cu mâna lui frânghiile, cu care era prinsă bara.

— Şalupa pe mare? Repetă pilotul cu un râs ironic. Nu vedeţi valurile?

— Cine vorbeşte aici? Întrebă Benedict cu aerul ameninţător, întorcându-se spre cel care făcuse observaţia.

Nimeni nu răspunse.

— Iute, Peppino, urmă el. Acum e momentul de a pune la încercare curajul tău şi alor tăi. Cine este bărbat să sară în şalupă şi să vâslească fără teamă.

Ah! Nimeni nu se mişcă? Iată îndrăzneţii! Slabi şi fricoşi ca nişte copii! Ei bine, eu mă voi coborî în şalupă, pentru că eu nu mă tem de mare, nu mă tem de întuneric! Rocca Priori, urmează-mă, să ne coborâm: aud glasul sfâşietor al unui om care ţipă cerând ajutor.

Peppino sări, fără să se codească, în şalupă cu căpetenia lui, apucând vâsla cu care pretindea să biruiască valurile, elementele furioase.

Restul echipajului văzu dispărând mica barcă, fără nădejde de a o vedea revenind; deoarece marea era înspăimântător de furioasă şi pilotul lua cerul de martor că asemenea cutezanţă echivala cu o moarte sigură.

Neobosit şi plin de curaj, Benedict vâsli, ajutat de Peppino, înspre locul de unde veniseră strigătele înăbuşite ale naufragiatului.

Nici focul pe care norii-l aruncau necontenit, nici marea furioasă nu speriau pe Benedict, mândru, superb şi aproape singur în mijlocul furtunii.

Peppino, observă cu uimire îndrăzneala omului acesta, se simţea inspirat de dânsul şi devenind mai puternic spre a se lupta cu furia elementelor naturii.

Când ridicaţi pe coama valurilor spumoase, când înmormântaţi în adâncul prăpăstiilor, ei luptau necontenit spre partea unde se auzeau ţipetele.

Şi aceste ţipete erau tot mai desluşite… Benedict răspunse cu glas bubuitor nenorocitului care cerea ajutor: Curaj! Dumnezeu îţi trimite un ajutor…!